Cu toate acestea, nu se poate spune că a fost inconștient tot timpul cât a ținut boala: erau un fel de friguri cu stări de delir și stări de semiconștiență. De multe lucruri își amintea mai târziu. Ba i se părea că în jurul lui se adună lume multă, că vor să-l scoată din odaie și să-l ducă nu știu unde, că se ceartă și se ocărăsc în privința lui. Apoi i se năzărea că e singur în odaie, că toată lumea a plecat, că oamenii se tem de el și numai din când în când crapă ușa să-l privească de departe, că-l amenință, se sfătuiesc între ei, râd și-l întărâtă. Își aducea aminte că o văzuse de multe ori pe Nastasia stând la căpătâiul lui; și încă pe un om, care îi părea foarte cunoscut, dar nu-și putea da seama cu niciun preț cine era, și acest lucru îl chinuia până la lacrimi. Uneori, i se părea că zace de o lună încheiată; alteori, că nu trecuse nici măcar o zi. Dar despre lucrul acela uitase cu desăvârșire; e drept că își amintea mereu că uitase ceva ce n-ar fi trebuit să uite, și se chinuia, se frământa, se căznea să-și amintească, gemea, îl apuca furia sau era covârșit de o groază cumplită, de neîndurat. Atunci se ridica brusc în pat și voia să fugă, dar era totdeauna cineva care-l oprea cu forța, și atunci îl cuprindea o slăbiciune și își pierdea iarăși cunoștința. În sfârșit, își veni în fire. Asta s-a întâmplat într-o dimineață, pe la orele zece. La această oră, în zilele senine, soarele arunca un mănunchi larg de raze pe peretele din dreapta și lumina colțul de lângă ușă. La patul lui se afla Nastasia și încă cineva, un om care-l cerceta cu curiozitate și pe care el nu-l cunoștea. Era un flăcău cu caftan și bărbuță, care aducea cu un muncitor de artel. Gazda își vârâse capul prin ușa întredeschisă. Raskolnikov se ridică într-un cot.
— Cine e, Nastasia? întrebă el, arătând spre flăcău.
— Ia te uite, s-a trezit! zise dânsa.
— S-a trezit, spuse și flăcăul.
Dându-și seama că și-a venit în fire, gazda închise ușa și dispăru. Fusese întotdeauna sfioasă și nu-i plăceau discuțiile și explicațiile; avea vreo patruzeci de ani, era grasă, aproape obeză, cu sprâncenele și ochii negri, destul de plăcută la înfățișare și foarte blajină, așa cum sunt de obicei oamenii grași și leneși; și pe deasupra era rușinoasă din cale-afară.
— Cine ești... dumneata? îl întrebă Raskolnikov, de astă dată de-a dreptul pe flăcău.
Dar în aceeași clipă ușa se dădu de perete și, aplecându-se puțin din pricina înălțimii, intră Razumihin.
— Ce cabină de vapor! strigă el, intrând. Mă lovesc întotdeauna cu capul de pragul de sus. Și asta se cheamă locuință! Te-ai trezit, frățioare? Chiar acum mi-a spus Pașenka.
— S-a trezit, zise Nastasia.
— Chiar acum, întări flăcăul, zâmbind dulceag.
— Dar dumneata cine ești? întrebă deodată Razumihin. Eu, cu voia matale, sunt Vrazumihin; nu Razumihin, cum mi se spune, ci Vrazumihin*, student, nobil, iar dumnealui, prietenul meu. Acum spune, cine ești dumneata?
— Eu sunt de la canțelaria negustorului Șelopaev, și am fost trimis anume aici.
— Poftim de ia loc pe scaun.
Razumihin se așeză pe alt scaun, de partea cealaltă a măsuței.
— Bine ai făcut, frățioare, că te-ai trezit, urmă el către Raskolnikov. De trei zile n-ai pus nimic în gură. Numai nițel ceai, pe care ți l-am dat cu lingurița. De două ori l-am adus pe Zosimov. Îți mai amintești de Zosimov? Te-a consultat cu atenție și a spus că nu-i nimic grav, da-i ceva care te-a atins la cap. O febră nervoasă, un fleac, zice, alimentația a fost proastă, ți s-a dat prea puțină bere și hrean, de aceea te-ai îmbolnăvit, dar că nu-i nimic, are să-ți treacă. Halal băiat Zosimov! A prins grozav meseria. Și așa, ca să nu-ți pierzi timpul, spuse el, întorcându-se către flăcău, binevoiește de spune ce treabă ai? Să știi, Rodea, că e al doilea trimis care vine din canțelaria lor. Numai că rândul trecut a venit altul; cu acela ne-am lămurit. Cine a fost cel care a venit înaintea dumitale?
— Trebuie să fi fost acum două zile, așa e. Alexei Semionovici o fi fost, tot de la noi, de la canțelarie.
— Dumnealui părea un om mai cu scaun la cap decât dumneata, ce zici?
— Așa e, dumnealui e mai serios.
— Lăudabil; hai, dă-i drumul. Ce treabă ai?
— Iată: Afanasi Ivanovici Vahrușin, despre care cred că ați auzit vorbindu-se de multe ori, în urma rugăminții măicuței dumneavoastră, a trimis la canțelaria noastră niște bani pe care trebuie să vi-i înmânăm, începu flăcăul, vorbind de-a dreptul lui Raskolnikov. Dacă v-ați revenit în fire, trebuie să vă înmânăm treizeci și cinci de ruble, deoarece Semion Semionovici a fost înștiințat despre aceasta de Afanasi Ivanovici, la rugămintea măicuței dumneavoastră, după cum s-a mai făcut și altă dată. Știați?...
— Da... îmi amintesc... Vahrușin... zise Raskolnikov visător.
— Ai auzit? Îl cunoști pe Vahrușin! strigă Razumihin. Cum să nu-și fi venit în fire? De altfel, acum bag de seamă că și dumneata ești un om cu scaun la cap. Da. E plăcut să auzi vorbe înțelepte.
— Chiar despre dumnealui e vorba, despre Vahrușin, Afanasi Ivanovici, care, la rugămintea măicuței dumneavoastră, v-a trimis și altă dată, în același fel, banii, așa că dumnealui n-a refuzat-o nici de data aceasta și l-a încunoștințat zilele trecute pe Semion Semionovici cum că să vă dea treizeci și cinci de ruble, în așteptarea vremurilor mai bune.
— Așa, „în așteptarea vremurilor mai bune”, ai potrivit-o foarte bine; n-a fost rău nici ceea ce ai spus despre „măicuța dumneavoastră”. Și acum, ce zici: și-a revenit sau nu?
— După mine așa o fi. Numai chitanță să-mi dea.
— Are să-ți dea. Ce ai acolo, registrul?
— Da.
— Adă-l încoace. Haide, Rodea, scoală! Am să te ajut; ia tocul și iscălește, căci banii, frățioare, ne sunt acum mai dulci ca mierea.
— Nu trebuie, zise Raskolnikov, dând deoparte tocul.
— Ce nu trebuie?
— N-am să semnez.
— Ptiu, drace! Dar cum vrei să iei banii? Fără chitanță?
— N-am nevoie... de bani.
— N-ai nevoie de bani! Ba să avem iertare, frățioare, eu sunt martor! Nu te neliniști, e numai așa, iar aiurează. De altfel, așa ceva i se întâmplă și când nu este bolnav... Ești om cu judecată, o să-l ajutăm, adică, mai bine zis, o să-i ducem mâna și are să semneze. Hai, ia tocul...
— Aș putea să vin altă dată...
— Nu, nu; ce să te mai obosești! Doar ești om cu judecată... Haide, Rodea, de ce-l ții pe musafirul nostru?... Nu vezi, te așteaptă!
Și Razumihin voi cu dinadinsul să ducă mâna lui Raskolnikov, silindu-l să semneze.
— Lasă... am să semnez singur, rosti acesta, luând tocul și semnând în registru.
Flăcăul puse banii pe masă și plecă.
— Bravo! Și acum, frățioare, ți-e foame?
— Da, răspunse Raskolnikov.
— Nastasia, ai supă?
— A rămas de ieri, zise Nastasia, care stătuse tot timpul alături.
— Cu cartofi și cu orez?
— Cu cartofi și cu orez.
— Eram sigur de asta! Hai, adu supa și adu și un ceai.
— Bine, acușica.
Raskolnikov privea toate acestea cu nespusă mirare, înfricoșat și năucit. Hotărâse să tacă și să aștepte, să vadă ce are să se mai întâmple. „Mi se pare că nu aiurez”, se gândea el, „totul pare să fie real...”
Nastasia se înapoie peste două minute cu supa și anunță că acuși sosește și ceaiul. La supă aduse două linguri, două farfurii și tot tacâmul: solniță, piper, muștar pentru carne etc. Atâta ordine nu mai văzuse de multă vreme. Fața de masă era curată.
— Nastasiușka, n-ar fi rău ca Praskovia Pavlovna să ne trimită vreo două sticluțe de bere. Le-om dovedi noi.
— Ian te uită la el, ce-i trebuie! bodogăni Nastasia și ieși să-i împlinească porunca.
Încordat și rătăcit, Raskolnikov se uita la tot ce se petrecea în jurul lui. În timpul ăsta, Razumihin se mută pe divan și, cuprinzându-l stângaci, ca un urs, cu mâna stângă pe după gât, deși Raskolnikov ar fi putut să se ridice și singur, apropie cu dreapta o lingură de supă de gura lui, după ce suflă de vreo două ori în ea ca să nu frigă. Dar supa era abia călduță. Raskolnikov înghiți lacom o lingură, apoi încă una și încă una. Dar după ce-i dădu câteva linguri, Razumihin se opri deodată și declară că mai mult nu-i poate da până nu-l întreabă pe doctor.
Tocmai atunci sosi Nastasia, aducând două sticle de bere.
— Vrei ceai?
— Vreau.
— Adă ceai, Nastasia, repede, fiindcă, în ce privește ceaiul, cred că nu-i nevoie de aprobarea facultății. Iată și berea!
Razumihin se mută pe scaun, trase supa și carnea în fața lui și începu să înfulece cu o poftă de parcă n-ar fi mâncat de trei zile.
— Eu, frate Rodea, mănânc la voi în fiecare zi, bolborosi cât îi îngăduia gura plină de carne, și toate acestea datorită Pașenkăi, gazdei tale, dânsa trebăluiește și mă cinstește din toată inima. Eu, firește, nu zic nimic, dar nici nu protestez. Iată și Nastasia cu ceaiul. Ia te uită ce femeie vrednică! Nastenka, vrei bere?
— Du-te încolo!
— Dar ceai?
— Fie.
— Toarnă. Stai să-ți torn eu; șezi la masă.
Și, făcând pe gazda, umplu o cană cu ceai, apoi încă una; își lăsă prânzul și se mută din nou pe divan. Ca și mai înainte îl cuprinse pe bolnav cu brațul pe după gât, îl săltă pe perne și începu să-i dea ceai cu lingurița, suflând de zor în el, ca și cum ar fi fost lucrul cel mai important, salvator chiar pentru întremarea acestuia. Raskolnikov se lăsă dădăcit fără să scoată o vorbă, cu toate că se simțea în stare să se ridice și să se așeze în pat, fără ajutor străin, și destul de stăpân pe mâinile lui ca să țină lingurița sau ceașca, și poate chiar în stare să meargă. Dar un instinct ciudat, viclean, aproape animalic, îl sfătuia să-și tăinuiască deocamdată puterile, să rămână la pândă, să se prefacă chiar, la nevoie, că n-are capul încă limpede și, între timp, să tragă cu urechea și să afle ce se petrece. De altfel, nu-și putu stăpâni multă vreme dezgustul; după ce înghiți vreo zece lingurițe de ceai, întoarse capul, respinse capricios lingurița și recăzu pe pernă. Sub capul lui erau perne adevărate, de puf, cu fețe de pernă curate; băgase de seamă cu mirare acest lucru.
— Pașenka trebuie să ne trimită chiar astăzi dulceață de zmeură, să-i putem pregăti o băutură bolnavului, zise Razumihin, așezându-se la locul lui și începând iar să mănânce supa și să bea bere.
— De unde să ia zmeură? întrebă Nastasia, ținând în cele cinci degete rășchirate farfurioara cu ceai și sorbindu-l „prin zahăr”.
— Zmeura, draga mea, o va lua de la băcănie. Vezi tu, Rodea, cât timp ai fost bolnav, aici s-au întâmplat multe. După ce ai șters-o de la mine ca un hoț, fără să-mi spui unde stai, m-am înfuriat atât de rău, încât m-am hotărât să te găsesc și să te pedepsesc cum se cuvine. M-am pus să te caut chiar în aceeași zi. Am umblat, am umblat și am tot întrebat. Uitasem unde stai acum; de altfel, nici n-am știut vreodată, dar mi-am adus aminte de locuința de altădată, știam că e lângă Cinci Colțuri, în casa lui Harlamov. Ce-am mai căutat casa aceea a lui Harlamov! Până la urmă am aflat că nici nu era a lui Harlamov, ci a lui Buh. Auzi dumneata ce încurcătură în mintea mea! Eram tare furios. Așa de furios, că a doua zi m-am dus — fie ce-o fi — la biroul de adrese și închipuiește-ți: în mai puțin de două minute mi te-au găsit acolo. Ești înscris în registru.
— Înscris în registru?
— Firește; pe generalul Kobelev însă nu l-au putut găsi cât am fost acolo. Ei, dar asta e o poveste lungă. Și așa, cum am dat buzna aici, ți-am aflat toate treburile; știu tot, tot, frățioare; să-ți spună și dânsa; l-am cunoscut și pe Nikodim Fomici și pe Ilia Petrovici mi l-au arătat, l-am cunoscut și pe portar și pe domnul Zametov, Alexandr Grigorievici, secretar la circumscripție și, în sfârșit, ce-i mai strașnic... am cunoscut-o pe Pașenka însăși; întreab-o pe Nastasia...
— Ai îmblânzit-o, spuse Nastasia, zâmbind cu subînțeles.
— De ce nu-ți pui zahăr în ceai, Nastasia Nikiforovna?
— Tii, drace! strigă Nastasia, pufnind în râs. Și nici măcar nu-s Nikiforovna, ci Petrovna, adăugă dânsa după ce-și curmă râsul.
— O să ținem minte data viitoare. Și așa, frățioare, ca să nu lungim vorba, am vrut mai întâi să-i scutur nițel ca să distrug toate prejudecățile din partea locului; dar Pașenka a învins. Eu, frățioare, nici nu mă așteptam să fie atât de... avenantă, ce zici? Ce crezi?
Raskolnikov tăcuse și nu-și luase nicio clipă privirea neliniștită de la el, tăcea și acum, și-l privea mai departe țintă.
— Chiar foarte drăguță, urmă Razumihin.
Tăcerea lui Raskolnikov părea că nu-l tulbura defel, dimpotrivă, ai fi zis că întărea spusele lui.
— E foarte bine în toate privințele.
— Ce lighioană! exclamă din nou Nastasia, căreia, pesemne, îi făcea o neasemuită plăcere să-l asculte.
— Ce e prost, frate, e că n-ai știut de la început cum s-o iei. Cu dânsa trebuia să procedezi altfel. Se poate spune că are un caracter ciudat! Dar despre caracter o să vorbim altă dată... Însă cum ai izbutit, de pildă, să împingi lucrurile până acolo, încât să îndrăznească să nu-ți trimită de mâncare? Sau, cum a fost cu polița aceea? Ai înnebunit de te-ai apucat să dai polițe? Sau, acel plan de căsătorie de pe vremea când trăia fie-sa, Natalia Egorovna... Știu tot! De altfel, acesta este un punct delicat și eu sunt un măgar că m-ating de el; iartă-mă, te rog. Dar, a propos de prostie, nu găsești, frățioare, că Praskovia Pavlovna e mai puțin proastă decât s-ar putea crede la prima vedere? Ce zici?
— M-da, strecură printre dinți Raskolnikov, privind într-o parte, înțelegând că era mai bine să întrețină conversația.
— Nu-i așa? strigă Razumihin, fericit că i s-a răspuns. Dar nici prea deșteaptă nu este, hai? Un caracter cu totul, cu totul neobișnuit! Eu, să-ți spun drept, frate, nu înțeleg... zău așa... Are cel puțin patruzeci de ani. Susține însă că ar avea treizeci și șase și are tot dreptul s-o facă. De altfel, îți jur că o judec mai ales cerebral, metafizic, cum s-ar zice, trebuie să-ți spun că s-au legat aici între noi niște relații teribil de încurcate! Nu pricep nimic! Dar toate acestea sunt fleacuri, cât despre dânsa, văzând că nu mai ești student, că ți-ai pierdut hainele și meditațiile, și că odată ce a murit fiica ei nu mai avea niciun rost să te țină ca pe o rudă, s-a speriat; și cum tu, pe de altă parte, trăiai în colțul tău, fără să cauți să păstrezi relațiile de mai înainte, i-a venit ideea să te dea afară din casă. Intenția o avusese de mult, dar nu voia să piardă polița aceea. Și apoi, chiar tu ai asigurat-o că are s-o achite maică-ta...
— Asta a fost o ticăloșie din partea mea... Mama numai că nu cerșește... am mințit numai pentru ca să mă țină în casă... și să-mi dea de mâncare, zise tare și răspicat Raskolnikov.
— Da, bine ai făcut. Dar vezi tu, tocmai atunci apare domnul Cebarov, consilier de curte și om de afaceri. Fără dânsul, Pașenka n-ar fi făcut nimic împotriva ta, prea-i sfioasă din fire; dar omul de afaceri nu-i defel sfios și în primul rând, firește, a pus întrebarea: există vreo speranță ca polița să fie plătită? Răspuns: există, fiindcă există o oarecare mămică, o mamă, care, din cele o sută douăzeci și cinci de ruble pensie, mai bine ar muri ea de foame decât să-l lase în încurcătură pe Rodenka al ei, și mai există și o surioară, care pentru frățiorul ei este gata să se vândă ca roabă. Pe asta s-a bizuit omul nostru... Ce te frămânți? Eu, frățioare, am aflat acum tot adevărul despre tine, nu degeaba ți-ai deschis sufletul în fața Pașenkăi pe vremea când vă socoteați rude, și acum ți-o spun frățește... Așa-i viața: omul cinstit și cu sufletul sensibil vorbește deschis, iar omul de afaceri ascultă și la timpul prielnic te înhață. Și dânsa i-a cedat polița aceea, chipurile, contra plată, iar Cebarov a cerut formal achitarea ei, fără să se sfiască defel. Când am prins de veste, am vrut mai întâi, pentru liniștea sufletului meu, să-l scutur nițel și pe dânsul, dar tocmai atunci s-a stabilit armonia între mine și Pașenka, și am pus-o să înăbușe acțiunea în fașă, garantându-i că ai să-i plătești tot. Am garantat pentru tine, auzi, frățioare? L-am chemat pe Cebarov, i-am vârât zece carboave sub nas, i-am luat hârtia și acum am cinstea să ți-o prezint. Acum ești dator numai pe cuvânt! Poftim, ia-o; am și anulat-o, așa cum scrie la carte.
Razumihin puse pe masă polița. Raskolnikov o privi și se întoarse la perete, fără a scoate un cuvânt. Razumihin păru nemulțumit.
— Văd, frate, zise el peste o clipă, că iar am nimerit prost. Am vrut să te distrez, să te înveselesc cu palavrele mele și mi se pare că n-am reușit decât să te amărăsc.
— Tu erai cel pe care nu-l puteam recunoaște în timp ce deliram? întrebă Raskolnikov, după un minut de tăcere, fără să întoarcă spre el capul.
— Eu, ba chiar te-au apucat furiile din pricina asta, mai ales atunci când l-am adus pe Zametov.
— Pe Zametov?... Pe secretar?... Pentru ce?
Raskolnikov se întoarse brusc și-și pironi ochii asupra lui Razumihin.
— Ce ai?... De ce te sperii? Omul voia să te cunoască; chiar el și-a exprimat dorința, pentru că i-am vorbit mult despre tine... Altfel, de la cine aș fi aflat atâtea despre tine? Bun băiat, măi frate, un om minunat... în felul lui, firește. Azi suntem prieteni, ne vedem mai în fiecare zi. Căci m-am mutat în cartierul ăsta. Nu ți-am spus? M-am mutat de curând. Am fost de două ori împreună cu el la Laviza. Îți aduci aminte de ea, de Laviza Ivanovna?
— Am bătut câmpii în timp ce deliram?
— S-ar fi putut altfel? Nici nu mai știai pe ce lume ești!
— Și ce-am spus?
— Asta-i acum! Ce-ai vorbit? Se știe câte bazaconii spun oamenii în delir... Și acum, frate, ca să nu pierdem vremea de pomană, hai să ne vedem de treabă.
Razumihin se sculă și puse mâna pe șapcă.
— Ce-am vorbit când deliram?
— Ia te uită, o ține una și bună: „Ce-am vorbit, ce-am vorbit?” Nu cumva ți-e frică să nu fi trădat vreun secret? Nu te teme, n-ai scăpat niciun cuvânt despre contesă. În schimb, ai tot vorbit despre un buldog, despre niște cercei și lanțișoare, despre ostrovul Krestovski, despre nu știu care portar, despre Nikodim Fomici, Ilia Petrovici, ajutorul de comisar. Apoi te-a preocupat grozav propriul tău ciorap, grozav te mai interesai de el! Cereai întruna: „Dați-mi ciorapul!” Zametov, el însuși, a răscolit prin toate ungherele în căutarea ciorapului tău, ba chiar ți-a dat porcăria aceea cu propriile lui mânuțe, împodobite cu inele și spălate cu parfum. Abia atunci te-ai potolit și o noapte ai ținut porcăria asta în mână: nu mai puteam să ți-o smulgem. Și acum cred că mai zace undeva pe sub plapumă. Apoi ai cerut să-ți dăm franjurile tăiate de la pantaloni, și ce te-ai mai rugat, cu lacrimi în ochi! Am încercat să te descoasem: ce-i cu franjurile acelea? Dar n-am putut pricepe nimic... Și acum, la treabă. Uite aici treizeci și cinci de ruble: iau din ei zece și peste vreo două ore am să-ți prezint socoteala. Între timp, am să-l înștiințez pe Zosimov, cu toate că și așa trebuie să vină, că-i trecut de unsprezece. Dumneata, Nastenka, în lipsa mea, să vii cât mai des să vezi ce face, dacă vrea să bea sau poate are nevoie de altceva... Pașenkăi am să-i spun chiar eu îndată tot ce e de trebuință. La revedere!
— Auzi dumneata: îi zice Pașenka! Al naibii ștrengar! mormăi Nastasia în urma lui; apoi deschise ușa, trase cu urechea, dar nu se mai putu stăpâni și fugi jos.
Era prea curioasă să afle ce-i spune stăpână-sii; se vedea limpede că Razumihin o fermecase de-a binelea și pe ea.
De îndată ce ușa se trânti după Nastasia, bolnavul aruncă plapuma și sări ca un nebun din pat. Așteptase cu o nerăbdare febrilă să-i vadă plecând pentru ca, în lipsa lor, să se apuce de treabă. Dar ce treabă? Tocmai acum, ca un făcut, uitase despre ce era vorba. „Doamne, spune-mi un singur lucru: ei știu sau încă nu știu? Dacă știu și doar se prefac că nu știu, mă păsuiesc cât sunt în pat și apoi, când m-oi întrema, vor intra la mine și vor spune că știu de mult tot și că doar s-au prefăcut că nu știu... Ce voiam să fac? Am uitat, am uitat, parcă e un făcut; am uitat, cu toate că abia acum câteva clipe știam ce trebuie să fac...”
Sta în mijlocul încăperii și, cuprins de o chinuitoare nedumerire, își rotea privirile în jur; se apropie de ușă, o deschise, trase cu urechea; nu, altceva trebuia să facă. Apoi, ca și cum și-ar fi adus aminte, se repezi în colțul unde tapetul era rupt, îl cercetă, vârî mâna înăuntru, bâjbâi, dar nu, nu era asta! Se apropie de sobă, o deschise, răscoli cenușa; firele tăiate de la pantaloni și zdrențele buzunarului rupt zăceau înăuntru așa cum le azvârlise în ziua aceea, prin urmare nu le văzuse nimeni. Apoi își aminti de ciorapul despre care tocmai îi vorbise Razumihin. Iată-l pe divan, sub plapumă, dar îl frecase și îl murdărise într-atât, încât, firește, Zametov nu putuse să observe nimic.
„Zametov?... Secția!... Pentru ce mă cheamă la secție? Unde este citația? Stai... am încurcat: nu mă cheamă acum, m-au chemat atunci! Și atunci mi-am cercetat ciorapul, iar acum... acum am fost bolnav. Dar pentru ce a venit Zametov? Pentru ce l-a adus aici Razumihin?” mormăi el, neputincios, așezându-se pe divan. „Ce-i asta? Tot mai stăruie delirul sau totul e aievea? Pare să fie aievea... Stai, mi-am adus aminte: trebuie să fug! Să fug cât mai repede, să fug neapărat! Da... dar încotro? Unde-mi sunt hainele? N-am cizme! Le-au luat! Le-au ascuns! Înțeleg! Paltonul însă l-au uitat aici! Iată și banii pe masă, slavă Domnului! Iată și polița... Am să iau banii și am să plec, am să închiriez o altă cameră și așa au să-mi piardă urma!... Dar biroul de adrese? Au să mă descopere. Razumihin are să mă găsească. Mai bine să fug de tot... departe... în America, și să nu-mi mai pese de ei! Să iau polița... are să-mi prindă bine acolo. Ce să mai iau? Ei mă cred bolnav! Ei nu știu că pot să merg, he-he-he!... Am ghicit după ochii lor că știu tot! Numai să cobor scara! Dar dacă acolo au pus polițiști de pază? Ce-i asta, ceai? Uite că a mai rămas și bere, aproape o jumătate de sticlă și e rece!”
Apucă sticla în care mai rămăsese un pahar de bere și o bău cu nesaț, dintr-o singură sorbitură, ca și cum ar fi vrut să-și stingă jarul din piept. Dar nu trecu niciun minut și berea i se urcă la cap, apoi un fior plăcut îi străbătu spatele. Se culcă și trase plapuma. Gândurile bolnave și dezlânate i se învălmășiră și mai tare, apoi îl cuprinse o toropeală ușoară, plăcută. Își îngropă cu desfătare capul în pernă, se înveli strâns cu plapuma moale de vată, care luase locul mantalei studențești rupte, de altădată, oftă și căzu într-un somn adânc, greu, binefăcător.
Se trezi auzind că cineva intrase în odaie. Deschise ochii și-l văzu pe Razumihin, care dăduse ușa de perete și rămăsese nedumerit în prag, neștiind dacă să intre sau să plece. Raskolnikov se ridică repede pe divan și-l privi fix, ca și cum ar fi încercat să-și aducă aminte ceva.
— A, nu dormi, uite că am sosit și eu! Nastasia, adu legătura! strigă Razumihin în jos, pe scară. Acuși am să-ți dau socoteala...
— Cât e ceasul? întrebă Raskolnikov, uitându-se neliniștit în jurul său.
— Ai dormit pe cinste, frate; s-a înserat, o fi șase. Ai dormit vreo șase ceasuri...
— Doamne! Ce-i cu mine?...
— Și ce-i dacă ai dormit? Să-ți fie de bine! Unde te grăbești? Să nu întârzii la întâlnire? Timpul e al nostru. Te aștept de trei ore, de două ori am urcat până aici, dar tu dormeai. Am fost de două ori la Zosimov: nu-i acasă, și pace. Eu m-am mutat azi, m-am mutat cu totul, împreună cu unchiu-meu. Acum am și eu un unchi. Dar să lăsăm astea, la treabă!... Nastenka, adu legătura. Acuși o să vedem noi... Cum te simți, frate?
— Sunt sănătos tun, nu mai sunt bolnav... Razumihin, ești de mult aici?
— Nu ți-am spus? Te aștept de trei ceasuri.
— Nu despre asta e vorba, când ai ajuns aici?
— Când am ajuns aici?
— De când tot vii pe aici?
— Păi ți-am spus adineauri, sau nu-ți mai amintești?
Raskolnikov căzu pe gânduri. Ca prin vis își amintea discuția de mai înainte. Singur nu-și putea aduce aminte și-l privi întrebător pe Razumihin.
— Hm, ai uitat! zise acesta. Mi s-a părut mie că încă nu ești în apele tale... Acu, după somn, te-ai mai refăcut... Zău, arăți mult mai bine. Bravo! Hai la treabă! Acuși ai să-ți aduci aminte de toate. Privește mai bine aici, omule!
Razumihin desfăcu legătura, care deocamdată îl interesa cel mai mult.
— Vezi tu, frățioare, tocmai asta mă frământă cel mai tare. Pentru că trebuie să facem om din tine. Să o luăm dară de la început: de sus. Vezi șapca asta? începu el, scoțând din legătură o șapcă destul de drăguță, dar în același timp foarte obișnuită și ieftină. Hai s-o încercăm.
— Mai târziu, altă dată, zise Raskolnikov, dându-i enervat mâna deoparte.
— Ba, frate Rodea, tu să nu mi te opui, mai târziu are să fie prea târziu; și apoi n-am să închid ochii toată noaptea, fiindcă am cumpărat-o fără să-ți iau măsura, pe ghicite. Perfect! exclamă el, triumfător, încercându-i-o. Ca de comandă! Pălăria, dragul meu, este lucrul cel mai important în îmbrăcămintea noastră, un fel de scrisoare de recomandare. Tolstiakov, un prieten de-al meu, de fiece dată când intră într-un local public, este nevoit să-și scoată „capacul” de pe cap, cu toate că ceilalți poartă pălării și șepci. Toată lumea crede că o face din slugărnicie, adevărul este că se rușinează de cuibul de pasăre ce-l poartă pe cap; e foarte rușinos din fire! Poftim, Nastenka, cele două pălării; acest palmerston (Razumihin scoase dintr-un ungher țilindrul diform al lui Raskolnikov, căruia cine știe de ce îi spunea palmerston) și acest giuvaier! Prețuiește-o, Rodea, cam cât crezi că am dat pe ea? Nastasiușka, dumneata ce spui? se întoarse el spre femeie, văzând că Raskolnikov nu-i răspunde.
— Ai fi dat și tu douăzeci de copeici, răspunse Nastasia.
— Proasto, douăzeci de copeici! strigă Razumihin. Azi cu douăzeci de copeici nu te-aș putea cumpăra nici măcar pe tine! Optzeci de copeici. Și numai pentru că a fost purtată. Ce-i drept, m-am înțeles cu vânzătorii: dacă se rupe, la anu', îți dă alta gratis, zău! Și acum, să trecem la Statele Unite ale Americii, cum le spuneam noi când eram în liceu. Te previn, mă mândresc cu pantalonii (și el desfăcu în fața lui Raskolnikov o pereche de pantaloni gri de stofă de vară), nicio pată, nicio rosătură și cât se poate de buni, deși cam purtați, la fel jiletca, la culoare, după cum cere moda. E chiar mai bine că au mai fost purtate: sunt mai moi, mai fine... Vezi tu, Rodea, ca să faci carieră în lume, este suficient, după părerea mea, să te ții în pas cu sezonul; dacă n-ai să ceri în ianuarie sparanghel, îți păstrezi câteva ruble în buzunar, același lucru și în privința cumpărăturilor mele. Acum e sezonul de vară și am făcut cumpărături de vară, fiindcă la toamnă și așa sezonul va cere un material mai călduros și va trebui să-ți arunci hainele... cu atât mai mult cu cât, până atunci, se vor rupe de la sine. Hai, prețuiește! Cât fac după părerea ta? Două ruble și douăzeci și cinci de copeici! Și ține minte, le-am luat cu aceeași condiție: îi uzezi pe ăștia, la anul primești altă pereche pe de gratis! La prăvălia lui Fedeaev nici nu se mai vinde altfel: plătești o dată și-ți ajunge pentru toată viața, pentru că a doua oară nu mai calci pe acolo. Hai acum să trecem la cizme — ce spui, cum sunt? Se vede că-s purtate și materialul este de asemenea străin: le-a vândut săptămâna trecută, la hala de vechituri, secretarul legației engleze; nu le-a purtat decât șase zile, dar avea omul mare nevoie de bani. Prețul: o rublă și cincizeci de copeici. E bine?
— Poate că nu-s pe măsura lui! se amestecă Nastasia.
— Nu sunt pe măsură! Dar asta ce-i?
Razumihin scoase din buzunar cizma lui Raskolnikov, veche, găurită, scorojită, plină de noroi uscat.
— M-am dus pregătit. După hâzenia asta, vânzătorii au dedus adevărata măsură. Toată treaba s-a făcut cu inima bună. Cât despre rufărie, ne-am înțeles cu gazda. În primul rând, trei cămăși de pânză, dar cu partea de sus la modă... Și așa: optzeci de copeici șapca, două ruble douăzeci și cinci restul hainelor, asta face trei ruble și cinci copeici; o rublă și jumătate cizmele, că-s tare bune, face patru ruble cincizeci și cinci de copeici și cinci ruble rufăria, ne-am înțeles angro așadar: exact nouă ruble cincizeci și cinci de copeici. Poftim patruzeci și cinci de copeici, rest în pitaci de aramă, și așa, dragul meu Rodea, îmbrăcămintea a fost reconstituită pentru că, după părerea mea, paltonul nu numai că mai poate să te servească, dar are chiar un aspect deosebit de distins; așa e când îți comanzi hainele la Charmeur! Cât despre ciorapi și toate celelalte, le las în seama ta; mai avem douăzeci și cinci de ruble; în privința Pașenkăi și a chiriei, să nu te neliniștești; ți-am spus doar că ne bucurăm de un credit nelimitat. Și acum, frățioare, dă-mi voie să te primenesc, că s-ar putea ca boala să zacă acum tocmai în cămașă...
— Lasă! Nu vreau! îl respinse Raskolnikov, care ascultase în silă relatarea forțat glumeață cu privire la cumpărarea hainelor...
— Nu se poate, frățioare! Pentru ce atunci mi-am rupt eu pingelele? stărui Razumihin. Nastasiușka, nu te rușina, dă-mi o mână de ajutor, uite așa!
Și, cu toată împotrivirea lui Raskolnikov, Razumihin îl primeni. Bolnavul căzu pe pernă și vreo două minute nu scoase o vorbă. „Când au să mă lase în pace?” se gândea el.
— Cu ce bani ai cumpărat toate astea? întrebă el, în sfârșit, privind peretele.
— Bani? Asta-i bună! Păi, cu banii tăi. De dimineață a fost pe aici omul lui Vahrușin, ți-a trimis mama banii, ori ai uitat?
— Acum îmi amintesc... rosti Raskolnikov, după o lungă și ursuză tăcere.
Razumihin se încruntă și-l privi îngrijorat.
Ușa se deschise și intră în odaie un bărbat înalt și trupeș, care îi păru cunoscut lui Raskolnikov.
— Zosimov! În sfârșit! strigă Razumihin, fericit.
Note
* Joc de cuvinte: Vrazumihin — numele derivă de la verbul vrazumit = a convinge, a povățui; iar Razumihin — de la substantivul razum = rațiune.