O trăsură elegantă, boierească, cu doi cai suri și iuți, era oprită în mijlocul străzii; nu era nimeni în ea, iar vizitiul, coborât de pe capră, sta alături; cineva ținea caii de frâu. O mulțime de oameni se îmbulzeau în jur, venise și poliția. Un agent avea în mână un felinăraș aprins și, aplecat asupra caldarâmului, lumina ceva în apropierea roților. Toată lumea vorbea, țipa, ofta; vizitiul părea nedumerit și repeta din când în când:
— Ce nenorocire! Doamne, ce nenorocire!
Raskolnikov își croi drum cât mai aproape de trăsură și văzu, în sfârșit, obiectul acestei îngrămădiri și frământări. Pe pământ zăcea un om plin de sânge și fără cunoștință, strivit pesemne chiar de cai; era foarte prost îmbrăcat, dar cu haine „boierești”. Sângele îi curgea șiroaie de pe obraz, din cap; fața îi era stâlcită, jupuită, desfigurată. Fusese călcat de trăsură și, desigur, grav rănit.
— Doamne!... se vaită vizitiul. Cum să te păzești?! Dacă măcar aș fi mânat tare sau nu i-aș fi strigat, dar mergeam fără grabă, măsurat. A văzut toată lumea, întrebați dacă nu-i așa. Ce poți face cu un om beat!... L-am văzut trecând strada, se clătina, abia îl duceau picioarele; i-am strigat o dată, i-am mai strigat o dată și încă o dată și am ținut caii; da el s-a vârât drept sub copitele cailor! Să o fi făcut dinadins, ori era din cale-afară de beat... Caii-s tineri, sperioși, s-au smucit, el a țipat, ei s-au speriat și mai rău, și iaca așa s-a întâmplat nenorocirea.
— Așa a fost! răsună din mulțime glasul unui martor.
— I-a strigat, așa e, de trei ori i-a strigat, întări alt glas.
— Da, de trei ori, toată lumea a auzit! strigă al treilea.
De altfel, vizitiul nu părea nici prea speriat, nici prea mâhnit. Trăsura era pesemne a unui om bogat și cu vază, care o aștepta undeva, de aceea poliția, firește făcea tot ce putea să grăbească lucrurile. Dar cel strivit trebuia transportat la secție și la spital. Nimeni nu-i știa numele.
Între timp, Raskolnikov răzbise prin mulțime și se aplecă deasupra omului. Felinărașul lumina cu putere fața nefericitului și el îl recunoscu.
— Îl cunosc, știu cine este! strigă el, făcându-și loc mai aproape. Este un funcționar, un fost funcționar, consilierul titular Marmeladov! Stă aici, aproape, în casa lui Kosel... Un medic, repede! Am să plătesc, iată!
Scoase banii din buzunar și-i arătă polițistului.
Era grozav de agitat.
Polițiștii erau bucuroși că aflaseră numele celui strivit. Raskolnikov spuse cum îl cheamă, își dădu adresa și căuta cu înverșunare, ca și cum ar fi fost vorba de tatăl lui, să-i convingă să-l transporte cât mai repede pe Marmeladov, leșinat, acasă.
— E aici, trei case de aici, se agita el. Casa lui Kosel, un neamț bogat... O fi pornit spre casă beat, îl cunosc... Este un bețiv... Are familie, soție, copii, mai are și o fată. Cere mai mult timp să-l duceți la spital, pe când aici, în casă, trebuie să se găsească un medic! Am să plătesc, am să plătesc!... Îl vor îngriji cei de acasă, nu e timp de pierdut, altfel în starea în care se găsește, dacă-l duceți la spital, moare pe drum...
Izbuti chiar să vâre un bacșiș în mâna sergentului. De altfel, cererea lui era legală și îndreptățită: în orice caz, primele ajutoare ar fi fost astfel mai rapide. Rănitul fu ridicat și dus; se găsiră oameni care să dea o mână de ajutor. Casa lui Kosel era la vreo treizeci de pași. Raskolnikov mergea în spate, susținând cu grijă capul rănitului și arătând drumul.
— Pe aici, pe aici! Pe scară trebuie să-l ducem cu capul înainte; întoarceți-l... așa! Am să plătesc, am să vă mulțumesc, bolborosea el.
Katerina Ivanovna, după cum îi era obiceiul, de îndată ce avea o clipă liberă, umbla dintr-un colț într-altul al odăiței, de la fereastră la sobă și înapoi, cu brațele încrucișate pe piept, vorbind singură și tușind. În ultima vreme, vorbea tot mai des și mai mult cu fetița ei mai mare, Polenka, în vârstă de zece ani, care, deși multe nu le pricepea, își dădea totuși bine seama că mama ei avea nevoie de ea și de aceea fetița o urmărea întruna cu ochii ei mari și inteligenți și se străduia să pară că înțelege. Acum Polenka îl dezbrăca pe frățiorul ei mai mic, care nu se simțise tocmai bine în ziua aceea, ca să-l culce. Așteptând să i se schimbe cămășuța, care trebuia spălată în aceeași noapte, băiețelul ședea drept și nemișcat pe scaun, cu o mutră serioasă, tăcută, ținând picioarele întinse, cu călcâiele strâns lipite și vârfurile desfăcute. Asculta bosumflat, căscând ochii mari, la ce vorbea mama cu sora lui și sta nemișcat, așa cum trebuie să stea toți copiii cuminți când sunt dezbrăcați pentru culcare. O fetiță mai mică, îmbrăcată numai în zdrențe, sta lângă paravan și-și aștepta rândul. Ușa ce da spre scară era deschisă, ca să mai iasă fumul de tutun care pătrundea din odăile vecine și o făcea pe sărmana ofticoasă să tușească întruna, lung și chinuitor. Katerina Ivanovna parcă slăbise și mai tare în ultima săptămână, iar petele roșii din obraz erau mai aprinse ca înainte.
— Nici nu-ți poți închipui, Polenka, spunea dânsa, plimbându-se prin odaie, câtă veselie și belșug era la tăticu acasă și cât de rău m-a nenorocit bețivanul ăsta, care are să vă nenorocească și pe voi! Tăticul, deși civil, avea grad de colonel, era aproape guvernator, nu mai avea decât un pas ca să ajungă la asta, așa că lumea venea la el și-i spunea: „Noi, Ivan Mihailîci, vă considerăm de pe acum guvernatorul nostru.” Când eu... Khe! Când eu... Khe-khe-khe... O, viața blestemată! strigă dânsa, scuipând și apucându-se cu mâna de piept. Când eu... ah, când am fost la ultimul bal... la mareșalul nobilimii... m-a văzut prințesa Bezemelnaia — care m-a binecuvântat mai târziu, când m-am măritat cu tăticul tău, Polia — și a întrebat numaidecât: „Nu este domnișoara aceea drăgălașă care a dansat cu șalul la ieșirea din pension?”... Coase gaura; ia acul și țese-o pe loc, cum te-am învățat, că mâine... Khe... mâine... khe-khe-khe... are s-o rupă și mai rău, strigă dânsa, tușind să-și spargă pieptul... Tocmai atunci sosise de la Petersburg prințul Șcegolski, kammerjunker... a dansat cu mine mazurca și chiar a doua zi a venit la noi să mă ceară în căsătorie; dar eu i-am mulțumit cu cele mai măgulitoare vorbe și i-am spus că inima mea este dată de mult altuia. Acesta era tatăl tău, Polia; tăticul s-a înfuriat grozav... E gata apa? Hai, adă cămășuța, dar ciorăpeii?... Lida, spuse ea fetiței mai mici, noaptea asta ai să dormi și tu fără cămășuță; cum ai să poți... pune și ciorăpeii alături... Să-i spăl și pe ei... De ce n-o fi venind zdrențărosul acela, bețivanul? Cămașa lui e murdară ca o cârpă de șters picioarele, a făcut-o ferfeniță... I-aș spăla-o împreună cu rufăria voastră, ca să nu mă chinui două nopți la rând! Doamne! Khe-khe-khe-khe! Iarăși! Ce-i asta? strigă ea, privind mulțimea de la ușă și oamenii care încercau să pătrundă în odaie, ducând ceva în brațe. Ce-i asta? Ce aduc? Doamne!
— Unde să-l punem? întrebă polițistul, rotindu-și privirile prin odaie, în timp ce Marmeladov, plin de sânge și fără cunoștință, era adus înăuntru.
— Pe divan! Culcați-l pe divan, cu capul încoace! arată Raskolnikov.
— L-a călcat o trăsură! Era beat! strigă cineva de pe scară.
Katerina Ivanovna încremenise; era palidă și răsufla greu. Copiii erau îngroziți. Micuța Lidocika țipa ascuțit și se repezi la Polenka, cuprinzând-o cu mânuțele și tremurând ca varga.
După ce-l întinse pe Marmeladov, Raskolnikov se repezi la Katerina Ivanovna:
— Liniștiți-vă, pentru Dumnezeu, nu vă temeți, spunea el precipitat. Trecea strada și l-a călcat o trăsură, nu vă temeți, are să-și revină, am spus să-l aducă aici... Am mai fost pe la dumneavoastră. Poate că vă aduceți aminte... Are să-și revină, am să plătesc!
— A găsit ce-a căutat! strigă cu disperare Katerina Ivanovna, repezindu-se la bărbatul ei.
Raskolnikov își dădu seama curând că nu era dintre femeile care leșină ușor. Cât ai clipi, strecură o pernă sub capul nefericitului, lucru la care nu se gândise nimeni; Katerina Ivanovna începu să-l dezbrace, să-l cerceteze cu de-amănuntul — emoția n-o făcea să-și piardă capul — uitând de ea însăși, încleștându-și buzele tremurânde și înăbușindu-și țipetele gata să-i izbucnească din piept.
Între timp, Raskolnikov convinse pe cineva să dea fuga după doctor. Aflase că locuia un medic în casa vecină.
— Am trimis după medic, îi repeta el Katerinei Ivanovna. Nu vă neliniștiți, am să plătesc. Aveți apă? Dați-mi un șervet, un prosop, orice, mai repede; nu se știe cât de grav e rănit... E rănit, nu e mort, puteți fi sigură... Să vedem ce zice medicul!
Katerina Ivanovna se repezi la fereastră; acolo, în colț, pe un scaun rupt, era pus un lighean mare de lut, plin cu apă, pregătit de ea ca să spele la noapte rufăria copiilor și a bărbatului ei. Katerina Ivanovna spăla singură, cel puțin de două ori pe săptămână, uneori chiar și mai des, fiindcă ajunseseră aproape fără schimburi (fiecare membru al familiei nu mai avea decât un rând de rufe), iar Katerina Ivanovna nu suporta murdăria. Era mai mulțumită să se chinuiască până la istovire, spălând noaptea, în timp ce ceilalți dormeau, ca să se poată usca până dimineața rufele pe frânghia întinsă în odaie și să-i poată astfel primeni pe toți, decât să vadă murdărie în casă. Apucă ligheanul, ca să-l aducă după cum îi ceruse Raskolnikov, dar fu cât pe aici să cadă sub greutatea lui. Raskolnikov găsise un prosop, îl muie în apă, și începu să spele fața scăldată în sânge a lui Marmeladov. Katerina Ivanovna sta alături, răsuflând greu și ținându-și mâinile apăsate pe piept. Avea și dânsa nevoie de ajutor. Raskolnikov începu să înțeleagă că poate făcuse rău, stăruind ca rănitul să fie transportat acolo. Sergentul de stradă sta de asemenea nedumerit.
— Polia! strigă Katerina Ivanovna. Dă o fugă până la Sonia, repede. Dacă n-o găsești acasă, lasă-i vorbă că tata a fost călcat de o trăsură și să vină aici... de cum se întoarce acasă. Fugi repede, Polia! Ia, înfășoară-te cu șalul!
— Fuzi iute!... strigă deodată băiețelul de pe scaun și rămase din nou tăcut, căscând ochii mari, țintuit pe locul lui, cu călcâiele piciorușelor unite și vârfurile desfăcute. Odaia se umpluse de atâta lume, că n-ai fi avut unde să arunci un ac. Polițiștii plecaseră, în afară de unul, care tot încerca să împingă înapoi pe scară lumea care năvălise pe palier. În schimb, intraseră mai toți chiriașii doamnei Lipevehsel din camerele vecine; mai întâi se îmbulziseră în prag, apoi umpluseră odaia. Katerina Ivanovna fu cuprinsă de furie.
— Lăsați-l măcar să moară în pace! strigă ea. Ce-i, spectacol gratuit aici? Cu țigara în gură? Khe-khe-khe! Mai lipsește să intrați cu pălăria pe cap... Văd chiar pe unul cu pălărie... Afară! Aveți măcar respectul morții!
Tusea o sufoca, dar mustrarea ei avu efect. Era vădit că lumea se cam temea de Katerina Ivanovna; unul după altul, chiriașii se retraseră în odăile lor, cu acea senzație ciudată de plăcere, pe care, în pofida celui mai sincer sentiment de compătimire și milă, o simt oamenii cei mai de treabă când o nenorocire neașteptată îl lovește pe aproapele lor.
De altfel, la ușă răsunară glasuri, spunând că rănitul ar trebui dus la spital, că nu avea niciun rost să tulbure toată casa.
— N-are voie nici să moară omul! strigă Katerina Ivanovna, și se năpusti să dea ușa de perete, ca să arunce asupra celor de afară trăsnetele și fulgerele mâniei sale, dar se ciocni în prag de doamna Lipevehsel în persoană, care abia aflase despre nenorocire și venise fuga să facă ordine. Era o nemțoaică nemaipomenit de cârcotașă și de zurbagioaică.
— Vai, Dumnezeul meu! strigă dânsa, dând din mâini. Bărbat la dumneata beat, calul strivit. La spitali! Eu proprietăreasa!
— Amalia Ludvigovna! Vă rog să vă dați seama ce vorbiți, începu trufaș Katerina Ivanovna (cu gazda vorbea întotdeauna de sus, „ca să-și cunoască lungul nasului”, și nici măcar acum nu-și putea refuza această plăcere). Amalia Ludvigovna...
— Eu spus la dumneata odată-totdeauna, să nu îndrăznești spus la mine Amal Ludvigovna; eu Amal-Ivan!
— Nu sunteți Amal-Ivan, ci Amalia Ludvigovna și cum eu nu fac parte dintre acei ticăloși care vă lingușesc ca alde domnul Lebeziatnikov, care râde acum după ușă (într-adevăr, după ușă cineva se pornise pe râs, strigând: „S-au încăierat!”), am să vă spun totdeauna Amalia Ludvigovna, cu toate că nu pot să înțeleg în ruptul capului de ce nu vă place acest nume. Vedeți și dumneavoastră ce i s-a întâmplat lui Semion Zaharovici: e pe moarte. Vă rog, deci, să închideți ușa și să nu îngăduiți nimănui să intre. Lăsați-l măcar să moară liniștit! Altfel, vă încredințez că chiar mâine purtarea dumneavoastră va fi cunoscută de însuși generalul-guvernator. Prințul m-a cunoscut încă pe vremea când eram domnișoară, îl ține minte foarte bine pe Semion Zaharovici, căruia de multe ori i-a făcut bine. Toată lumea știe că Semion Zaharovici avea mulți prieteni și protectori, pe care i-a părăsit singur din nobilă mândrie, dându-și seama de nenorocita lui slăbiciune, dar acum (ea arăta spre Raskolnikov) ne ajută un tânăr mărinimos, care dispune de mijloace, are legături, și pe care Semion Zaharovici l-a cunoscut încă din copilărie, așa că puteți fi sigură, Amalia Ludvigovna...
Spuse toate acestea pe nerăsuflate, cu o repeziciune tot mai mare, dar tusea îi curma elocvența. În aceeași clipă, muribundul se trezi, începu să geamă, iar dânsa se repezi la el. Bolnavul deschise ochii și, fără s-o recunoască încă și fără să înțeleagă, îl privi atent pe Raskolnikov, care sta aplecat asupra lui. Respira greu, adânc și rar; în colțurile gurii se ivi sânge; broboane de sudoare îi acopereau fruntea. Nerecunoscându-l pe Raskolnikov, își roti neliniștit ochii de jur împrejur. Katerina Ivanovna îl privea cu tristețe, dar sever, și lacrimile îi curgeau din ochi.
— Doamne! Tot pieptul îi e sfărâmat! Ce de sânge, ce de sânge! zise ea cu deznădejde. Trebuie să-i scoatem hainele! Întoarce-te puțin, Semion Zaharovici, dacă poți! strigă dânsa.
Marmeladov o recunoscu.
— Un preot! horcăi el răgușit.
Katerina Ivanovna se duse la fereastră, își lipi fruntea de pervaz și exclamă cu deznădejde:
— O, viața blestemată!
— Un preot! repetă muribundul după o clipă de tăcere.
— Am trimis! se răsti la el Katerina Ivanovna.
Auzindu-i glasul răstit, bolnavul tăcu. Privirea lui sfioasă, îndurerată, o căuta prin odaie; ea se așeză iarăși la căpătâiul lui. El se liniști, dar nu pentru multă vreme. Curând, privirea i se opri asupra micuței Lidocika (favorita lui), care tremura într-un colț ca zgâlțâită de friguri și-l privea țintă cu ochii ei mari și mirați, de copil.
— A... a... o arăta dânsul, neliniștit. Voia să spună ceva.
— Ce mai vrei? strigă Katerina Ivanovna.
— Desculță! Desculță! bolborosi Marmeladov, arătând cu privirea-i pierdută piciorușele goale ale fetiței.
— Ta-ă-ăci! se răsti, supărată, Katerina Ivanovna. Știi tu de ce-i desculță!
— A venit doctorul, slavă ție, Doamne! strigă Raskolnikov, bucuros.
Doctorul, un bătrânel neamț, îngrijit, intră în odaie, și-și roti privirile cu neîncredere; se apropie de bolnav, îi luă pulsul, pipăi cu atenție capul și, cu ajutorul Katerinei Ivanovna, desfăcu cămașa udă de sânge, dezvelindu-i toracele. Tot pieptul era sfărâmat, strivit, schilodit; în partea dreaptă câteva coaste erau rupte. În stânga, în dreptul inimii, se zărea o pată mare, sinistră, neagră-gălbuie, o lovitură grea de copită. Doctorul se încruntă. Polițistul îi spuse că bolnavul fusese prins de o roată și târât vreo treizeci de pași pe caldarâm.
— Mă mir că și-a revenit, îi șopti încet doctorul lui Raskolnikov.
— Ce părere aveți? întrebă acesta.
— E pierdut.
— Nu mai e nicio speranță?
— Nici cea mai mică! E ultima suflare... Are o rană gravă la cap... Hm! Poate să-i luăm puțin sânge... Dar... este de prisos... Moare neapărat în cinci sau zece minute.
— Luați-i totuși puțin sânge!
— Se poate... Dar vă previn, este absolut inutil.
În clipa aceea se auziră pași, mulțimea de pe palier făcu loc și se ivi în prag preotul, un bătrânel cărunt, cu sfintele daruri în mână. Sergentul se dusese să-l cheme încă de când muribundul se afla în stradă. Doctorul îi cedă locul, schimbând cu dânsul o privire plină de înțeles. Raskolnikov îl rugă să mai stea puțin. Doctorul ridică din umeri, dar rămase.
Lumea se dădu la o parte. Spovedania nu ținu mult. Muribundul aproape nu-și mai dădea seama de nimic, nu mai putea vorbi, scotea numai niște sunete întretăiate și nedeslușite. Katerina Ivanovna o luă pe Lidocika în brațe, îl dădu jos de pe scaun pe băiețel și, ducându-i la sobă, îngenunche și-i sili și pe copii să îngenuncheze în fața ei. Fetița tremura toată, iar băiețelul, cu genunchii goi pe podea, își ridica măsurat mânuța, își făcea cruce și bătea mătănii, izbindu-se cu fruntea de dușumea, ceea ce se vede că-i făcea o deosebită plăcere. Katerina Ivanovna își mușcă buzele și-și stăpâni lacrimile; se ruga și, din când în când, îndrepta cămășuța pe copil, ba izbutise să arunce pe umerașii goi ai fetiței o basma, pe care o luă de pe scrin fără să se ridice și fără să înceteze de a se ruga. Ușa, care ducea spre camerele interioare, se deschise iarăși, împinsă de curiozitatea locatarilor, iar spectatorii de pe palier, unde se adunaseră mai toți chiriașii de pe scară, se înghesuiau tot mai mult, dar nu treceau pragul. Un muc de lumânare lumina întreaga scenă.
În clipa aceea, Polenka își croi drum prin mulțime. Alergase să-și cheme sora. Intră, abia răsuflând de fugă, își scoase șalul, o căută din ochi pe maică-sa, se apropie de dânsa și-i spuse: „Vine! Am întâlnit-o în stradă.” Mama o sili să îngenuncheze lângă ea. Prin mulțime își făcea loc, în tăcere și cu sfială, o fată. Apariția ei, așa deodată, părea stranie în această odaie unde sălășluiau mizeria, moartea și deznădejdea. Deși sărăcăcios îmbrăcată, hainele ei ieftine erau bătătoare la ochi și împodobite vulgar, după gustul și moda ființelor de teapa ei, în scopuri vădite, nerușinate. Sonia se opri în prag, fără să intre în odaie, și se uita pierdută, părea că nu-și da seama de nimic; uitase de rochia ei de mătase, viu colorată, cu trenă lungă, ridicolă, și crinolină enormă, care astupa ușa, rochie cumpărată din a patra mână, țipătoare și nepotrivită cu locul; uitase și de ghetele ei de culoare deschisă, și de umbreluța de soare, de prisos noaptea, pe care o luase cu dânsa, și de pălărioara rotundă de pai, caraghioasă și împodobită cu o pană roșie ca o limbă de foc. De sub pălărioara aceasta pusă pe o parte, ștrengărește, răsărea un obrăjor slăbuț, palid și speriat, cu gura întredeschisă și privirea încremenită de groază. Sonia era de vreo optsprezece ani, blondă, mică și slabă, dar destul de frumușică, cu niște ochi albaștri minunați. Privea țintă patul și preotul și gâfâia din pricina grabei cu care venise. În sfârșit, șoaptele și unele vorbe rostite în mulțime îi ajunseră, pesemne, la ureche; ea-și lăsă ochii în pământ, trecu pragul și intră în odaie, dar se opri tot lângă ușă.
Spovedania și împărtășania luară sfârșit. Katerina Ivanovna se apropie din nou de patul bărbatului ei. Preotul se depărtă și, plecând, voi să-i spună un cuvânt, două, de mângâiere și povață.
— Și cu ăștia ce am să mă fac? îl întrerupse dânsa tăios, arătându-i înciudată pe cei mici.
— Dumnezeu e milostiv; încrede-te în ajutorul Celui-de-Sus... începu preotul.
— Eh! O fi el milostiv, dar nu cu noi!
— Păcat, doamnă, mare păcat să vorbiți așa! spuse preotul, dând din cap.
— Și asta nu-i păcat? strigă Katerina Ivanovna, arătând spre muribund.
— Poate că acei care v-au pricinuit fără să vrea această nenorocire se vor învoi să vă dea un ajutor, să vă despăgubească măcar de pierderea materială...
— Nu înțelegeți ce spun, i-o reteză Katerina Ivanovna cu un gest plictisit. Ce fel de ajutor să-mi dea? El singur, fiind beat, s-a vârât sub copitele cailor! Ce pierdere materială? Ce câștig? Suferință, altceva n-am văzut de la dânsul. Era bețiv, bea tot. Ne fura și căra la cârciumă; ne-a băut viața, și pe a mea și pe a lor! Slavă Domnului că moare! Atâta pagubă!
— Ar trebui să-l iertați în ceasul morții, asemenea sentimente sunt un mare păcat, doamnă, un mare păcat!
Katerina Ivanovna vorbea cu preotul, fără a înceta de-a vedea de muribund; îi dădea de băut, îi ștergea sudoarea și sângele de pe frunte, îi îndrepta pernele. Din când în când, apuca să întoarcă și fața spre preot, în timp ce-i vorbea. La ultimele lui cuvinte însă, se repezi la el, scoasă din fire:
— Ei, părinte! Vorbe, vorbe goale! Să-l iert! Azi, dacă nu l-ar fi călcat trăsura, ar fi venit acasă beat, și cum nu are decât cămașa asta rufoasă și murdară pe care o poartă, el s-ar fi culcat, iar eu, cât dormea, aș fi stat să spăl zdrențele lui și ale copiilor, le-aș fi uscat la fereastră și când s-ar fi luminat de ziuă, m-aș fi așezat să le cârpesc, asta mi-ar fi fost noaptea! Ce-mi vorbești de iertare? De altfel, eu și așa l-am iertat!
O tuse adâncă, înfiorătoare, îi curmă vorba. Scuipă în batistă și o arătă preotului, ținându-și cu cealaltă pieptul îndurerat. Batista era plină de sânge...
Preotul plecă ochii și nu răspunse.
Marmeladov intrase în agonie; nu-și lua ochii de la Katerina Ivanovna, care se aplecase iarăși deasupra lui. Tot voia să-i spună ceva, încerca din răsputeri să miște limba, dar nu izbutea decât să bâiguie vorbe nedeslușite; Katerina Ivanovna ghici că vrea să-i ceară iertare și strigă la el poruncitor:
— Taci! Nu trebuie... Știu ce vrei să spui!...
Bolnavul amuți, dar, în aceeași clipă, privirea-i rătăcită căzu pe ușă și el o văzu pe Sonia... Până atunci n-o zărise în colțul întunecat unde stătea, în umbră.
— Cine? Cine este? întrebă el, horcăind, arătând, îngrozit, spre ușă, unde se afla fie-sa, și silindu-se să se ridice.
— Stai culcat! Nu te mișca! îi strigă Katerina Ivanovna.
Dar muribundul, cu o sforțare supraomenească, se sprijini în cot. Câteva clipe privi, uluit, pe fiică-sa, de parcă n-ar fi recunoscut-o. De altfel, era întâia oară că o vedea astfel îmbrăcată. Umilă, zdrobită, îmbrăcată țipător și rușinată, fata își aștepta cu smerenie rândul ca să-și ia rămas bun de la tatăl ei pe moarte.
Deodată își dădu seama cine este, o recunoscu și o suferință nemărginită i se oglindi pe față.
— Sonia! Fetița mea! Iartă-mă! strigă bolnavul și vru să întindă brațul, dar își pierdu echilibrul și se prăbuși de pe divan cu fața la pământ; lumea se repezi la el, fu ridicat și culcat din nou pe divan, dar el se sfârșea.
Sonia scoase un țipăt slab, se apropie în fugă, îl îmbrățișă și încremeni în această încleștare. Marmeladov își dădu duhul în brațele ei.
— Și-a atins țelul! strigă Katerina Ivanovna, văzând trupul neînsuflețit. Ce mă fac eu acum?! Cu ce să-l îngrop? Și lor ce să le dau de mâncare?
Raskolnikov se apropie de dânsa.
— Katerina Ivanovna, începu el, săptămâna trecută răposatul mi-a povestit întreaga lui viață și toate împrejurările... Țin să vă asigur că a vorbit despre dumneavoastră cu cea mai mare admirație și respect. Din seara aceea, când am aflat ce devotat v-a fost tuturora, și, mai ales, cât v-a iubit și v-a stimat pe dumneavoastră, Katerina Ivanovna, cu toată slăbiciunea lui nenorocită pentru băutură, din seara aceea am fost prieteni... Permiteți-mi acum... să contribui la ultima datorie față de răposatul meu prieten... Aici... aici sunt douăzeci de ruble, așa mi se pare, și dacă ele vă pot fi de folos, atunci... eu... într-un cuvânt, am să vin pe la dumneavoastră, am să vin negreșit... poate chiar mâine... Rămâneți cu bine!
Și ieși grăbit din odaie, își croi cât mai iute drum prin mulțime și ajunse pe scară; dar aici se ciocni deodată față în față cu Nikodim Fomici, care, aflând despre accident, venea să dea dispoziții personal. De la scena petrecută la secție ei nu se văzuseră, Nikodim Fomici îl recunoscu numaidecât.
— Dumneata? îl întrebă el.
— A murit, răspunse Raskolnikov. A fost medicul, preotul, totul e în ordine. N-o tulburați prea mult pe biata femeie, și așa e bolnavă de piept. Îmbărbătați-o, dacă puteți... Sunteți un om bun, știu... adăugă el cu un zâmbet, privindu-l drept în ochi.
— Dar te-ai pătat cu sânge, zise Nikodim Fomici, observând câteva pete proaspete pe jiletca lui Raskolnikov.
— Da, m-am pătat... sunt plin de sânge! repetă acesta cu un aer ciudat, apoi zâmbi din nou, dădu din cap și începu să coboare scara.
Cobora încet, fără grabă, scuturat de friguri și, fără să-și dea seama, stăpânit de o singură senzație, nouă, copleșitoare, senzația de revenire bruscă la viață, o viață ce pulsează în el intens și puternic. Ceva asemănător cu ce ar simți un condamnat la moarte căruia i se anunță deodată grațierea. Pe la jumătatea scării fu ajuns din urmă de preotul care se înapoia acasă. Raskolnikov îi făcu loc să treacă și schimbă cu bătrânul un salut tăcut. La ultimele trepte auzi în urma lui niște pași grăbiți. Cineva alerga după el. Era Polenka: venea în fugă și striga: „Stați! Stați!”
Se întoarse. Fetița coborî ultima scară și se opri în fața lui cu o treaptă mai sus. O lumină slabă venea de afară. Raskolnikov desluși un obrăjor slăbuț, dar drăgălaș, care-i zâmbea vesel, copilărește, privindu-l drept în față. Alergase după el fiindcă i se dăduse o însărcinare, care, pesemne, îi făcea mare plăcere.
— Spuneți-mi, cum vă cheamă?... Și unde stați? întrebă copila grăbită, gâfâind de fugă.
Raskolnikov îi puse amândouă mâinile pe umeri și o privi fericit. De ce îi făcea atâta plăcere s-o privească — n-ar fi știut să spună nici el.
— Cine te-a trimis?
— Surioara Sonia m-a trimis, răspunse copila, zâmbind și mai vesel.
— Așa gândeam și eu, că te-a trimis surioara Sonia.
— Și mămica m-a trimis; când a auzit că mă trimite Sonia, mămica s-a apropiat și mi-a spus: „Fugi repede, Polenka!”
— O iubești mult pe surioara Sonia?
— Mai mult ca pe toți! rosti cu deosebită hotărâre Polenka, și zâmbetul ei avea o expresie gravă.
— Dar pe mine ai să mă iubești?
În loc de răspuns, văzu obrăjorul copilei apropiindu-se de obrazul lui și buzele plinuțe țuguindu-se naiv să-l sărute. Două brațe subțiri ca niște chibrituri îl strânseră deodată tare, tare de gât, căpșorul i se plecă pe umăr și copila plânse încet, ghemuindu-se tot mai strâns la pieptul lui.
— Mi-e milă de tăticu! zise ea peste o clipă, ridicându-și obrăjorul scăldat în lacrimi și ștergându-și ochișorii cu mâinile. Numai nenorociri și nenorociri, adăugă ea pe neașteptate, cu aerul acela deosebit de serios pe care se silesc să și-l ia copiii când vor să vorbească precum „oamenii mari”.
— Dar tăticul te iubea mult?
— O iubea mai ales pe Lidocika, urmă dânsa cu aceeași gravitate, fără să zâmbească. O iubea fiindcă e micuță și bolnavă; îi aducea bomboane, iar pe noi ne învăța să citim; pe mine mă învăța gramatica și religia, adăugă ea cu demnitate. Mămica nu spunea nimic, dar știam că-i face plăcere, și tăticu' știa că-i face plăcere. Mămica vrea să mă învețe franțuzește, fiindcă sunt fată mare și e timpul să învăț serios.
— Știi să te rogi?
— Cum să nu; știm cu toții! Am învățat de mult; eu sunt mare și mă rog singură, iar Kolea și Lidocika — împreună cu mămica, cu glas tare; mai întâi spun „Născătoarea”, apoi o rugăciune: „Doamne, miluiește și iart-o pe surioara noastră Sonia”; și încă una: „Doamne, miluiește și iartă-l pe celălalt tătic al nostru”, fiindcă tăticul nostru mai mare a murit, iar acesta e al doilea tătic al nostru, dar noi ne rugăm și pentru cel dintâi.
— Polecika, eu mă numesc Rodion; roagă-te uneori și pentru mine... spune: „Iartă și pe robul tău Rodion”, mai mult nimic.
— Toată viața mea am să mă rog pentru dumneata, zise cu înflăcărare fetița și deodată începu să râdă, se repezi la el și încă o dată îl strânse tare în brațe.
Raskolnikov își spuse numele, îi dădu adresa și făgădui că va veni neapărat a doua zi. Fetița se despărți de el, încântată. Trecuse de zece când tânărul ajunse în stradă. Peste cinci minute se afla din nou pe pod, în același loc unde, cu puțin înainte, încercase să se înece femeia aceea.
„Ajunge!” își zise el, hotărât și solemn. „Jos cu nălucirile, cu temerile închipuite, cu strigoii... Viața există! Oare n-am trăit intens acum? Nu, viața mea nu s-a stins odată cu baba aceea! Dumnezeu s-o odihnească, dar ajunge, maică, e timpul să-mi dai pace! Acum urmează împărăția rațiunii, a luminii și... și a voinței și a puterii... și mai vedem noi! O să ne măsurăm puterile!” adăugă el amenințător, ca și cum ar fi vorbit unei forțe oculte, sfidând-o. „Și eu care mă resemnasem să trăiesc de acum înainte pe un spațiu de un metru!... Sunt tare slab în clipa asta, dar... cred că boala a trecut. De altfel, când am ieșit din casă știam că are să-mi treacă. Dar stai: casa lui Pocinkov e la doi pași de aici. Trebuie să mă duc neapărat la Razumihin, chiar dacă n-ar fi la doi pași... las să câștige rămășagul!... Să se bucure, nu-i nimic! Trebuie să fiu tare, tare — fără putere nu poți face nimic; și numai puterea naște putere, iată ce nu știu ei”, adăugă el mândru, plin de încredere în el însuși, și porni într-acolo abia târându-și picioarele. Mândria și încrederea în sine creșteau cu fiece clipă; se petrecea o mare schimbare în el, era alt om. Dar ce se întâmplase, ce-l preschimbase într-atât? Nu știa nici el; ca omul care se agăță de un pai, i se păru deodată că „poate să trăiască, că viața mai există încă și că viața lui nu s-a stins odată cu femeia aceea bătrână”. Poate că se pripise cu această concluzie, dar nu se gândea la asta.
„Și, totuși, i-am cerut să pomenească pe robul Rodion...” îi fulgeră prin minte. „Nu-i nimic, asta nu strică!” adăugă el și râse singur de asemenea gând. Era cât se poate de bine dispus.
Găsi foarte ușor locuința lui Razumihin; în casa lui Pocinkov toată lumea îl cunoștea pe noul locatar și portarul îi arătă drumul numaidecât. De pe la mijlocul scării se auzeau zgomotul și larma însuflețită a unei adunări mari. Ușa care dădea pe palier era larg deschisă; răzbeau strigăte și discuții. Odaia lui Razumihin era destul de mare și se adunaseră vreo cincisprezece oameni. Raskolnikov se opri în antreu. Acolo, după o perdea, cele două slujnice ale gazdei trebăluiau în jurul a două samovare mari; aveau de lucru cu sticlele, farfuriile, tăvile cu plăcintă și gustările aduse de la bucătăria gazdei. Raskolnikov trimise după Razumihin. Acesta veni în goană, încântat. De la prima privire îți dădeai seama că băuse foarte mult și, deși Razumihin nu izbutea niciodată să se îmbete, de data aceasta se vedea că întrecuse măsura.
— Ascultă, îi zise grăbit Raskolnikov, am venit numai să-ți spun că ai câștigat și că, într-adevăr, nimeni nu poate să știe ce i se va întâmpla. De intrat n-am să intru; mă simt atât de slab că abia mă țin pe picioare, așa că îți spun bună ziua și la revedere! Dar să vii mâine pe la mine...
— Știi ceva: am să te însoțesc până acasă! Dacă chiar tu spui că ești slab, atunci...
— Și musafirii? Cine-i cârlionțatul acela care și-a vârât acum nasul aici?
— Asta? Dracu-l știe! Un prieten de-al unchiului meu, pesemne, sau poate unul care a venit nepoftit... Am să-l las pe unchiul meu cu musafirii; este un om de neprețuit; păcat că nu poți să faci cunoștință cu el acum. Dar la dracu cu toți! Acum nu le pasă de nimeni, iar eu simt nevoia să mă aerisesc puțin, așa că tu, frățioare, ai picat la țanc, încă două minute și mă luam la bătaie cu ei. Vorbesc ăștia niște prăpăstii de-ți stă mintea în loc... Nici nu-ți închipui cum pot să bată câmpii oamenii ăștia! De altfel, cum să nu-ți poți închipui? Parcă noi nu batem câmpii? Dar nu-i nimic, n-au decât să spună moși pe groși... n-au să vorbească așa totdeauna... Așteaptă o clipă aici, să-l aduc pe Zosimov.
Zosimov se năpusti asupra lui Raskolnikov cu un fel de aviditate; o curiozitate i se citea pe chip; peste puțin fața i se lumină.
— Și acum la culcare! hotărî el, cercetându-și bolnavul atât cât se putea. Și înainte de culcare ar trebui să iei ceva. Vrei? Am pregătit mai devreme... un praf.
— Chiar și două, răspunse Raskolnikov.
Praful fu luat pe loc.
— Foarte bine că-l conduci chiar tu acasă, îi spuse Zosimov lui Razumihin. Ce-o fi mâine, vedem noi, dar azi nu-i merge rău deloc: găsesc o schimbare mare de când nu l-am văzut. Omul, cât trăiește, tot învață...
— Știi ce mi-a șoptit Zosimov când am ieșit? îi trânti de la obraz Razumihin, de îndată ce ajunseră amândoi în stradă. Eu, frățioare, am să-ți spun deschis: sunt niște proști cu toții. Zosimov mi-a spus să flecăresc cu tine pe drum, să te trag de limbă și după aceea să-i spun tot, pentru că el își închipuie că... tu... ai fi nebun, sau că ești pe cale să-ți pierzi mințile. Închipuiește-ți! În primul rând, ești de trei ori mai deștept ca dânsul, în al doilea rând, de vreme ce nu ești nebun, nu trebuie să-ți pese de aiurelile lui, în al treilea rând, halca asta de carne este de specialitatea lui chirurg și acum s-a scrântit cu bolile nervoase, iar în privința ta l-a întors pe dos discuția pe care ai avut-o cu Zametov.
— Zametov ți-a povestit tot?
— Tot, și foarte bine a făcut. Acum am înțeles tot adevărul și Zametov a înțeles... într-un cuvânt, Rodea... vorba este că... sunt cam afumat... Dar nu-i nimic... Vorba este că ideea asta... pricepi tu? Ideea asta le venise într-adevăr, înțelegi? Adică niciunul dintre ei nu îndrăznea s-o spună cu glas tare, pentru că e cea mai mare aiureală din câte s-au auzit vreodată, și mai ales de când l-au arestat pe zugravul acela, toate s-au spart ca o bășică de săpun, pentru totdeauna. Dar ce să le faci dacă sunt proști? L-am cam scuturat atunci pe Zametov — fie vorba între noi, frate; dar te rog să nu faci nicio aluzie că ai ști ceva; mi-am dat seama că este foarte susceptibil din fire: s-a întâmplat la Laviza, dar astăzi, astăzi s-au lămurit toate. Principalul vinovat este acest Ilia Petrovici! El s-a folosit atunci de leșinul tău și apoi i-a fost și lui rușine de bănuiala asta; știu eu...
Raskolnikov îl asculta cu aviditate. Fiind beat, pe Razumihin îl lua gura pe dinainte.
— Am leșinat atunci fiindcă nu era aer și mirosea a vopsea de ulei, zise Raskolnikov.
— Mai încape vorbă. Și nu era numai vopseaua de vină; congestia pe care ai făcut-o era în pregătire de mai bine de o lună; Zosimov e martor! Dar nici nu-ți poți închipui cât de rușinat este acum puștiul ăsta de Zametov! „Nu fac nici cât degetul lui cel mic!” zice. Cât degetul tău cel mic, adică. Uneori, frate, are sentimente frumoase. Dar lecția, lecția, lecția pe care i-ai dat-o astăzi la „Palatul de Cristal”, este de-o măiestrie fără pereche! Mai întâi l-ai speriat, l-ai făcut să-l apuce fiorii! L-ai adus aproape până acolo, încât să dea din nou crezare acelei absurdități monstruoase și după aceea i-ai scos limba de un cot: „Ce-ai căutat, ai găsit!” Minunat! A fost strivit, distrus! Ești un maestru, zău, și așa le trebuie! Eh, păcat că n-am fost de față! Ce te-a mai așteptat acum! Și Porfiri ar vrea să te cunoască...
— A... și el... Dar de ce m-ați trecut în rândul nebunilor?
— Adică nu tocmai la nebuni. Eu, frate, mă tem că ți-am spus prea multe... Vezi tu, mai devreme l-a mirat că numai chestiunea asta te interesează; acum e limpede de ce te interesează, cunoscând toate împrejurările... și cât te-a tulburat atunci, și cum s-a împletit cu boala... Eu, frate, sunt cam beat, dar dracu-l știe, el are o idee a lui... Îți spun eu: s-a scrântit cu bolile nervoase. Dar tu să nu-ți bați capul...
Amândoi tăcură vreo jumătate de minut.
— Ascultă, Razumihin, începu Raskolnikov, vreau să-ți spun deschis: adineauri am fost la un mort: a murit un funcționar... și am dat toți banii... și apoi, m-a sărutat o ființă care, chiar dacă aș fi ucis pe cineva, tot m-ar... într-un cuvânt, am văzut acolo o altă ființă... cu o pană roșie ca para focului, dar aiurez... sunt foarte slab, sprijină-mă... uite scara...
— Ce-i cu tine? Ce-i cu tine? întrebă Razumihin, alarmat.
— Mi se cam învârtește capul, dar nu despre asta e vorba, sunt trist, atât de trist, ca o femeie... În adevăr! Privește! Ce-i asta? Vezi, vezi!
— Ce este?
— Nu vezi? Lumină în odaia mea! Vezi? Prin crăpătură...
Erau la ultima scară, în fața ușii gazdei și, într-adevăr, de jos se vedea că în chilioara lui Raskolnikov arde lumina.
— Ciudat! O fi Nastasia, zise Razumihin.
— Nu vine niciodată la ora asta și, apoi, cred că doarme de mult, dar... nu-mi pasă... Rămâi cu bine!
— Ce te-a apucat? Te însoțesc, intrăm împreună!
— Știu că o să intrăm împreună, dar aș vrea să-ți strâng mâna aici și să-mi iau rămas bun de la tine. Stai, dă-mi mâna; rămâi cu bine!
— Ce ai, Rodea?
— Nimic; să mergem; ai să fii martor...
Urcând scara, lui Razumihin îi trecu prin minte că s-ar putea ca Zosimov să aibă dreptate. „Eh! L-am necăjit cu flecăreala mea!” se gândi el. Dar, apropiindu-se de ușă, auziră glasuri venind din odaie.
— Ce se petrece aici? strigă Razumihin.
Raskolnikov puse mâna pe clanță, deschise larg ușa și rămase împietrit în prag.
Pe divan stăteau mama și sora lui; de un ceas și jumătate erau acolo. Cum se face că nu se așteptase deloc la așa ceva? Cum de nu se gândise deloc la ele când, în ziua aceea, pentru a doua oară, îi fusese anunțată venirea lor, când le știa pe drum, gata să sosească? În această oră și jumătate ele o descususeră amănunțit pe Nastasia, care sta în picioare în fața lor și le înșira tot ce știa. Nu-și mai reveneau din spaimă, aflând că fugise bolnav, și, după cum reieșea din spusele femeii, delirând! „Doamne, ce-o fi cu el?” Plângeau amândouă, și prin ce suferințe neînchipuite trecuseră în această oră și jumătate.
Un strigăt plin de bucurie îl întâmpină în prag. Cele două femei se repeziră la el. Dar el rămase stană de piatră: ca la lumina unui fulger își dădu seama de realitate. Nu mai putea nici să le întindă brațele, ca să le strângă la pieptul lui. Mama și sora lui îl îmbrățișau, îl sărutau, râdeau, plângeau... El făcu un pas, se clatină și se prăbuși în nesimțire pe podea.
Panică, țipete de groază, suspine... Razumihin, care rămăsese în prag, dădu buzna înăuntru, îl apucă pe bolnav în brațele lui vânjoase, și îl culcă într-o clipită pe divan.
— Nu-i nimic, nu-i nimic! striga el mamei și surorii. Nu-i decât un leșin fără nicio gravitate! Chiar acum mi-a spus doctorul că-i este mult mai bine, că este chiar sănătos! Apă! Iacă, vedeți, a început să-și vină în fire, uitați-vă, își revine!...
Și, apucând-o de mână pe Dunecika, o scutură aproape să-i scoată brațul din încheietură și o sili să se aplece ca să vadă că „își revine”. Mama și sora îl priveau pe Razumihin cu înduioșare și recunoștință, socotindu-l o adevărată providență; aflaseră de „acest tânăr îndatoritor”, cum îl numea în aceeași seară, într-o discuție intimă cu Dunia, însăși Pulheria Aleksandrovna Raskolnikova.