— Nu cred! Nu pot să cred! repeta Razumihin, uluit, căutând din răsputeri să răstoarne argumentele lui Raskolnikov. Se apropiau de hotelul lui Bakaleev, unde Pulheria Aleksandrovna și Dunia îi așteptau de mult.
În focul discuției, Razumihin se oprea întruna în mijlocul drumului, tulburat și emoționat și de faptul că pentru întâia oară vorbeau deschis despre asta.
— Nu crede!... răspundea Raskolnikov, zâmbind rece și nepăsător. Tu, după cum ți-e obiceiul, n-ai observat nimic, dar eu am cântărit fiecare cuvânt.
— Ești bănuitor, de aceea ai cântărit... Hm... într-adevăr, recunosc că tonul lui Porfiri a fost destul de ciudat și, mai ales, ticălosul acela de Zametov!... Ai dreptate, avea ceva, dar de ce? De ce?
— S-a răzgândit peste noapte.
— Dar dimpotrivă, dimpotrivă! Dacă ar fi avut ideea asta absurdă, s-ar fi străduit pe cât era cu putință să nu arate acest lucru, să-și ascundă cărțile ca să te prindă pe urmă... Pe când așa, s-a purtat cu neobrăzare și fără tact.
— Dacă ar fi avut fapte, fapte reale, sau măcar vreo bănuială întemeiată, atunci într-adevăr, ar fi încercat să-și ascundă jocul în speranța că va obține și alte probe (cred că de mult ar fi făcut o percheziție la mine!). Dar ei nu au fapte, niciun fapt concret, toate-s din imaginație, numai presupuneri și ipoteze neîntemeiate pe nimic real, de aceea încearcă să zăpăcească prin obrăznicie. Poate că este furios tocmai fiindcă n-are fapte concrete și l-a luat gura pe dinainte de necaz. Poate însă are vreo intenție anumită... Pare un om inteligent... Poate voia să mă sperie, prefăcându-se că știe... Are și el metodele lui psihologice, frate... Dar mi-e scârbă să explic toate astea. Să le lăsăm!
— Și e jignitor, jignitor! Eu te înțeleg! Dar... fiindcă tot am început să vorbim deschis (și e foarte bine că am început, în sfârșit, să vorbim deschis — mă bucură!), trebuie să-ți mărturisesc că am văzut de mult că au această idee; bineînțeles, abia schițată, dar și așa, umbra asta de bănuială, cum de le-a venit în minte? Cum au îndrăznit? Unde, unde se ascund rădăcinile? Dacă ai ști ce furie m-a cuprins! Gândește-te numai: un student sărac, cu sufletul strivit de mizerie și ipohondrie, în ajunul unei boli grave, pe care poate o și purta în el (bagă bine de seamă!), bănuitor, orgolios, conștient de valoarea lui, și care timp de șase luni a stat închis în casă, fără să vadă pe nimeni, îmbrăcat în zdrențe, cu cizme fără tălpi, stă în fața unor nenorociți de comisari de poliție și le îndură batjocura; apoi datoria aceea neașteptată ce-i cade pe cap, polița cu termenul depășit, a cărei achitare o cere consilierul de curte Cebarov, mirosul de vopsea râncedă, treizeci de grade Réaumur de căldură, aerul închis, o droaie de oameni, conversația despre asasinarea persoanei pe care o vizitase în ajun, și toate acestea pe stomacul gol! Cum să nu leșine! Și pe asta întemeiază ei totul! De aici pornesc. Lua-i-ar dracu'! Îmi dau seama că e supărător, dar să fi fost în locul tău, Rodka, le-aș fi râs în nas sau și mai bine: i-aș fi scuipat pe toți în obraz și aș fi împărțit la stânga și la dreapta vreo douăzeci de palme serioase, așa cum se cuvine, și aș fi isprăvit povestea. Dă-i dracului! Curaj! Mai mare rușinea!
„Ce bine a expus el toate acestea”, se gândi Raskolnikov.
— Să-i dau dracului? Și mâine — poftim iarăși la interogator! zise el cu amărăciune. Să mă înjosesc, să le dau explicații? Și așa îmi pare rău că ieri, la tractir, m-am înjosit primind să stau de vorbă cu Zametov...
— La naiba! Mă duc eu singur la Porfiri! Și am să-l descos, ca pe o rudă; trebuie să-mi spună tot, până la rădăcină. Cât despre Zametov...
„În sfârșit, a înțeles!” se gândi Raskolnikov.
— Stai! strigă Razumihin, apucându-l deodată de umăr. Stai! Te înșeli! Îmi dau seama: te înșeli! Ce capcană vezi tu în asta? Spui că întrebarea cu privire la zugravi era o capcană? Ia gândește-te bine: să fi fost tu acela, erai tu prost să spui că ai văzut pe cineva lucrând în locuința aceea... că i-ai văzut pe lucrători? Dimpotrivă: n-ai văzut nimic, chiar dacă i-ai fi văzut! Cine ar mărturisi împotriva lui însuși?
— Dacă aș fi făcut eu acel lucru, aș fi spus neapărat că i-am văzut pe lucrători și locuința aceea, urmă fără chef și cu vădit dezgust Raskolnikov.
— Dar de ce să vorbești împotriva ta însuți?
— Pentru că numai mujicul sau un om cu totul lipsit de experiență neagă, la interogator, tot. Un om cât de cât experimentat și inteligent caută — în măsura posibilităților — să recunoască toate faptele materiale, în afara faptului însuși, toate amănuntele pe care nu le poate înlătura; numai că le explică altfel, le dă un sens nou și neașteptat, care le schimbă semnificația și le pune în altă lumină. Porfiri își făcuse desigur socoteala că eu îi voi răspunde în acest fel, că-i voi spune neapărat că i-am văzut pe zugravi — ca să pară mai veridice spusele mele — și că, totodată, am să dau și o explicație personală faptului că i-am văzut...
— Păi ți-ar fi spus imediat că în ziua aceea lucrătorii nu erau acolo și nici nu puteau fi, și că deci tu ai fost acolo în ziua asasinatului, la ora opt. Te-ar fi încurcat cu o nimica toată!
— Cred că tocmai așa își făcuse socoteala, crezuse că n-am să am timp să mă dumiresc, că am să mă grăbesc să-i dau un răspuns cât mai verosimil și că am să uit că, venind cu două zile înainte, lucrătorii nu puteau să fie acolo.
— Dar cum să uiți?
— Nimic mai ușor! Oamenii cei mai isteți se încurcă tocmai în astfel de fleacuri. Cu cât un om este mai șiret, cu atât bănuiește mai puțin că ar putea fi prins cu un lucru atât de neînsemnat. Omul cel mai isteț tocmai cu lucrurile cele mai simple este prins. Porfiri Petrovici știe asta, nu-i atât de prost pe cât îl crezi...
— Dacă-i așa, e un mare ticălos!
Raskolnikov nu-și putu stăpâni râsul. Și în aceeași clipă se miră de propria lui însuflețire și de plăcerea cu care dăduse ultima explicație, el care în discuția precedentă vorbise în silă, ursuz și dezgustat și numai pentru că era nevoit s-o facă.
„Am început să prind și eu gust!” se gândi el.
Dar aproape în același timp îl cuprinse, deodată, o neliniște, ca și cum l-ar fi săgetat un gând neașteptat și tulburător. Neliniștea creștea mereu în el. Între timp, ajunseră în fața hotelului Bakaleev.
— Intră singur, zise el deodată, mă întorc numaidecât.
— Unde te duci? Nu vezi că am și ajuns?!
— Trebuie, trebuie să mă duc; am treabă... vin peste o jumătate de ceas... Așa să le spui.
— Fă ce vrei, dar vin și eu cu tine!
— Nu cumva și tu ți-ai pus în gând să-mi scoți sufletul? strigă el cu atâta amărăciune, cu atâta disperare în privire, că Razumihin nu mai îndrăzni să insiste.
Câteva clipe rămase în cerdac, privind posomorit în urma lui Raskolnikov, care se depărta cu pași mari în direcția străduței unde locuia. Apoi, strângând pumnii, încleștându-și dinții și jurându-se în sinea lui că chiar astăzi are să-l stoarcă pe Porfiri ca pe o lămâie, sui repede scara ca s-o liniștească pe Pulheria Aleksandrovna, îngrijorată de întârzierea lor prelungită.
Când Raskolnikov ajunse în dreptul casei lui, tâmplele îi erau leoarcă de sudoare și răsufla greu. Sui în goană scara, intră în odaia care rămăsese deschisă și se încuie numaidecât, trăgând zăvorul. Apoi se repezi ca un nebun în colțul odăii, la gaura de sub tapet în care stătuseră lucrurile, își vârî mâna înăuntru și câteva minute scotoci cu grijă, cercetând toate ascunzătorile și cutele tapetului. Negăsind nimic, se ridică și răsuflă adânc. Adineauri, pe când se apropia de casa lui Bakaleev, i se năzări deodată că s-ar putea ca vreun obiect oarecare, un lanțișor, un buton sau poate numai o hârtiuță în care fuseseră învelite obiectele și care era scrisă de mâna bătrânei s-ar putea să fi lunecat în vreo crăpătură, să fi rămas acolo și să-i fie aruncată odată în față ca o probă materială neașteptată și de neînvins.
Rămase cufundat într-un fel de visare și un zâmbet ciudat, smerit și aproape nătâng îi rătăcea pe buze. În sfârșit, își luă șapca și părăsi odaia încet. Gândurile i se învălmășeau. Coborî scara, îngândurat, și ajunse în gang.
— Uite, chiar dumnealui este! strigă tare un glas.
Raskolnikov ridică ochii.
Portarul sta în fața odăiței lui și-l arăta unui bărbat de statură mijlocie, un târgoveț după înfățișare, îmbrăcat într-un fel de halat și jiletcă, și care de departe aducea cu o babă. Capul lui, cu o șapcă soioasă, îi cădea nu știu cum pe piept, și avea trupul gârbovit. Judecând după obrazul lui ofilit și stafidit, părea trecut de cincizeci de ani; ochișorii mici, umflați și cu pungi sub ei, aveau o privire posacă, aspră și nemulțumită.
— Ce este? întrebă Raskolnikov, apropiindu-se de portar.
Târgovețul îl privi chiorâș, îl cercetă pe sub sprâncene cu atenție, fără grabă; apoi se întoarse și, fără să spună un cuvânt, ieși de sub boltă în stradă.
— Dar ce este? strigă Raskolnikov.
— M-a tot descusut dacă șade aici un student, v-a spus numele, a întrebat la cine locuiți. Când ați coborât, i-am spus că dumneavoastră sunteți și când colo — uite c-a plecat... Poftim!
Portarul părea și el oarecum nedumerit, dar nu din cale-afară și, după ce se mai gândi puțin, se întoarse și se vârî înapoi în cămăruța lui. Raskolnikov alergă în urma târgovețului și-l zări aproape numaidecât, mergând pe partea cealaltă a străzii, cu pas mărunt, fără să se grăbească, cu ochii în pământ și parcă tot chibzuind ceva. Îl ajunse destul de repede, dar câteva clipe merse în urma lui; apoi grăbi pasul și-l privi dintr-o parte. Celălalt îl observă numaidecât, îi aruncă o privire iute, apoi din nou își lăsă ochii în jos. Un minut merseră unul lângă altul fără să rostească un cuvânt.
— L-ați întrebat pe portar... de mine? întrebă, în sfârșit, Raskolnikov, dar nu prea tare.
Târgovețul nici nu-i răspunse, nici nu-l privi. Amândoi tăcură câteva clipe.
— Ce-i asta... vii să întrebi... și taci... ce înseamnă asta?... urmă Raskolnikov cu glasul întretăiat; parcă-i ieșeau cu greu cuvintele din gură.
De data aceasta, târgovețul își ridică ochii și se uită la el cu o privire amenințătoare, sinistră.
— Ucigașule! rosti el încet, dar foarte lămurit...
Raskolnikov mergea lângă el. Își simți deodată genunchii grozav de slabi, un fior îi trecu prin spate, inima îi încremeni parcă o clipă; apoi începu să bată cu putere, de parcă ar fi vrut să-i sară din piept. Așa făcură alături, în tăcere, vreo sută de pași. Târgovețul nu se mai uita la el.
— Ce-ai spus?... Cum... cine este ucigaș? bâigui Raskolnikov abia auzit.
— Tu ești ucigașul, rosti celălalt, încă mai deslușit și mai cu tărie, zâmbind parcă, cu un fel de răutate triumfătoare, și uitându-se țintă la fața palidă a lui Raskolnikov și în ochii lui, care căpătaseră o privire sticloasă, de mort.
Ajunseră la o încrucișare de străzi. Târgovețul coti la stânga și porni înainte fără să întoarcă o clipă capul. Raskolnikov rămase pe loc, dar îl urmări mult timp din ochi. Văzu cum omul, după ce făcu vreo cincizeci de pași, se întoarse de data aceasta și se uită la el cum stătea pironit locului. Nu mai putea să-l vadă bine, dar i se păru că zâmbise din nou, cu zâmbetul lui rece, răutăcios și triumfător.
Încet, încet, abia târându-și picioarele neputincioase, cu genunchii tremurători și parcă răzbit de frig, Raskolnikov se întoarse acasă și se sui în odăița lui. Își scoase șapca, o puse pe masă și vreo zece minute stătu în picioare nemișcat. Apoi, vlăguit, se culcă pe divan și se întinse, gemând slab, ca un bolnav. Zăcu așa, cu ochii închiși, o jumătate de ceas.
Nu se gândea la nimic. De fapt, îi treceau prin minte unele gânduri, mai bine zis frânturi de gânduri, niște plăsmuiri dezordonate și fără nicio legătură între ele, figurile unor oameni pe care îi văzuse în copilărie sau pe care îi întâlnise o singură dată în viață, și de care altfel nu și-ar fi amintit nicicând; turla bisericii din V...; masa de biliard dintr-o cârciumă și un ofițer în fața ei; într-un subsol, o tutungerie cu miros de țigări de foi; un debit de băuturi spirtoase, o scară de serviciu, întunecoasă, plină de lături și de coji de ouă, și, venind de departe, dangătul duminical al clopotelor de la biserici...
Plăsmuirile se perindau și roiau vijelios. Unele îi plăceau, se agăța de ele, dar ele se stingeau și simțea că-l apasă ceva înlăuntrul lui, dar nu prea tare. Uneori se simțea chiar bine. Frisoanele ușoare nu-l părăseau, și senzația lor era, de asemenea, uneori aproape plăcută.
Auzi pașii grăbiți ai lui Razumihin și glasul lui; închise ochii și se prefăcu că doarme. Razumihin deschise ușa, rămase câteva clipe în prag, parcă neștiind ce hotărâre să ia. Apoi intră încetișor în odaie și se apropie cu băgare de seamă de divan. Se auzi șoapta Nastasiei.
— Nu-l trezi; lasă-l să doarmă; are să mănânce mai târziu.
— Ai dreptate, răspunse Razumihin.
Amândoi ieșiră fără zgomot și închiseră ușa. Se mai scurse o jumătate de ceas. Raskolnikov deschise ochii și se trânti din nou pe spate, cu brațele sub cap...
„Cine este? Cine este acel om răsărit ca din pământ? Unde a fost și ce a văzut? A văzut tot, asta-i sigur. Dar unde a stat și de unde a văzut? De ce abia acum a ieșit la suprafață? Și cum a putut să vadă? Este oare cu putință?... Hm...” se gândea Raskolnikov, cuprins de fiori de gheață și tresărind. „Dar cutiuța pe care a găsit-o Mikolai după ușă? Asta cum a fost cu putință? Probe? Îți scapă un mic amănunt, unul la o sută de mii, și — poftim probă, cât o piramidă egipteană de mare! A trecut o muscă în zbor și a văzut! Dar este oare cu putință?”
Simți cu dezgust cât de prăpădit, cât de slab este fizicește.
„Trebuia să știu”, se gândea el cu un zâmbet amar, „și cum am îndrăznit, cunoscându-mi firea, presimțind ce are să se întâmple, să iau toporul și să fac vărsare de sânge? Trebuia, eram dator să știu dinainte... Ei! Dar am știut, am știut!...” șopti el cu deznădejde.
Uneori se oprea la un anumit gând:
„Nu, oamenii aceia-s făcuți din alt aluat; adevăratul cârmuitor, căruia îi este permis orice, distruge Toulonul, face un măcel la Paris, uită o armată în Egipt, pierde o jumătate de milion de oameni în campania din Rusia, scapă cu un calambur la Vilna; iar după moarte i se înalță statui, prin urmare, totul îi este permis. Nu, astfel de oameni nu sunt din carne și oase, sunt de bronz!”
O idee neașteptată, de altă natură, care-i veni deodată în minte, îl făcu să râdă:
„Napoleon, piramidele, Waterloo — și văduva aceea prăpădită, dezgustătoare, bătrâna aceea, cămătăreasă cu sipetul roșu sub pat: cum se poate digera această apropiere, chiar și de un Porfiri Petrovici?!... Nu-i de digerat!... Se opune simțului estetic: un Napoleon sub patul unei babe! Uf, ce nerozie!”
În unele clipe simțea că aiurează; cădea într-o stare de exaltare febrilă.
„Baba nu înseamnă nimic!” repetă el cu înflăcărare și avânt. „Să zicem că bătrâna a fost chiar o greșeală, nu despre asta e vorba. Bătrâna n-a fost decât boala... am vrut să trec mai repede limita... eu n-am ucis un om, am ucis un principiu! Da, principiul l-am ucis, dar de depășit limita n-am depășit-o, am rămas tot de partea astălaltă! N-am știut să fac altceva decât să ucid! Și nici asta n-am izbutit prea bine, după cât se vede... Un principiu? Pentru ce prostănacul de Razumihin i-a ocărât deunăzi pe socialiști? Sunt oameni muncitori și practici; sunt preocupați de fericirea generală... Nu, eu am o singură viață și ea n-are să se mai repete niciodată; nu vreau să aștept fericirea generală. Vreau să trăiesc eu! Altminteri prefer să nu mai trăiesc deloc. În fond nu voiam să trec prin fața unei mame flămânde, strângând în buzunar rubla mea, tot așteptând fericirea generală. Contribui — adică — și eu cu o cărămidă la clădirea fericirii generale și mă simt împăcat. Ha-ha! Dar atunci de ce m-ați omis tocmai pe mine?! Eu nu trăiesc decât o singură dată și vreau și eu partea mea... Eh, sunt un păduche estetic și nimic mai mult”, adăugă el, izbucnind deodată într-un râs de dement. „Da, așa e, sunt un păduche”, urmă el cu o bucurie răutăcioasă, agățându-se de această idee, sucind-o în tot felul, jucându-se și distrându-se cu ea, „și un păduche numai prin asta, în primul rând, fiindcă în clipa de față mă gândesc că sunt un păduche; în al doilea rând, pentru că o lună întreagă am necăjit mărinimoasa providență, luând-o ca martor că ceea ce vreau să întreprind nu este pentru mine, pentru satisfacerea plăcerilor mele personale, ci în vederea unui țel măreț — ha-ha! În al treilea rând, sunt un păduche pentru că, în acțiunea mea, am hotărât să procedez cu cât mai multă dreptate, cât mai calculat și mai cu măsură: am ales dintre păduchi pe cel mai nefolositor și, după ce l-am ucis, socoteam să-i iau exact atât cât mi-ar fi trebuit ca să-mi asigur primul pas în viață, nici mai mult, nici mai puțin (restul, așadar, ar fi rămas pentru mănăstire, după prevederile testamentului — ha-ha!)... Și sunt, sunt indiscutabil un păduche”, adăugă el, scrâșnind din dinți, „pentru că eu sunt poate mai josnic și mai dezgustător decât însuși păduchele ucis, și fiindcă am presimțit dinainte că am să mi-o spun după ce-am să ucid! Oare se poate asemăna ceva cu oroarea asta?! O, ticăloșie! O, mârșăvie!... O, cât de bine îl înțeleg pe prorocul cu sabia în mână, călare pe calul lui: «E voia lui Allah, deci, supune-te, făptură tremurătoare!» Are dreptate, are dreptate prorocul când așază de-a curmezișul străzii o baterie bună și trage și în cel vinovat și în cel nevinovat, fără să catadicsească măcar să dea o explicație! Supune-te, făptură tremurătoare, și nu încerca să ai voință, pentru că asta nu e treaba ta!... O, n-am să i-o iert, n-am să i-o iert niciodată babei!”
Părul îi era ud de sudoare, buzele-i uscate tremurau, privirea-i nemișcată era pironită în tavan.
„Mama, sora, cât de mult le iubeam! De ce oare acum le urăsc? Da, le urăsc fizicește, nu pot suferi prezența lor... Adineauri m-am apropiat și am sărutat-o pe mama, îmi amintesc... S-o îmbrățișez pe mama și să mă gândesc ce-ar fi dacă ar afla... să-i spun poate? Aș fi în stare s-o fac... Hm! Ea trebuie să fie ca și mine”, adăugă el, făcând un efort ca să gândească, luptând cu delirul care-l cuprindea. „O, cât o urăsc acum pe baba aceea! Cred că dacă ar învia cumva aș omorî-o încă o dată! Biata Lizaveta! Pentru ce s-a nimerit acolo?... Ciudat: aproape nu mă gândesc la ea, ca și cum n-aș fi ucis-o... Lizaveta! Sonia! Sărmane făpturi blajine, cu ochii blânzi... Cât de dragi îmi sunteți!... Oare de ce nu s-or fi plângând? De ce nu gem?... Ele dau tot... cu privirea liniștită, blândă... Sonia! Sonia! Blânda Sonia!...”
Pierdu conștiința realității; și-i păru ciudat că nu-și amintește cum a ajuns în stradă. Era seară târziu. Întunericul se întețea, luna plină strălucea tot mai tare; aerul însă era parcă din ce în ce mai înăbușitor. Străzile erau pline de lume, meseriașii și oamenii ocupați cu diverse treburi se întorceau pe la casele lor, alții se plimbau; mirosea a var, a praf, a apă stătută. Raskolnikov mergea trist și îngrijorat; își amintea foarte bine că ieșise din casă cu un anumit scop, că avea ceva urgent de făcut, dar ce anume trebuia să facă — uitase. Deodată, se opri și văzu că pe partea cealaltă a străzii sta un om și-i face semn cu mâna. Trecu strada ca să ajungă la omul acela, dar el întoarse spatele și porni înainte, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, cu capul în piept, fără să se uite înapoi, fără să arate prin nimic că-l chemase într-adevăr. „M-o fi chemat, oare?” se gândi Raskolnikov, încercând să-l ajungă din urmă. Dar când distanța dintre ei nu era decât de zece pași, îl recunoscu și-l apucă frica; era târgovețul de adineauri, cu același halat și tot atât de gârbovit. Raskolnikov mergea în urma lui; inima îi zvâcnea; cotiră amândoi într-o ulicioară, dar celălalt tot nu se întorcea spre el. „O fi știind că-l urmăresc?” se gândi Raskolnikov. Târgovețul intră sub bolta unei case mari. Raskolnikov se apropie grăbit și se uită, gândindu-se că poate are să-l cheme. Și într-adevăr, târgovețul, după ce trecu sub boltă și ajunse aproape în curte, se întoarse deodată și făcu iarăși parcă un semn cu mâna. Raskolnikov intră și el în gang, dar târgovețul nu mai era în curte; prin urmare, o luase pe prima scară. Raskolnikov se repezi după el. Se auzea acum, cu două paliere mai sus, cineva care urca scara cu pași măsurați, fără să se grăbească. Ciudat, parcă ar recunoaște scara asta! Iată fereastra de la parter: cât de tristă și de misterioasă răzbate prin geam lumina lunii! Iată etajul întâi! Da! E locuința pe care o zugrăveau lucrătorii... Cum de n-a recunoscut-o imediat? Zgomotul pașilor care urcau în fața lui se stinse: prin urmare, s-a oprit sau s-a ascuns undeva. Iată etajul trei; să meargă mai departe? Ce liniște, te apucă groaza... Totuși merse înainte. Zgomotul propriilor pași îl speria și-l neliniștea. Doamne, ce întuneric! Târgovețul acela s-o fi ascuns într-un ungher... A! Ușa apartamentului e larg deschisă; stătu puțin la gânduri și intră. În antreu era întuneric beznă, pustiu, nimeni, și atât de gol, de parcă s-ar fi scos tot din casă; încetișor, mergând pe vârfuri, Raskolnikov intră în salon: odaia era scăldată în razele lunii; nimic nu se schimbase: scaunele, oglinda, divanul galben, pozele din rame. O lună uriașă, rotundă, roșie-arămie privea prin geam. „Din pricina lunii e atâta liniște”, se gândi el; „ce enigmatică este.” Stătea și aștepta; și cu cât aștepta mai mult, cu atât mai mare era tăcerea lunii, cu atât îi bătea mai tare inima, aproape că-l durea. Liniște. Apoi se auzi deodată un zgomot sec, ca și când cineva ar fi frânt în două o surcea, apoi iarăși totul încremeni în tăcere.
O muscă trezită din somn izbi din zbor geamul și zumzăi trist. În aceeași clipă, zări între fereastră și dulăpior, în colț, o cațaveică atârnată pe perete. „Ce caută aici cațaveica?” se întreba el. „Altădată nu era aici...” Se apropie încet și ghici că după cațaveică se ascunde cineva. Dădu la o parte, cu băgare de seamă, cațaveica și văzu un scaun, iar pe scaun, în colț, ședea ghemuită bătrâna, cu capul în piept, așa că nu-i putea vedea fața, totuși ea era. Rămase nemișcat. „Se teme”, își zise el, scoase încetișor din laț toporul și o lovi în creștet o dată, de două ori. Ciudat: femeia nu se clintea sub loviturile lui, de parcă era de lemn. Speriat, se aplecă spre ea, s-o vadă mai bine; dar bătrâna își ascunse și mai mult fața. El se lăsă în genunchi și o privi de jos în sus, îi privi fața și înmărmuri de groază: bătrâna ședea și râdea, se prăpădea de râs, dar încet, fără zgomot, ca să n-o audă el. Apoi i se păru că ușa dormitorului se crapă ușor și parcă și acolo râde și șușotește cineva. Îl cuprinse furia; începu s-o lovească cu toată puterea pe bătrână în cap, dar cu fiecare lovitură de topor, râsul și șoaptele în dormitor răsunau mai tare, iar baba se cutremura toată de râs. Fugi, dar antreul era acum plin de oameni, ușile care dădeau pe scară erau deschise și pe palier, pe scară și jos, peste tot, o mulțime de oameni, cap lângă cap, și toți se uită la el, dar toți se feresc, stau la pândă, așteaptă și tac... Inima i se strânge, picioarele parcă-s țintuite de podele... Vru să țipe și... se trezi.
Răsufla adânc, dar ciudat: visul parcă tot mai continua; ușa odăii era dată de perete și în prag se afla un necunoscut care-l privea cu atenție.
Raskolnikov nu avusese timp să-și deschidă bine ochii și-i închise numaidecât la loc. Sta culcat pe spate și nu făcea nicio mișcare. „O fi fost vis sau nu?” se întreba el și-și întredeschise ușor pleoapele, ca să se uite pe neobservate la necunoscut. Acesta se afla într-același loc și nu contenea să-l privească. Apoi trecu cu băgare de seamă pragul, închise cu grijă ușa, se apropie de masă, mai așteptă o clipă — toate acestea fără să-și ia niciun moment ochii de la el — și încet, fără zgomot, se așeză pe scaun alături de divan, își puse pălăria pe podea, își sprijini mâinile în baston și bărbia în mâini. Se vede că se pregătea să aștepte mult. Pe cât putea să-l vadă printre gene, omul nu mai era tânăr, era gras și avea o barbă deasă, blondă, aproape albă...
Se scurseră vreo zece minute. Afară era lumină, dar se făcuse târziu. În odaie domnea o liniște deplină. Nici dinspre scară nu venea niciun zgomot. Doar o muscă mare zumzăia și se izbea din zbor de geam. În sfârșit, situația ajunse de neîndurat: Raskolnikov se ridică și se așeză pe divan.
— Hai, spune ce vrei?
— Știam că nu dormi, că te faci numai, răspunse omul cu un ton ciudat, zâmbind liniștit. Dă-mi voie să mă prezint: Arkadi Ivanovici Svidrigailov...