Părea foarte tulburat.
— Am venit la dumneata, Sofia Semionovna. Iertați-mă... Eram sigur că am să vă găsesc aici... îi spuse el deodată lui Raskolnikov. Adică n-am crezut nimic... în acest gen, dar tocmai am crezut... Katerina Ivanovna a înnebunit, o scurtă el, întorcându-se spre Sonia și părăsindu-l pe Raskolnikov.
Sonia scoase un țipăt.
— Adică cel puțin așa pare. De altfel... Nu știm ce să facem, asta este! S-a înapoiat, cred că a fost alungată de nu știu unde, poate chiar bătută... cel puțin așa pare... A alergat la șeful lui Semion Zaharîci și nu l-a găsit acasă; lua masa la alt general... Și, închipuiți-vă, a alergat acolo unde lua el masa... la acel al doilea general și, închipuiți-vă... a insistat atât până l-au chemat pe șeful lui Semion Zaharîci și încă mi se pare că l-a ridicat de la masă. Vă puteți închipui ce s-a petrecut acolo. A fost, firește, alungată; iar ea povestește că l-a batjocorit și că i-a aruncat cu ceva în cap. Era în stare... cum de n-au arestat-o — nu înțeleg! Acum povestește toate acestea cui vrea s-o asculte, și Amaliei Ivanovna, dar e greu de înțeles ce spune, țipă, se dă cu capul de pereți... Ah, da: țipă că, deoarece toată lumea a părăsit-o, are să ia copiii și are să iasă în stradă, că ea are să ducă flașneta, iar copiii au să joace și au să cânte, și că și dânsa are să joace și are să strângă bani, și are să se ducă în fiecare zi sub ferestrele acelui general... „Să vadă, zice, cum umblă să cerșească în stradă copiii de familie bună ai unui tată funcționar!”... Bate copiii, ei plâng. O învață pe Lenia să cânte Sătucul, pe băiețel să joace, pe Polina Mihailovna de asemenea, le ciopârțește toate hainele; le face niște tichii cum au actorii ambulanți; vrea să ia ligheanul ca să bată în el, să țină loc de muzică... Nu ascultă de nimeni... Nu vă puteți închipui ce se petrece? N-o putem lăsa așa!
Lebeziatnikov ar mai fi vorbit mult și bine, dar Sofia, care-l ascultase cu răsuflarea tăiată, își apucă deodată mantăluța, pălărioara și fugi afară din odaie, îmbrăcându-se din mers. Raskolnikov ieși după ea. Lebeziatnikov îl urma.
— Nici vorbă că și-a pierdut mințile! îi spuse, mergând împreună pe stradă. N-am vrut s-o sperii pe Sofia Semionovna și de aceea am spus „pare”, dar nu există nicio îndoială în această privință. Se zice că bolnavilor de oftică le apar tubercule pe creier; păcat că nu cunosc medicina. Am încercat, de altfel, s-o conving pe Katerina Ivanovna, dar nu vrea să asculte nimic.
— I-ai vorbit despre tubercule?
— Adică nu le-am numit tocmai astfel. Și apoi, ea tot n-ar fi înțeles. Dar uite ce spun eu: dacă-l convingi logic pe un om că, de fapt, nu are motiv să plângă, el încetează de a mai plânge. Asta-i clar. Ești și dumneata convins de asta, nu-i așa?
— Dacă ar fi așa, prea ar fi ușoară viața, răspunse Raskolnikov.
— Dă-mi voie, dă-mi voie! De bună seamă, pentru Katerina Ivanovna este destul de greu de înțeles; dar știi dumneata că la Paris au și avut loc experiențe serioase relativ la posibilitatea de a vindeca nebunii numai și numai prin argumentare logică? Un profesor de acolo, care a murit de curând, un om de știință foarte serios, și-a închipuit că asta ar fi o metodă de tratament. Ideea de bază este că, de fapt, nebunii nu au o deficiență organică specială, ci că nebunia ar fi, cum s-ar zice, o greșeală de logică, o greșeală de judecată, o părere greșită asupra lucrurilor. El l-a contrazis treptat pe bolnav și, închipuiește-ți, se zice că a avut rezultate bune! Dar deoarece folosea concomitent și dușurile, rezultatele tratamentului sunt desigur oarecum îndoielnice... Cel puțin așa pare...
Raskolnikov nu-l mai asculta de mult. Ajuns în dreptul casei sale, îl salută numai din cap, și coti sub boltă. Lebeziatnikov se dezmetici, privi în jur și alergă mai departe.
Raskolnikov intră în odăița lui și se opri în mijlocul ei. „Pentru ce m-am întors aici?” Privi tapetul acela gălbui jerpelit, praful, divanul... Din curte se auzea un ciocănit neîncetat, răsunător; părea că cineva bătea undeva ceva, poate un cui... Se apropie de fereastră, se ridică pe vârfuri și cercetă multă vreme, cu o atenție încordată, curtea. Dar curtea era goală și cel care bătea nu se vedea. În stânga, în celălalt corp de casă, ici-colo se zăreau ferestre deschise; pe pervazuri erau ghivece cu mușcate firave. Afară erau întinse rufe, la uscat... Toate acestea le cunoștea pe de rost. Se întoarse și se așeză pe divan.
Niciodată, niciodată încă nu se simțise atât de îngrozitor de singur!
Da, simți din nou că poate, într-adevăr, va începe s-o urască pe Sonia și tocmai acum, după ce o făcuse și mai nenorocită. „Pentru ce m-am dus la ea? Să-i cerșesc lacrimile? Ce nevoie aveam s-o fac să sufere și pe dânsa? Ah, ce ticăloșie!”
— Am să rămân singur, rosti el deodată cu hotărâre, și ea n-are să vină să mă vadă la închisoare!
Peste cinci minute își ridică fruntea și zâmbi straniu. Un gând ciudat îi trecu prin minte: „Poate că la ocnă mi-ar fi într-adevăr mai bine”, se gândi el.
Nu ar fi putut spune câtă vreme a stat în odaia lui, cu capul plin de un vălmășag de gânduri nedeslușite. Deodată, ușa se deschise și Avdotia Romanovna intră în odaie. Ea mai întâi se opri și-l privi din prag, așa cum se uitase el adineauri la Sonia, apoi intră și se așeză în fața lui, pe scaun, pe locul unde șezuse și ieri. El o privea tăcut, fără gânduri.
— Nu te supăra, frate, am venit doar pentru o clipă, zise Dunia.
Fața îi era îngândurată, dar nu aspră. Privirea senină, potolită. El vedea că venise la el cu dragoste.
— Frate, eu știu acum tot, tot. Dmitri Prokofici mi-a explicat și mi-a povestit tot. Ești urmărit și chinuit din pricina unor bănuieli absurde și mârșave... Dmitri Prokofici mi-a spus că nu există nicio primejdie și că tu degeaba îți faci atâta sânge rău. Eu cred însă altfel și înțeleg pe deplin indignarea ta, și chiar mă tem că acest lucru ar putea să lase urme pentru toată viața în sufletul tău. Iar că ne-ai părăsit, eu nu te judec, nu îndrăznesc să te judec, te rog chiar să mă ierți că te-am dojenit ieri. Îmi dau seama că, dacă aș fi în locul tău, cu o durere atât de cumplită în suflet, poate că m-aș depărta și eu de toată lumea. Mamei n-am să-i spun nimic despre toate acestea, dar am să-i vorbesc necontenit despre tine și am să-i spun din partea ta că ai să vii curând. Nu te necăji pentru ea; eu am s-o liniștesc; dar caută și tu să n-o faci să sufere, vino din când în când; gândește-te că este mama ta! Iar acum, eu am venit numai ca să-ți spun, încheie Dunia, sculându-se de pe scaun, că în cazul când ai avea nevoie de mine pentru orice lucru... eu sunt gata să-mi dau și viața pentru tine... atunci cheamă-mă și am să vin. Rămâi cu bine!
Fata se răsuci pe călcâie și se îndreptă spre ușă.
— Dunia! o opri Raskolnikov (se sculă și se apropie de dânsa). Acest Razumihin, Dmitri Prokofici, este un om foarte bun.
Dunia roși ușor.
— Și? întrebă ea peste o clipă.
— Este un om muncitor, priceput, cinstit, capabil de o dragoste mare... Rămâi cu bine, Dunia.
Dunia se aprinse la față, apoi se neliniști.
— Dar oare ne despărțim pentru totdeauna, frate? E ca un testament pe care mi-l lași!
— N-are a face... rămâi cu bine.
El se întoarse și se apropie de fereastră. Ea rămase locului, îl privi cu neliniște și ieși foarte răscolită.
Nu, el n-o privise cu răceală. A fost o clipă (cea din urmă) când dorise nebunește s-o strângă în brațe, să-i spună adio și să-i spună tot, dar nici mâna nu îndrăznise să i-o întindă.
„Mai târziu s-ar putea să se înfioare la gândul că am îmbrățișat-o acum, sau are să spună că i-am furat sărutul! Dar ar putea ea să îndure o asemenea mărturisire?” adăugă el peste câteva clipe în gândul lui. „Nu, n-ar putea să îndure; astfel de femei nu pot îndura! Femeile ca ea nu pot niciodată...”
Și se gândi la Sonia.
O adiere răcoroasă veni pe fereastră. Afară lumina scădea. Își luă brusc șapca și ieși.
Firește, el n-avea cum și nici nu voia să-și vadă de sănătate. Dar spaimele acestea neîncetate, groaza aceasta lăuntrică nu puteau să nu lase urme. Și dacă nu zăcea în delir era poate datorită numai puterii nervoase pe care i-o dădea deocamdată această necontenită frământare lăuntrică.
Rătăci fără niciun scop. Soarele scăpăta spre asfințit. O tristețe nesfârșită, stranie reuși să-și facă loc în ultimul timp în sufletul lui; tristețea nu era ascuțită, nici arzătoare, dar avea în ea ceva statornic, ceva de veci, presimțirea unor ani lungi de durere cumplită, rece, morbidă, presimțirea veșniciei pe un metru de spațiu. În amurg, această senzație îl chinuia de obicei și mai mult.
„Încearcă să te stăpânești și să nu faci vreo prostie, în starea asta stupidă, pur fizică, de slăbiciune, care depinde de un asfințit de soare! Ai să ajungi să te duci nu numai la Sonia, dar chiar și la Dunia!” murmura el, iritat.
Cineva îl strigă din spate. Se întoarse; Lebeziatnikov alerga spre el.
— Închipuiește-ți că am fost la dumneata, te-am căutat peste tot. Închipuiește-ți că biata Katerina Ivanovna s-a ținut de cuvânt, și-a luat copiii și a plecat. Sofia Semionovna și cu mine cu greu am izbutit să-i găsim. Bate toba într-o tigaie și-i silește pe copii să joace. Copiii plâng. Se opresc la răscruci, în fața dughenelor. Lumea, proastă, aleargă după ei. Vino.
— Și Sonia?... întrebă, alarmat, Raskolnikov, grăbind după Lebeziatnikov.
— Și-a pierdut mințile cu totul. Adică nu Sofia Semionovna, ci Katerina Ivanovna; de altfel, și Sofia Semionovna. Dar Katerina Ivanovna e complet dementă. A înnebunit de-a binelea, ți-o spun eu. Au să-i ia la poliție. Îți închipui ce efect are să aibă asupra ei... Acum sunt pe canal, lângă podul N... aproape de locuința Sofiei Semionovna. Nu-i departe de aici.
Pe canal, nu departe de pod și numai la două case distanță de locuința Soniei, se înghesuia un grup de oameni, mai ales puștimea se aduna în goană de prin toate părțile. Glasul răgușit, spart al Katerinei Ivanovna se auzea încă de pe pod. Și, într-adevăr, era un spectacol destul de ciudat ca să trezească interesul trecătorilor de pe stradă. Katerina Ivanovna, în vechea ei rochie, peste care își pusese șalul ei verde de stofă și o pălărie de pai strâmbă, căzută pe o parte, părea într-o stare de încordare nervoasă ajunsă la paroxism. Era istovită și se sufoca. Fața ei suptă de ftizie părea și mai suferindă ca de obicei (în afară de asta, în stradă, în plin soare, ofticoșii par totdeauna mai bolnavi și arată mai rău decât în casă); dar starea de surescitare n-o părăsea, dimpotrivă, creștea cu fiecare clipă. Se repezea la copii, țipa la ei, îi îndemna, îi învăța de față cu lumea cum să joace și ce anume să cânte, încerca să le explice pentru ce trebuiau să facă toate acestea; și fiindcă ei nu înțelegeau o apuca disperarea și îi bătea... Apoi, lăsând totul baltă, se repezea la public; dacă observa câte un om mai bine îmbrăcat, care se oprise s-o privească, se grăbea să-i explice în ce grad de mizerie au ajuns copiii „dintr-o familie bună, s-ar putea spune aristocratică”. Dacă auzea vreun râs în mulțime sau vreun cuvânt de ațâțare se năpustea asupra neobrăzatului și începea să-l batjocorească. Unii râdeau într-adevăr, alții dădeau din cap; în general, toată lumea era curioasă s-o vadă pe nebuna cu copiii speriați. Tigaia despre care pomenise Lebeziatnikov nu mai exista; cel puțin Raskolnikov n-o văzu; în schimb, Katerina Ivanovna bătea tactul cu palmele ei uscate, în timp ce o silea pe Polecika să cânte, iar pe Lenia și pe Kolea să joace; uneori încerca și ea să țină isonul, dar de fiecare dată, la a doua notă o întrerupea o tuse chinuitoare, ceea ce din nou o făcea să dispere, să-și blesteme tusea și chiar să plângă. Dar ceea ce o scotea mai ales din fire erau plânsetele și teama copiilor. Încercase să-i costumeze cum sunt îmbrăcați cântăreții și cântărețele de stradă. Băiețelul purta un fel de turban roșu cu alb, el trebuind să reprezinte un turc. Pentru fetiță, nemaiavând cum s-o costumeze, îi pusese numai pe cap o căciuliță împletită de lână roșie (sau mai bine zis o tichie) rămasă de la răposatul Semion Zaharîci, iar în căciuliță îi înfipsese o pană albă de struț, care aparținuse odinioară bunicii Katerinei Ivanovna și care fusese până atunci păstrată în ladă, ca un suvenir scump de familie. Polecika era în rochița ei de toate zilele. Ea își privea mama cu sfială, pierdută, nu se dezlipea de ea, și căuta să-și ascundă lacrimile; bănuia că e nebună și se uita neliniștită de jur împrejur. Strada și mulțimea o înspăimântau grozav. Sonia o urma pas cu pas pe Katerina Ivanovna, implorând-o întruna cu lacrimi să se înapoieze acasă. Dar Katerina Ivanovna rămânea neînduplecată.
— Încetează, încetează, Sonia! strigă ea grăbit, sufocându-se și tușind. Nu știi singură ce ceri, ești un copil! Ți-am spus că n-am să mă întorc înapoi la bețivanca aceea de nemțoaică. Să vadă toată lumea, tot Petersburgul, cum cer de pomană copiii unui tată nobil, care o viață întreagă a muncit cinstit, cu credință, și care se poate spune că a murit la datorie. (Katerina Ivanovna avusese timpul să născocească această poveste și să creadă în ea orbește.) Să vadă acest general mizerabil cât de nenorociți suntem! Ce proastă ești, Sonia! Și ce o să mâncăm acum, spune? Te-am chinuit destul, nu mai vreau! Vai, Rodion Romanovici, dumneavoastră sunteți! exclamă ea, zărindu-l pe Raskolnikov și repezindu-se la el. Explicați-i vă rog acestei prostuțe că ceea ce fac e lucrul cel mai cuminte! Flașnetarii primesc bani, iar pe noi toată lumea are să ne recunoască, are să-și dea seama că suntem o familie nobilă, orfană, aruncată în mizerie, cât despre ticălosul acela de general are să-și piardă locul, o să vedeți! O să ne ducem în fiecare zi sub ferestrele lui, iar atunci când are să treacă împăratul, am să îngenunchez, am să împing înaintea lui copiii și am să-i spun: „Apără-i, tătuță!” Fiindcă el este tatăl tuturor orfanilor, el este milostiv, el are să ne apere, o să vedeți, iar pe generalul acela... Lenia! Tenez-vous droite! Tu, Kolea, ai să joci iarăși... îndată. De ce te smiorcăi? Iar se smiorcăie! De ce, de ce te temi, prostuțule? Doamne! Ce mă fac cu ei, Rodion Romanovici?! Dacă ați ști cât de nerozi sunt! Ce pot să fac cu niște copii nerozi ca ai mei?!...
Aproape plângând (ceea ce n-o împiedica să vorbească întruna foarte repede), îi arătă copiii care se smiorcăiau. Raskolnikov încerca s-o convingă să se înapoieze acasă și-i spuse chiar, făcând apel la mândria ei, că nu se cuvenea să umble pe străzi ca flașnetarii, când ea avea de gând să deschidă un pension aristocratic pentru domnișoare de familie bună.
— Pension, ha-ha-ha! Visuri deșarte! strigă Katerina Ivanovna, sufocată de tuse după accesul ei de râs. Nu, Rodion Romanici, s-a dus visul! Ne-au părăsit toți!... Și generalul acela mizerabil... Știți, Rodion Romanici, i-am aruncat în cap o călimară, aceea care era acolo pe masă, alături de foaia pe care semnau toți; am semnat și eu, și apoi i-am aruncat călimara în cap și am fugit. O, ce oameni ticăloși! Dar nu-mi pasă; de acum înainte am să-i hrănesc singură, n-am să mă mai rog de nimeni! Ajunge cât am chinuit-o! (Și ea o arătă pe Sonia.) Polecika, arată-mi, cât am adunat? Cum? Numai două copeici? O, cărpănoșii! Nu dau nimic, aleargă numai după noi cu limba scoasă! Spuneți și dumneavoastră, de ce râde neghiobul acela? (Și ea arătă un om din mulțime.) Și toate astea numai din pricina lui Kolea, fiindcă e un nepriceput și trebuie să-mi bat capul cu el! Ce vrei, Polecika? Vorbește-mi franțuzește, parlez-moi français. Te-am învățat doar, cunoști câteva fraze!... Altfel cum vrei să se vadă că suntem o familie nobilă, că suntem niște copii binecrescuți, că nu semănăm cu ceilalți flașnetari; doar noi nu reprezentăm pe străzi un „Petrușka” oarecare, ci cântăm romanțe alese... Ah, da! Ce să cântăm? Mă întrerupeți întruna și noi... vedeți, noi ne-am oprit aici, Rodion Romanici, ca să alegem un cântec, ceva ca să poată dansa Kolea... fiindcă, închipuiți-vă, nu ne-am pregătit defel; trebuie să ne înțelegem, să repetăm totul și apoi să mergem pe bulevardul Nevski, unde este mult mai multă lume din societatea înaltă, și vom fi imediat băgați în seamă. Lenia știe să cânte Sătucul... Dar tot Sătucul și iarăși Sătucul, toată lumea îl cântă! Noi trebuie să cântăm ceva mult mai distins... Ei, ce ai găsit, Polia, baremi tu dă-mi o mână de ajutor! Ah, de-aș avea memorie, mi-aș aminti îndată! Doar nu putem cânta Husare, ce te sprijini în sabia ta! Ah, să cântăm franțuzește Cinq sous! Doar v-am învățat, v-am învățat! Și mai ales dacă o să cântăm franțuzește, toată lumea are să vadă numaidecât că sunteți copii de nobili și asta are să fie mult mai înduioșător... Am putea să cântăm Malbrough s'en va-t-en guerre! fiindcă este un cântecel de copii și se cântă în toate casele bune, când adorm copiii.
Malbrough s'en va-t-en guerre, Ne sait quand reviendra...
Începu ea să cânte...
— Nu, tot mai bine să cântăm Cinq sous! Haide, Kolea, pune-ți mai iute mânuțele în șold, iar tu, Lenia, învârtește-te în partea cealaltă. Eu și Polecika o să cântăm și o să batem din palme!
Cinq sous, cinq sous, Pour monter notre ménage...
— Khe, khe, khe! (O sufoca tusea.) Îndreaptă-ți rochița, Polecika, ți-au căzut bretelele, observă ea, răsuflând greu printre accesele de tuse. Acum trebuie să fiți cât mai corecți și delicați, ca toată lumea să vadă că sunteți copii de casă bună. Am spus de pe atunci că corsajul trebuie croit mai lung, din două lungimi. Tu te-ai băgat atunci, cu sfaturile tale, Sonia: „Mai scurt și mai scurt” și poftim, am pocit copilul, și pace... Iar plângeți cu toții? Vai, cât de proști sunteți! Hai, Kolea, începe mai iute, mai iute, mai iute... of, ce copil nesuferit!...
Cinq sous, cinq sous...
— Iar vine un soldat! Ei, ce vrei, spune!
Într-adevăr, un sergent de stradă își făcu drum prin mulțime. Dar, în aceeași clipă, un domn cu uniformă și manta, un funcționar serios de vreo cincizeci de ani, cu o decorație la gât (acest lucru îi făcu mai ales mare plăcere Katerinei Ivanovna și-l impresionă pe sergent) se apropie și-i întinse în tăcere o hârtie verde de trei ruble.
Fața lui exprima o sinceră compasiune. Katerina Ivanovna primi banii și se înclină politicos, puțin afectat.
— Vă mulțumesc, stimate domn, începu ea de sus, cauzele care ne-au împins... Ia banii, Polecika! Vezi, mai există pe lume oameni nobili și mărinimoși, gata imediat să ajute o sărmană femeie de viță boierească, în nenorocire. Vedeți, stimate domn, sunt orfani de familie bună, s-ar putea spune cu cele mai aristocratice legături... Cât despre generalul acela mizerabil, ședea și mânca vânat... a bătut din picior fiindcă l-am deranjat... „Excelența voastră, i-am spus, apărați orfanii, fiindcă, i-am zis, l-ați cunoscut foarte bine pe Semion Zaharîci și fiindcă fiica lui chiar în ziua morții sale a fost calomniată de cel mai mare ticălos dintre ticăloși...” Iarăși soldatul acela! Apărați-mă, strigă ea funcționarului. Ce se tot bagă peste mine? Am fugit de unul din Meșceanskaia... ei, spune, neghiobule, ce treabă ai cu noi?!
— E interzis pe stradă! Vă rog să nu faceți scandal!
— Tu faci scandal! E ca și când aș umbla cu flașneta. Ce te privește?
— Pentru flașnetă trebuie să aveți autorizație, iar dumneavoastră umblați așa și adunați lume. Unde aveți domiciliul?
— Ce autorizație? urlă Katerina Ivanovna. L-am înmormântat azi pe bărbatul meu, ce autorizație vrei?!
— Doamnă, doamnă, liniștiți-vă, începu funcționarul, să mergem, am să vă conduc acasă... Aici, în mulțime, nu se cade... sunteți bolnavă.
— Domnule, dragă domnule, nu știți nimic! strigă Katerina Ivanovna, trebuie să mergem pe Nevski. Sonia! Sonia! Unde ești? Plânge! Dar ce aveți cu toții?... Kolea, Lenia, încotro? strigă ea deodată, speriată. Vai ce copii proști! Kolea, Lenia, unde fugiți?!...
Iată ce se întâmplase: Kolea și Lenia, speriați de mulțimea care-i înconjura și de purtarea neobișnuită a mamei lor, văzând că vine și sergentul care voia să-i ia și să-i ducă nu știu unde, fură cuprinși de o spaimă nebună, se apucară de mâini, de parcă s-ar fi înțeles de mai înainte, și o luară la goană. Biata Katerina Ivanovna se repezi, țipând și plângând, pe urmele lor. Era groaznic și ți se rupea inima de milă s-o vezi alergând, plângând, gâfâind. Sonia și Polecika alergară după ea.
— Întoarce-i, întoarce-i, Sonia! Vai, ce copii proști și nerecunoscători!... Polia, prinde-i... Numai pentru voi am...
Se poticni și căzu din plină fugă.
— S-a lovit! E plină de sânge! O, Doamne! strigă Sonia, aplecându-se deasupra ei.
Toată lumea se apropie, alergând, toată lumea se înghesui în jurul lor. Raskolnikov și Lebeziatnikov sosiră printre cei dintâi; funcționarul se grăbi să-i ajungă și el, iar în urma lui, bodogănind, sergentul de stradă. „Eh!” exclamă și dădu din mâini, presimțind că va avea multă bătaie de cap.
— Împrăștiați-vă! Împrăștiați-vă! strigă el, căutând să îndepărteze lumea, care se înghesuia în jurul lui.
— Își dă sufletul! strigă cineva.
— A înnebunit! rosti altul.
— Doamne-ndură-te de noi! zise o femeie, făcându-și cruce. I-au prins pe fetiță și pe băiețel? Ia te uită, îi aduce a mai măricică, i-a prins se vede... Auzi, zăpăciții de ei!
Dar când lumea se uită mai bine la Katerina Ivanovna, își dădu seama că ea nu se lovise de piatră, în cădere, după cum crezuse Sonia, și că sângele care scalda caldarâmul năvălise din piept pe gură.
— Cunosc asta, am mai văzut așa ceva, șopti funcționarul către Raskolnikov și Lebeziatnikov, asta-i oftica; atunci când sângele pornește astfel înăbușă bolnavul. Așa i s-a întâmplat unei rude de ale mele, nu demult, am fost martor, a pierdut un pahar și jumătate de sânge... așa, dintr-o dată... Dar ce-i de făcut? Moare...
— Duceți-o la mine, se rugă Sonia, locuiesc aproape! În casa aceea, a doua de aici... Duceți-o la mine, mai repede, mai repede!... se frământa ea, alergând de la unul la altul. Trimiteți după doctor... O, Doamne!
Prin străduințele funcționarului, lucrul se făcu; până și sergentul ajută la transportarea Katerinei Ivanovna. Fu adusă în odăița Soniei, mai mult moartă decât vie, și culcată pe pat. Hemoptizia nu încetase, dar bolnava începuse să-și vină în fire. În odaie pătrunseră, în afară de Sonia, Raskolnikov și Lebeziatnikov, funcționarul și sergentul, care împrăștie mai întâi publicul ajuns până la ușă. Polecika îi aduse, ținându-i de mână, pe Kolea și pe Lenia, care tremurau și plângeau. Se adunase aproape întreaga familie a croitorului Kapernaumov: el însuși, șchiop și chior, având o înfățișare stranie, cu părul și favoritele țepoase; soția lui, cu aerul ei de om veșnic speriat, și câțiva copii cu fețele înlemnite într-o mirare nesfârșită, cu gurile căscate. În mijlocul acestui public răsări deodată Svidrigailov. Raskolnikov îl privi, uimit, neînțelegând de unde apăruse, fiindcă nu-și amintea să-l fi văzut în mulțimea de pe stradă.
Se vorbea despre doctor și despre preot. Funcționarul îi șopti lui Raskolnikov că, pe cât se vede, nu mai este nevoie de doctor, dar dădu dispoziție să fie chemat unul. Kapernaumov alergă să-l aducă pe medic.
Între timp, Katerina Ivanovna își recăpătă suflarea, hemoptizia se opri deodată. Privirea ei bolnavă, dar atentă și pătrunzătoare, se opri asupra Soniei, care-i ștergea cu batista broboanele de sudoare de pe frunte; apoi ceru să fie ridicată mai sus. O așezară pe pat, sprijinind-o de o parte și de cealaltă.
— Unde sunt copiii? întrebă ea cu glasul slab. Tu i-ai adus, Polia? O, prostuților!... De ce-ați fugit?... Oh!
Sângele îi mânjea încă buzele crăpate. Își roti privirea, cercetând locul unde se afla.
— Vasăzică așa locuiești tu, Sonia! N-am fost niciodată la tine... Și uite că totuși am ajuns...
O privi cu durere.
— Te-am mâncat de vie, Sonia... Polia, Lenia, Kolea, apropiați-vă... Uite-i, Sonia, primește-i, îi trec în mâinile tale... mie îmi ajunge! S-a sfârșit mascarada!... Ha!... Culcați-mă, lăsați-mă măcar să mor liniștită...
O culcară din nou pe pernă.
— Cum? Preot?... Nu-i nevoie... Ce, aveți o rublă de prisos?... Eu nu am niciun păcat... Dumnezeu trebuie să mă ierte și așa... Știe el cât am suferit!... Și dacă nu mă iartă, atâta pagubă!
Delirul și agitația o cuprindeau din nou, din ce în ce mai tare. Uneori, tresărea, își rotea privirile prin odaie, îi recunoștea pe toți pentru o clipă; dar, imediat, mintea i se întuneca, cuprinsă iarăși de delir. Respira greu, horcăind, ca și cum ar fi clocotit ceva în gâtlejul ei.
— I-am spus: „Excelență!...” strigă ea, trăgând aerul în piept după fiecare cuvânt. Amalia Ludvigovna asta... vai, Lenia, Kolea! Puneți mânuțele în șold, mai repede, mai repede, glissez-glissez, pas de basque. Bate cu piciorușele... Trebuie să fii un copil grațios.
Du hast Diamanten und Perlen...
— Și mai departe? Ce bine ar fi să cântăm asta...
Du hast die schönsten Augen, Mädchen, was willst du mehr?
— Da, desigur, was willst du mehr — auzi, ce nerozii îndrugă nătărăul!... Ah, da, și asta!
Zăceam, la ceasu-amiezii, într-o vale...
— Cât de mult îmi plăcea... Adoram romanța asta, Polecika!... Știi... tatăl tău... o cânta pe vremea când era logodit cu mine... Ce zile!... Ce bine ar fi s-o cântăm și noi! Dar cum, cum vine... am uitat... aduceți-mi aminte, cum vine?...
Era grozav de agitată și se tot străduia să se ridice. În cele din urmă, cu un glas înfiorător, răgușit și întrerupt, sufocându-se la fiecare cuvânt, cu un aer din ce în ce mai speriat, începu:
Zăceam, la ceasu-amiezii, într-o vale Din Daghestan, în piept cu-o rană grea...
— Excelență! răcni ea deodată sfâșietor, vărsând șiroaie de lacrimi. Apărați orfanii! În amintirea ospitalității răposatului Semion Zaharîci!... S-ar spune chiar aristocrat!... Ha!
Tresări, dezmeticindu-se deodată și uitându-se cu un fel de groază la cei din jur, dar o recunoscu imediat pe Sonia.
— Sonia! Sonia! rosti ea blând, cu duioșie, parcă mirată că o vede în fața ei. Sonia, draga mea, și tu ești aici?
O ridicară din nou.
— Ajunge!... A bătut ceasul!... Adio, nefericito!... M-au dat gata! A crăpat gloaba!... strigă ea cu amară disperare, și capul i se prăbuși pe pernă.
Căzu din nou în leșin, dar nu pentru mult timp. Capul cu fața galbenă și uscată se răsturnă pe spate, gura se cască, picioarele se întinseră spasmodic. Răsuflă adânc, adânc și muri.
Sonia se lăsă peste trupul neînsuflețit, îl cuprinse în brațe și încremeni cu capul pe pieptul uscat al răposatei. Polecika se lipi de picioarele maică-sii, sărutându-le și plângând cu hohote. Kolea și Lenia, încă neînțelegând ce s-a petrecut, dar presimțind că s-a întâmplat ceva groaznic, își petrecură mânuțele unul în jurul gâtului celuilalt și, privindu-se țintă în ochi, începură să urle ca la comandă. Amândoi erau costumați încă: el purta turbanul, ea — tichia cu pana de struț.
Cum se face că a ajuns deodată „diploma de merit” pe pat, alături de Katerina Ivanovna? Era acolo, pe pernă; Raskolnikov a văzut-o.
Acesta se apropie de fereastră. Lebeziatnikov se repezi la el.
— A murit! zise Andrei Semionîci.
— Rodion Romanovici, aș vrea să vă spun două vorbe, spuse Svidrigailov, apropiindu-se de el.
Lebeziatnikov îi cedă locul imediat și se retrase discret. Svidrigailov îl duse pe Raskolnikov, foarte mirat, într-un colț mai îndepărtat.
— Toate aceste treburi, adică înmormântarea și celelalte le iau asupra mea. Știți, e nevoie de bani, și doar v-am spus că am bani de prisos. Pe copilașii aceștia doi, și pe Polecika, am să-i dau într-un orfelinat mai bun și am să depun pe numele fiecăruia, până la majorat, o mie cinci sute de ruble, ca Sofia Semionovna să n-aibă grija lor. Și pe dânsa am s-o scot din mocirlă, fiindcă este o fată bună, nu-i așa? Te rog deci pe dumneata să-i comunici Avdotiei Romanovna cum am întrebuințat cele zece mii de ruble care îi erau destinate.
— Cu ce scop v-ați apucat de binefaceri? întrebă Raskolnikov.
— Uf, ce om bănuitor! răspunse, râzând, Svidrigailov. Doar v-am spus că acești bani îmi sunt de prisos. Și s-o fi făcut pur și simplu din sentimente omenești, nu admiteți? Doar ea n-a fost „un păduche” (și el arăta cu degetul colțul unde zăcea moarta), ca o oarecare babă cămătăreasă. Admiteți mai bine: „Lujin să trăiască și să comită tot felul de mârșăvii, și Katerina Ivanovna să moară?” Și apoi, dacă nu le vin în ajutor și „cu Polecika se va întâmpla același lucru, fiindcă pentru ea altă cale nu există”.
Spuse toate acestea cu un aer viclean, parcă făcând cu ochiul, fără să-și ia privirea de la Raskolnikov. Acesta păli și îngheță la auzul propriilor sale vorbe, pe care le spusese Soniei. Se dădu înapoi și se uită sălbatic la Svidrigailov.
— De... de unde... știi? șopti el, abia răsuflând.
— Păi eu locuiesc dincolo, după peretele acela, la madam Reslih. Aici șade Kapernaumov și dincolo madam Reslih, o veche și credincioasă prietenă. Suntem vecini.
— Dumneata?
— Eu! strigă Svidrigailov, clătinându-se de râs. Și te pot încredința pe cuvânt de onoare, dragul meu Rodion Romanovici, că ai trezit în mine un interes cum nu m-am așteptat. Ți-am spus doar că ne împrietenim, ți-am prezis acest lucru, și uite că așa și este. Și ai să vezi ce om de înțeles sunt. Ai să vezi că se poate trăi cu mine...