Crimă și pedeapsă · Partea a patra
20 min de ascultat

Mai târziu, când își reamintea această clipă, situația i se prezenta astfel lui Raskolnikov:

Gălăgia care răsunase după ușă crescu cu repeziciune și ușa se crăpă ușor.

— Ce este? strigă cu năduf Porfiri Petrovici. Am spus doar...

O clipă nu primi niciun răspuns, dar se auzea clar că după ușă câțiva oameni încercau să tragă înapoi pe cineva.

— Ce-i acolo? repetă Porfiri Petrovici, neliniștit.

— L-am adus pe arestat, pe Nikolai, se auzi un glas.

— N-am nevoie de el! Afară! Să aștepte!... Ce caută aici?! Ce-i dezordinea asta?! strigă Porfiri, repezindu-se la ușă.

— Păi el... făcu același glas, și se întrerupse brusc.

Vreo două secunde urmă o adevărată luptă, apoi se auzi cum cineva respingea cu putere pe altcineva, și un om foarte palid dădu buzna în cabinetul lui Porfiri Petrovici.

La prima vedere, omul acela părea foarte ciudat. Privea drept înainte, de parcă n-ar fi văzut pe nimeni; în ochii lui se citea hotărârea și, totodată, o paloare cadaverică îi acoperea fața de parcă ar fi fost un condamnat la moarte în clipa executării sentinței. Buzele, aproape albe, îi tremurau ușor.

Era un om încă foarte tânăr, de statură mijlocie, slab, îmbrăcat ca un lucrător; avea părul retezat drept în jurul capului și trăsături subțiri, aproape descărnate. Cel pe care-l respinsese se repezi după el în odaie și-l apucă de umăr: era gardianul; dar Nikolai își smuci brațul și-i scăpă din nou.

Câțiva curioși se înghesuiau în prag. Unii încercau să intre înăuntru. Toate acestea se petrecură aproape într-o clipă.

— Afară, e prea devreme! Așteaptă să te chem!... De ce l-ați adus atât de repede? bolborosi, grozav de supărat și de mirat, Porfiri Petrovici.

Dar Nikolai se lăsă în genunchi.

— Ce faci? strigă Porfiri, înmărmurit.

— Eu sunt vinovatul! Am păcătuit! Eu am ucis! rosti deodată Nikolai cu glas gâtuit de emoție, dar destul de tare.

Vreo zece secunde se întinse o tăcere de-ai fi zis că se prefăcuseră cu toții în stane de piatră; până și gardianul se dădu înapoi și nu mai îndrăzni să se apropie de Nikolai, ci se retrase mecanic la ușă, unde rămase nemișcat.

— Ce este? strigă Porfiri Petrovici, ieșind din încremenirea ce-l cuprinsese.

— Eu... am ucis... repetă Nikolai, după o scurtă tăcere.

— Cum... tu... Cum... Pe cine ai ucis?

Era clar că Porfiri Petrovici era cu totul descumpănit. Nikolai tăcu puțin.

— Pe Aleona Ivanovna și pe sora dumneaei, Lizaveta Ivanovna... le-am ucis... cu toporul. Mi s-au întunecat mințile... adăugă el deodată și amuți, dar rămase în genunchi.

Câteva clipe, Porfiri Petrovici stătu nemișcat, cântărind parcă cele auzite, apoi se dezmetici și, cu un gest violent din mână, făcu semn martorilor nepoftiți să iasă afară. Aceștia dispărură și ușa se închise. Porfiri își aruncă ochii spre Raskolnikov, care sta în colț și se holba la Nikolai, și porni către el, dar se opri, se uită la el, apoi își mută numaidecât privirea asupra lui Nikolai, apoi iarăși o întoarse la Raskolnikov și din nou la Nikolai, și deodată se năpusti pătimaș asupra acestuia din urmă.

— Ce-mi tot dai zor că ți s-au întunecat mințile? strigă el aproape cu ură. Încă nu te-am întrebat dacă ți s-au întunecat mințile sau ba... spune: tu ai ucis?

— Eu... mărturisesc... rosti Nikolai.

— Ei! Cu ce le-ai ucis?

— Cu toporul. Mi-am făcut rost de unu'.

— Ce te grăbești! Erai singur?

Nikolai nu înțelese întrebarea.

— Ai ucis singur?

— Singur. Mitka nu are nicio vină și nicio legătură.

— Ce te pripești cu Mitka al tău? Uf! Dar cum se face că ai alergat atunci cu el pe scări? Doar portarii v-au întâlnit pe amândoi?

— Ca să îndepărtez bănuielile... am alergat... atunci... cu Mitka, răspunse Nikolai, pripindu-se și parcă dinainte pregătit ce să răspundă.

— Așa, sigur că da! strigă, furios, Porfiri. Repetă cuvintele altora! mormăi el ca pentru sine și deodată îl zări din nou pe Raskolnikov, de care aproape că uitase, prins cu totul de venirea lui Nikolai.

Acum se dezmetici și chiar se tulbură puțin...

— Rodion Romanovici, drăguță! Iartă-mă, se repezi el, nu se poate așa, te rog... n-ai ce face aici... eu... vezi și dumneata ce surprize!... Te rog!

Și luându-l de mână, îi arătă ușa.

— Mi se pare că nu te-ai așteptat la una ca asta? zise Raskolnikov, care, firește, încă nu înțelegea nimic clar, dar care avusese timpul să-și vină în fire.

— Și nici dumneata nu te-ai așteptat la una ca asta, drăguță. Ia te uită ce-i tremură mâna! He-he!

— Și dumneata tremuri, Porfiri Petrovici!

— Adevărat; nu m-am așteptat la asta!...

Se aflau în prag. Porfiri era grăbit să-l vadă plecat pe Raskolnikov.

— Și surpriza nu mai vrei să mi-o arăți? întrebă acesta pe neașteptate.

— Vorbește și-i clănțănesc dinții în gură, he-he! Ești ironic! Ei, la revedere!

— După mine: adio!

— Cum o vrea Dumnezeu, cum o vrea Dumnezeu! mormăi Porfiri Petrovici, cu un zâmbet strâmb.

Străbătând cancelaria, Raskolnikov observă că multă lume îl urmărea cu luare-aminte. În antreu, în mulțimea care aștepta acolo, îi zări pe cei doi portari de la casa aceea, pe care-i poftise deunăzi, noaptea, să meargă la secție. Așteptau ceva. Dar de-abia ajunse pe scară că auzi din urmă glasul lui Porfiri Petrovici. Se întoarse și-l văzu pe acesta alergând cu răsuflarea tăiată să-l prindă.

— O singură vorbuliță, Rodion Romanovici; cât despre toate celelalte, va fi cum o vrea Dumnezeu, dar așa, de formă, va trebui să-ți mai pun câteva întrebări... așa că o să ne mai vedem, sigur!

Și Porfiri se opri, zâmbind, în fața lui.

— Sigur, mai repetă el o dată.

Se putea presupune că mai voia să adauge ceva, un lucru pe care nu izbutea să-l rostească.

— Te rog să mă ierți pentru purtarea mea de adineauri... m-am cam înfierbântat, începu Raskolnikov, care prinsese atâta inimă, încât acum simțea o dorință de neînvins să-și bată joc de Porfiri Petrovici.

— Nu face nimic, nu face nimic, sări, aproape fericit, Porfiri... Eu însumi m-am cam... Am un caracter oribil, recunosc, da, recunosc! Dar lasă că ne mai vedem noi. Dacă vrea Dumnezeu, o să ne mai vedem de multe, multe ori!

— Și o să ne cunoaștem cu adevărat? îi cântă în strună Raskolnikov.

— Și o să ne cunoaștem cu adevărat, repetă Porfiri Petrovici și, închizând pe jumătate ochii, îl privi foarte serios. Te duci la onomastică?

— La înmormântare.

— Da, e drept, la înmormântare! Vezi-ți de sănătate, vezi-ți de sănătate...

— Eu, personal, nici nu știu ce ți-aș putea dori! spuse Raskolnikov, care și începuse să coboare, dar se opri din nou și se întoarse către Porfiri Petrovici. Ți-aș dori mai mult succes decât ai avut azi; vezi și dumneata cât de comic îți este serviciul!

— Comic? De ce? își ciuli imediat urechile Porfiri Petrovici, care se întorsese să plece.

— Păi sigur, atâta trebuie să-l fi chinuit și pisat pe bietul Nikolai, atâta l-ai torturat după metoda dumitale psihologică, până ce a recunoscut; desigur că i-ai repetat zi și noapte: „Tu ai ucis, tu ai ucis...” și acum, când el a mărturisit, ai să te apuci să-i încurci mințile altfel: „Minți, nu ești tu ucigașul! Nu poți fi! Repeți cuvintele altora!” Și mai zici că serviciul dumitale nu este comic?

— He-he-he! Ai observat totuși cum i-am spus adineauri lui Nikolai că „repetă cuvintele altora”?

— Cum să nu observ?

— He-he! Inteligență subtilă, foarte subtilă! Nimic nu-ți scapă! Ai un spirit vioi! Întotdeauna vezi partea umoristică... he-he! Se zice că dintre scriitori, Gogol avea mai ales dezvoltată această trăsătură!

— Da...

— Da, da, Gogol... La revedere, până la o nouă întâlnire plăcută.

— Până la o nouă întâlnire plăcută...

Raskolnikov porni spre casă. Era atât de zăpăcit și de încurcat, că, ajuns în odaia lui, se aruncă pe divan și rămase așa mai bine de un sfert de ceas, căutând să-și revină și să-și adune gândurile. La Nikolai nici nu încerca să se gândească: era înmărmurit; simțea că mărturisirea lui Nikolai era inexplicabilă, că se ascundea dedesubt o taină pe care deocamdată era cu neputință s-o dezlege. Mărturisirea aceasta, însă, era un fapt real, iar urmările acestui fapt erau ușor de ghicit: minciuna nu putea să rămână în picioare multă vreme și atunci iar aveau să cadă bănuielile asupra lui Raskolnikov. Dar până una-alta, era liber și trebuia neapărat să ia măsuri în vederea pericolului pe care-l socotea iminent.

Și totuși, în ce măsură era amenințat? Situația începea să se clarifice. Amintindu-și în linii generale întreaga scenă de adineauri, nu putea să nu se înfioare de groază. Firește, nu cunoștea toate gândurile lui Porfiri și nu putea să înțeleagă pe ce se bizuise acesta, dar cât ghicise din jocul lui era destul ca să-și dea seama mai bine ca oricine cât de primejdioasă fusese pentru el această mișcare strategică a lui Porfiri. Încă puțin și ar fi putut să se dea de gol, fără scăpare. Cunoscând iritabilitatea lui bolnăvicioasă, și aceasta de la prima întâlnire, Porfiri îl atacase prea direct, fiindcă mergea aproape la sigur. Fără îndoială, Raskolnikov se compromisese adineauri, și chiar foarte mult, totuși încă nu-i dăduse fapte concrete; totul păstra încă un caracter relativ. Dar așa o fi, cum crede el? Nu se înșela cumva gândind astfel? La ce rezultat voia să ajungă Porfiri Petrovici? Pregătise într-adevăr ceva pe azi? Și ce anume? Aștepta într-adevăr ceva sau nu? Cum s-ar fi sfârșit întrevederea lor, dacă nu pica pe neașteptate și atât de dramatic Nikolai?

Porfiri Petrovici și-a dat pe față aproape toate cărțile; firește, a riscat, dar le-a dat pe față (așa i se părea lui Raskolnikov) și dacă ar fi avut în adevăr încă ceva, ar fi dat pe față tot. Ce putea fi acea „surpriză”? A fost o glumă? Era ceva serios sau nu? Putea oare să se ascundă sub asta ceva care să semene cu un fapt concret, să fie un temei de acuzare? Omul de ieri? Unde a dispărut? Unde a fost azi? Dacă Porfiri știe într-adevăr ceva precis, apoi acest ceva trebuie să fie în legătură cu omul de ieri...

Ședea pe divan cu capul în piept, cu coatele sprijinite pe genunchi și cu fața ascunsă în palme. Tremurul nervos nu mai contenea. În sfârșit, se sculă, își luă șapca, se gândi puțin și porni spre ușă.

Își dădu seama că, cel puțin în ziua aceea, se putea considera aproape în siguranță. Inima i se umplu de un fel de bucurie și simți dorința să ajungă cât mai repede la Katerina Ivanovna. Întârziase la înmormântare, dar mai avea timp să ajungă la praznic și s-o vadă pe Sonia.

Se opri din nou, se gândi și un zâmbet chinuit îi apăru pe buze.

— Astăzi, astăzi! repetă el pentru sine. Da, da, chiar astăzi! Așa trebuie...

Dar în clipa când voi să pună mâna pe clanță, văzu că ușa se deschide singură. Tresări și se dădu înapoi. Ușa se deschise încet, fără zgomot, și în prag apăru omul de ieri, omul răsărit ca din pământ.

El se opri în prag, se uită, tăcut, la Raskolnikov și făcu un pas înainte. Era întocmai ca ieri, același trup, aceeași îmbrăcăminte, dar fața și privirea îi erau schimbate; părea trist și, după ce stătu o clipă, oftă din greu. Nu trebuia decât să-și pună palma pe obraz și să-și plece capul pe umăr ca să semene perfect cu o babă.

— Ce dorești? întrebă Raskolnikov, alb ca varul.

Omul nu răspunse, apoi se înclină adânc, aproape atingând pământul cu mâna. Cel puțin atinse dușumeaua cu degetul arătător de la mâna dreaptă.

— Ce dorești? strigă Raskolnikov.

— Sunt vinovat, rosti încet omul.

— Ce vină ai?

— Gânduri rele.

Amândoi se priviră în tăcere.

— Mi-a fost necaz. Când ai venit dumneata atunci, poate afumat, și ai chemat portarii la secție, și ai întrebat de sânge, mi-a fost necaz că te-au lăsat să pleci, socotind că ești beat. Așa necaz mi-a fost, că mi-am pierdut somnul. Și fiindcă n-am uitat adresa, am venit aseară aici și am întrebat...

— Dumneata ai venit? îl întrerupse Raskolnikov, începând deodată să înțeleagă despre ce era vorba.

— Eu, adică, eu am fost nedrept.

— Ești din casa aceea?

— Da, stau acolo, și atunci mă aflam și eu la poartă, ori nu vă mai amintiți? Am un atelier acolo, de mult. Sunt cojocar, târgoveț, iau de lucru acasă... și mi-a fost necaz mai cu seamă pentru că...

Atunci Raskolnikov își aduse aminte clar de toată scena petrecută cu două zile în urmă la intrare; își aminti că în afară de portari mai fusese acolo și altă lume, câțiva bărbați și câteva femei. Își aduse aminte de un glas care propusese să fie dus de-a dreptul la secție. Nu văzuse fața aceluia care vorbise, nu o recunoștea nici acum, dar știa că-i răspunsese ceva și că se întorsese către dânsul.

Vasăzică asta era explicația misterului ce-l îngrozise ieri! Dar și mai groaznic e că pentru atâta lucru fusese cât pe-aci să se dea de gol, să se piardă. Așadar, în afară de faptul că venise să închirieze locuința și vorbise despre sânge, omul acesta nu putea spune nimic. Așadar, Porfiri de asemenea nu știa nimic, nu avea niciun fapt, în afara acestui demers de om în delir, a acestei psihologii cu două tăișuri, nimic pozitiv. Așadar, dacă nu vor răsări alte fapte (și ele nu trebuie să mai răsară, nu trebuie, nu trebuie!) atunci... atunci ce ar putea să-i facă?

Cu ce i-ar putea dovedi definitiv culpabilitatea, chiar dacă l-ar aresta? Prin urmare, Porfiri, abia acum, abia azi a aflat despre locuință, și altceva nu știe nimic.

— Dumneata i-ai spus azi lui Porfiri... că am fost acolo? întrebă el, fulgerat de o idee nouă.

— Care Porfiri?

— Comisarul anchetator.

— Eu i-am spus. Portarii nu s-au dus atunci și m-am dus eu.

— Astăzi?

— Cu o clipă înainte să pici dumneata. Am auzit tot, am auzit cum te punea pe frigare.

— Unde? Cum? Când?

— Păi am stat tot timpul după peretele acela de scânduri.

— Cum? Vasăzică dumneata erai surpriza? Dar cum s-a putut întâmpla una ca asta?

— Spune, te rog!

— Văzând că portarii nu mă ascultă și nu vor să meargă la secție, începu târgovețul, fiindcă ziceau că e prea târziu și s-ar putea să se supere șeful că n-au venit îndată, mi-a fost necaz, n-am dormit toată noaptea și am hotărât să aflu ceva despre dumneata. A doua zi, adică ieri, aflând unele lucruri, azi m-am și dus la secție. Am venit întâiași dată — dumnealui nu venise încă. Am venit un ceas mai târziu — nu m-a primit, iar de-a treia oară când am venit — m-a primit. I-am zis cum a fost, iar el, când a auzit, a început a alerga prin odaie și a se bate cu pumnul în piept și a striga: „Tâlharilor, ce faceți cu mine? Să fi știut, îl aduceam pe sus!” Apoi a ieșit în fugă, a chemat pe nu mai știu cine și s-a pus să-i vorbească aceluia, colea, într-un colț, apoi iar s-a repezit la mine și iar m-a descusut și iar a înjurat. Ce m-a mai ocărât! I-am spus tot și i-am spus că n-ai îndrăznit să-mi răspunzi la ce ți-am zis ieri și că nu m-ai recunoscut. Atunci el a început iar să alerge prin casă și se tot bătea cu pumnul în piept și se înfuria și alerga și, atunci când i-au spus că ați venit, mi-a zis: „Hai”, zice, „vâră-te colea după ușă și să nu sufli o vorbă, orice ai auzi”. Mi-a adus el singur un scaun și m-a încuiat; zicea că poate mă cheamă. Iar când l-au adusără pe Nikolai, atunci, după ce ieșiseși dumneata, m-a scos și pe mine: „Eu”, zice, „am să te mai chem”, zice, „și am să te mai întreb”.

— Pe Nikolai l-a întrebat în fața ta?

— Cum te-a scos pe dumneata din odaie, m-a scos și pe mine, și apoi a început să-l întrebe pe Nikolai.

Târgovețul tăcu și se ploconi din nou, atingând cu degetele dușumeaua.

— Iartă-mă pentru răul pe care ți l-am făcut.

— Să te ierte Dumnezeu, răspunse Raskolnikov.

Și după aceste vorbe, târgovețul se închină din nou, dar nu atât de adânc, ci numai până la brâu, se întoarse încet și părăsi odaia.

„Niciun fapt concret, numai probe cu două tăișuri”, repeta Raskolnikov, înviorându-se, și ieși din odaie.

„Acum ne mai putem lupta”, își zise el, cu un zâmbet de mânie, coborând scara. Mânia era împotriva lui însuși; se disprețuia și se rușina de cât de „laș” fusese.

0:00