Într-una din zilele dogoritoare de la începutul lunii iulie, un tânăr ieși pe înserate din cămăruța în care sta cu chirie la niște locatari din ulicioara S. și, ajuns în stradă, se îndreptă încet și oarecum nehotărât spre podul K.
Pe scară avusese noroc să se strecoare fără a se întâlni cu gazda. Cămăruța lui se afla la mansarda unei clădiri înalte, cu patru etaje, și semăna mai degrabă cu un dulap decât cu o odaie. Iar gazda care-i închiriase această chilie, cu masa și curățenia în preț, locuia cu câteva trepte mai jos, într-un apartament separat. De câte ori ieșea din odaie, tânărul era nevoit să treacă prin fața bucătăriei, a cărei ușă era mai întotdeauna larg deschisă spre scară, și, de fiecare dată, avea o senzație bolnăvicioasă de teamă, de care îi era rușine și care îl făcea să se încrunte. Era dator vândut gazdei și se temea să dea ochii cu ea.
Nu că ar fi fost laș sau sfios din fire, dimpotrivă, dar de la o vreme se afla într-o stare de încordare și iritare nervoasă vecină cu ipohondria. Se închisese în el însuși și se izolase într-atâta de toată lumea, încât ajunsese să se teamă nu numai de întâlnirea cu gazda, dar de orice relații cu oamenii. Îl copleșea sărăcia, deși în ultima vreme nici aceasta nu-l mai apăsa. Nu-și mai vedea deloc de ocupațiile zilnice, mai mult chiar: nici nu voia să mai știe de ele. De fapt, nu se temea câtuși de puțin de gazdă, orice planuri ar fi clocit împotriva lui. Dar decât să se oprească pe scară, să asculte tot soiul de nerozii despre acele nimicuri ale vieții de toate zilele, de care nu se sinchisea, și să audă cererile insistente de a achita chiria, amenințările, văicărelile ei, iar el să se scuze, să mintă, căutând să scape — nu, mai bine să se strecoare ca o pisică pe scară și s-o șteargă neobservat.
De altminteri, de astă dată, după ce ajunse în stradă, el singur se mira de teama lui de a-și întâlni creditoarea.
„Când te gândești ce faptă pun eu la cale, și să-mi fie frică de asemenea fleacuri!” se gândi el, zâmbind ciudat. „Hm... da... Totul, totul e în mâinile omului și el lasă totul să-i scape numai și numai din pricina lașității... asta este o axiomă... Sunt curios să știu: de ce anume se tem mai tare oamenii? Să facă un pas nou, să rostească un cuvânt nou, nemairostit, de asta se tem ei mai tare!... Dar văd că am început să trăncănesc... Și de aceea nu fac nimic, pentru că trăncănesc! S-ar putea însă să fie tocmai pe dos: trăncănesc fiindcă nu fac nimic. Am ajuns un palavragiu în luna asta din urmă, de când tot zac zile întregi în ungherul meu și mă gândesc la... fantasmagorii! Ia să vedem pentru ce am pornit-o la drum? Sunt eu în stare să fac asta? Să fie asta ceva serios? Nu, nu este deloc serios. E numai un joc al închipuirii, cu care caut să mă amăgesc: o nălucire! Da, s-ar putea să nu fie decât o nălucire!”
Afară era o căldură copleșitoare, zăpușeală, lumea se înghesuia pe trotuare, pretutindeni se zăreau grămezi de var, de cărămizi, schele, praf, și peste tot domnea acea putoare specifică din timpul verii, binecunoscută oricărui locuitor al Petersburgului, căruia nu-i dă mâna să-și închirieze o vilă la țară; acestea toate impresionară neplăcut nervii și așa destul de zdruncinați ai tânărului. Duhoarea nesuferită a crâșmelor, foarte numeroase în acea parte a orașului, și bețivii, pe care-i întâlnea la tot pasul, deși era zi de lucru, întăreau coloritul trist și respingător al priveliștii. O clipă, trăsăturile fine ale tânărului oglindiră un sentiment de adânc dezgust. Era deosebit de frumos: înalt, cu trup subțire și mlădios, avea ochi negri, splendizi, și părul blond-închis. El făcu doi, trei pași, apoi căzu într-o adâncă visare sau, mai bine zis, într-un fel de toropeală; mergea înainte fără să vadă nimic în jurul lui și, de altfel, nici nu voia să vadă. Din când în când numai mormăia câte ceva, căci, după cum recunoscuse el singur mai înainte, luase obiceiul să monologheze. Totodată era conștient de faptul că gândurile i se încurcau uneori și că era grozav de slăbit: de două zile nu mâncase aproape nimic.
Era atât de prost îmbrăcat, încât altul în locul lui, fie chiar un om deprins cu haine mizere, desigur că s-ar fi rușinat să iasă în stradă, ziua, cu astfel de zdrențe. De altfel, cartierul era atât de sărăcăcios, încât ar fi fost greu să se mire cineva de orice fel de straie. Vecinătatea pieței Sennaia, numeroasele localuri dubioase și populația, alcătuită aproape numai din lucrători, mici meseriași, îngrămădită în străzile și ulicioarele acestui cartier din centrul Petersburgului, scoteau uneori la iveală, împestrițând decorul, figuri atât de stranii, încât nu te mai putea mira să întâlnești una oricât de ciudată. Iar în sufletul tânărului nostru se adunase atâta amar de dispreț, atâta ură, încât, în pofida sensibilității sale exagerate, caracteristică la acea vârstă, nu se rușina câtuși de puțin de zdrențele pe care le purta. Altceva ar fi fost dacă s-ar fi întâlnit cu prietenii sau cu colegii de altădată, pe care, în genere, îi ocolea... Cu toate acestea, când un bețiv — care, cine știe din ce pricină și încotro, era dus în clipa aceea pe stradă într-o haraba cu un cal uriaș de povară — îi strigă: „Hei, tu, pălărier neamț!”, răcnind cât îl ținea gura și arătându-l cu degetul, tânărul se opri locului și duse mâna la pălărie cu un gest febril. Era un țilindru cumpărat de la Țimmerman, dar ponosit, decolorat, numai găuri și pete, fără boruri și strâmbat caraghios într-o parte. Și îl cuprinse nu rușinea, ci un sentiment cu totul diferit, aproape de spaimă.
„Eram sigur”, îngăimă el, zăpăcit, „eram sigur! Nici nu se putea ceva mai rău! O prostie ca asta, un fleac fără însemnătate poate strica toate socotelile! Da, pălăria asta prea bate la ochi... E ridicolă și tocmai de aceea bate la ochi... La zdrențele mele s-ar potrivi o șapcă, și chiar una pleoștită și veche, în orice caz nu bazaconia asta. Nimeni nu poartă astfel de pălării; asta atrage atenția de la o poștă și cine o vede o dată n-o mai uită... da, o ține minte, i se întipărește în cap, și asta poate fi un indiciu care să te trădeze. Într-o asemenea împrejurare trebuie să fii cât mai șters, să treci cât mai neobservat... Amănuntele sunt foarte importante, da, da, amănuntele!... Ele te dau întotdeauna de gol și strică totul...”
Nu avea mult de mers; știa câți pași avea de făcut din poarta casei lui până acolo: exact șapte sute treizeci. Într-o zi numărase pașii, pe vremea când visa numai despre acest lucru. Pe atunci, el însuși nu credea că ar putea înfăptui acest vis, ci doar se lăsa ațâțat de îndrăzneala lui monstruoasă și atrăgătoare totodată. De atunci trecuse o lună, începuse să vadă lucrurile altfel; și cu toate monologurile biciuitoare despre șovăiala și neputința lui, se obișnuise totuși, fără voie, să privească visul „monstruos” ca pe ceva cu putință de împlinit, deși tot se îndoia că ar fi în stare să-l înfăptuiască. De fapt, se ducea acum să facă o repetiție a acțiunii sale, și emoția creștea în el cu fiecare pas. Tremurând nervos, cu inima pierită, se apropie de o casă enormă, care cu o latură dădea spre canal, iar cu cealaltă spre strada X. Era o casă de raport, alcătuită din apartamente mici, locuite de tot soiul de meseriași — croitori, tâmplari, bucătărese, niște nemți, domnișoare fără ocupație precisă, mici funcționari etc. Oamenii care intrau și ieșeau mișunau sub cele două bolți și în cele două curți interioare ale imobilului. Casa avea trei sau patru portari. Tânărul fu încântat de faptul că nu se întâlnise cu niciunul și izbuti să se strecoare neobservat pe poartă și pe scara din dreapta — o scară îngustă și întunecoasă, „de serviciu”; dar toate acestea le știa mai dinainte, le studiase de mult, și ambianța îi convenea; în bezna care domnea pe scară nu erau de temut nici privirile cele mai iscoditoare. „Dacă de pe acum mi-e frică, ce-ar fi dacă aș veni într-adevăr aici pentru ceea ce vreau să fac?”... se întrebă el fără voie, urcând la etajul trei. Acolo, drumul îi fu tăiat de niște hamali, foști soldați, care scoteau mobilele dintr-o locuință. Știa că apartamentul era ocupat de un funcționar neamț, familist. „Așadar, neamțul se mută, și la etajul trei, pe scara și pe palierul acesta nu va mai rămâne câtva timp alt locatar decât bătrâna. E bine de știut... pentru orice întâmplare...”, se gândi el din nou și sună la ușa bătrânei. Soneria țârâi atât de slab, de parcă ar fi fost de tinichea, nu de aramă. Aproape toate soneriile din apartamentele unor astfel de case sună la fel. Dar, de când nu mai fusese pe acolo, tânărul nostru îi uitase sunetul, și acum clinchetul acesta ciudat îi aminti parcă ceva, îl făcu să-și închipuie clar... și tresări: nervii îi erau foarte slăbiți. Peste puțin, ușa se întredeschise și, prin crăpătura îngustă, locatara scruta cu vădită neîncredere pe noul venit; numai ochii îi străluceau în întuneric. Văzând lume multă pe scară, femeia prinse inimă și deschise ușa. Tânărul trecu pragul unui antrețel întunecos, despărțit în două de un paravan care ascundea o bucătărie minusculă. Tăcută, bătrâna se înfipse în fața lui și-l privea cercetător. Era de vreo șaizeci de ani, mărunțică, uscățivă, cu un nas ascuțit și niște ochișori ageri, plini de răutate. Era cu capul gol, iar părul bălan, presărat ici-colo cu fire cărunte, era uns din belșug cu ulei. Gâtul, lung și subțire, ca o labă de găină, și-l înfășurase într-o cârpă de flanelă, iar pe umeri, cu toată zăpușeala, i se bălăngănea o scurteică de blană, ponosită și decolorată. Bătrânica tușea și icnea întruna. Pesemne că tânărul îi aruncase o privire ciudată, căci aceeași neîncredere de mai înainte i se citi o clipă în ochi.
— Sunt Raskolnikov, student. Am fost la dumneavoastră acum o lună, se grăbi el să îngâne, înclinându-se ușor, fiindcă își amintise că trebuie să fie cât mai amabil.
— Știu, maică, știu, îmi amintesc foarte bine că ai mai fost pe aici, zise bătrâna răspicat, fără să-și dezlipească privirea cercetătoare de pe obrazul lui.
— Da... Și am venit pentru o treabă de același fel... urmă Raskolnikov, surprins și tulburat de neîncrederea bătrânei.
„Poate că așa e de felul ei, dar nu mi-am dat seama rândul trecut”, se gândi el cu un sentiment neplăcut.
Bătrâna tăcea, stând parcă în cumpănă, apoi se dădu mai deoparte și-i arătă ușa care da înspre odaie, făcându-i loc să treacă.
— Intră, maică.
Odaia în care pătrunse tânărul avea tapet galben, perdeluțe de muselină, mușcate la ferestre și, în clipa aceea, era luminată din plin de razele soarelui asfințit. „Și, atunci, soarele o să lumineze tot așa!”... îi trecu involuntar prin minte, în timp ce-și rotea grăbit privirea prin odaie, ca să studieze și să memoreze, pe cât era cu putință, așezarea lucrurilor. Camera nu avea însă nimic deosebit. Mobila de lemn galben, foarte veche, era alcătuită dintr-un divan cu spătar uriaș, o masă ovală în fața divanului, o toaletă cu oglinjoară între cele două ferestre, câteva scaune înșirate de-a lungul pereților și două-trei poze ieftine, în rame galbene, reprezentând niște domnișoare nemțoaice cu porumbei în mâini. Asta era tot. În colț, în fața unei icoane mici, ardea o candelă. Era foarte curat: și mobila, și podelele erau lustruite, totul strălucea. „Munca Lizavetei”, se gândi tânărul. În toată locuința nu ai fi putut găsi un fir de praf. „Numai la văduvele bătrâne și răutăcioase se vede asemenea curățenie”, urmă el în gând și se uită cu coada ochiului, cu curiozitate, la perdeluța de stambă care ascundea ușa spre cea de-a doua odăiță. În această odăiță, în care el nu pătrunsese niciodată, se aflau patul bătrânei și scrinul. Apartamentul nu avea decât aceste două încăperi.
— Ce dorești? întrebă cu asprime bătrâna, intrând în odaie și proptindu-se, ca și mai înainte, în fața lui, ca să-l poată privi drept în ochi.
— Am adus un amanet, iată-l!
Raskolnikov scoase din buzunar un ceas bătrânesc, plat, de argint. Pe capacul din spate era gravat globul terestru. Lanțul era de oțel.
— Păi și sorocul celuilalt a trecut. Sunt trei zile de când a trecut luna.
— Am să vă plătesc dobânda pe încă o lună; vă rog să mai așteptați.
— Dacă vreau — aștept, dacă nu — vând chiar azi amanetul, cum mi-o plăcea!
— Cât îmi dați pe ceas, Aleona Ivanovna?
— Numai fleacuri aduci, maică, fleacuri, mai-mai că nu am ce da pe ele. Rândul trecut ți-am dat pe inel două bumăști, și cu o rublă și jumătate poți cumpăra unul nou de la giuvaergiu.
— Dați-mi patru ruble pe ceas, am să-l răscumpăr, este o amintire de la tatăl meu. În curând trebuie să capăt niște bani.
— O rublă și jumătate cu dobânda înainte, dacă vrei.
— O rublă și jumătate! exclamă tânărul.
— Cum dorești...
Și bătrâna îi întinse ceasul. Tânărul îl luă, furios, gata să plece; dar se răzgândi: își aduse aminte că nu avea unde se duce și că nu venise pentru bani.
— Dați-mi banii! făcu el grosolan.
Bătrâna vârî mâna în buzunar să scoată cheile și trecu în odaia de alături, după perdea. Rămas singur în mijlocul încăperii, Raskolnikov, foarte atent, trăgea cu urechea, urmărind-o în gând. O auzea pe bătrână descuind scrinul. „Probabil sertarul de sus”, cumpăni el. „Cheile, așadar, le poartă totdeauna în buzunarul drept... O singură legătură, pe un inel de oțel... Este una de trei ori mai mare decât celelalte, și e dințată; asta nu poate fi de la scrin... Trebuie să mai fie o cutie sau o lădiță... Da, da, asta-i interesant de știut. Toate lădițele au asemenea chei... De altfel, ce ticăloșie...”
Bătrâna se înapoie.
— Ține, maică: dacă socotim dobânda zece copeici de rublă pe lună, pentru o rublă și jumătate, pe o lună înainte, face cincisprezece copeici. Pentru cele două ruble de rândul trecut, socotind la fel, trebuie să capăt douăzeci de copeici. Asta face cu totul treizeci și cinci de copeici, așa că mai ai de primit pentru ceas o rublă și cincisprezece copeici. Na, ține-le!
— Cum? Am ajuns la o rublă și cincisprezece copeici?
— Taman atâta.
Raskolnikov, fără să mai discute, luă banii. Se uita țintă la bătrână și nu se grăbea să plece, ca și cum ar fi vrut să mai spună sau să mai facă ceva, nici el nu știa ce anume...
— Zilele acestea s-ar putea să vă mai aduc ceva, Aleona Ivanovna... ceva bun... de argint... o tabacheră... trebuie numai s-o iau de la un prieten...
Și tăcu, încurcat.
— Om mai vorbi când ăi aduce-o, maică.
— Rămâneți cu bine... Dumneavoastră tot singurică sunteți acasă... surioara lipsește? întrebă el cât mai nepăsător, ieșind în antrețel.
— Ce treabă ai cu ea?
— Nimic deosebit. Am întrebat și eu așa, într-o doară. Și dumneavoastră, gata... Rămâneți cu bine, Aleona Ivanovna!
Tânărul părăsi locuința, foarte tulburat. Și această tulburare sporea cu fiecare clipă. Pe scară se opri de câteva ori, ca și cum l-ar fi mirat ceva pe neașteptate. În sfârșit, ajuns în stradă, exclamă:
„O, Doamne! Ce dezgustător!... Se poate ca eu... Nu, nu, este o prostie, o absurditate!” adăugă el cu hotărâre. „Cum a putut să-mi treacă prin minte o idee atât de monstruoasă? De ce infamie sunt capabil? Esențial este că e o infamie, o ticăloșie, e mârșav, mârșav!... Și eu, o lună întreagă...”
Dar nici cuvintele, nici exclamațiile nu-i puteau exprima emoția. Senzația aceea de nemărginit dezgust, care-l apăsase și-l tulburase încă de la venire, ajunsese la paroxism, era de-o intensitate atât de violentă, încât nu mai știa ce să facă să scape de acest chin. Mergea pe trotuar, clătinându-se ca un om beat, fără să vadă trecătorii, lovindu-se de ei, și nu se dezmetici decât în altă stradă. Se uită primprejur și văzu că se afla în dreptul unei cârciumi, un fel de hrubă, a cărei scară începea de-a dreptul din stradă. În clipa aceea, doi bețivi ieșiră pe ușă și, sprijinindu-se unul pe celălalt și înjurându-se unul pe altul, începură să urce scara. Fără să stea pe gânduri, Raskolnikov coborî în beci. Niciodată nu intrase într-o cârciumă, dar acum i se învârtea capul și-l mai chinuia și o sete arzătoare. Avea o poftă de o bere rece, cu atât mai mult cu cât trecea neașteptata lui slăbiciune pe seama foamei. Se așeză într-un colț întunecos și murdar, la o masă slinoasă, ceru o sticlă cu bere și sorbi cu nesaț primul pahar. Numaidecât își simți inima mai ușoară și mintea mai limpede. „Fleacuri!” se gândi el plin de încredere. „N-avea niciun rost să mă simt rușinat! E o slăbiciune fizică, nimic mai mult! Un singur pahar de bere, o bucată de pesmet și mintea se luminează, gândurile se limpezesc, intențiile se precizează! Ptiu, cât de neînsemnate sunt toate!”... Dar în pofida acestui scuipat plin de dispreț, se înviorase, eliberat parcă dintr-odată de o povară îngrozitoare, și îi privea prietenos pe cei ce se aflau în cârciumă. Și totuși, chiar în clipa aceea, simțea nelămurit că pornirea aceasta de a interpreta lucrurile în bine era și ea ceva bolnăvicios.
În cârciumă rămăsese lume puțină. În afară de cei doi bețivi cu care se întâlnise pe scară, un grup întreg — vreo cinci bărbați și o femeie, unul dintre ei cu o armonică — părăsi localul. După plecarea lor se făcu liniște, și localul deveni mai spațios. Nu se mai afla în sală decât un cetățean cam afumat, târgoveț, după înfățișare, care ședea în fața unei sticle de bere, și tovarășul lui, un individ gras, de statură uriașă, cu barbă căruntă și cojoc lung. Acesta se întrecuse cu băutura și ațipise pe bancă; în răstimpuri, ca prin somn, își desfăcea brațele, pocnea din degete, își sălta partea de sus a trupului, fără să se ridice de pe laviță, și tot îngâna un cântecel nerod, cercând — cu tot dinadinsul — să-și amintească urmarea...
Of, un an, bătut pe muche,
Soața mi-am iubit...
Of, un an...
sau, trezit din buimăceală, îngăima:
M-am tot dus pe o străduță Și-am găsit fosta-mi drăguță...
Nimeni însă nu-i împărtășea veselia; până și tovarășul lui îl asculta tăcut, privind toate aceste explozii de voioșie cu dușmănie și neîncredere. În afară de aceștia doi, mai era un mușteriu, un fost slujbaș, după înfățișare. Ședea la o altă masă, cu sticla în față, sorbind rar băutura și privind în jur. Omul acesta părea și el frământat de ceva.