„Într-adevăr, acum câtva timp am vrut să-i cer lui Razumihin ceva de lucru, să-mi găsească niște meditații sau poate altceva...” își aminti Raskolnikov. „Dar cu ce m-ar putea ajuta acum? Să zicem că mi-ar face rost de meditații, să zicem că ar împărți cu mine ultima copeică, presupunând că el are această copeică, așa încât să-mi iau cizme și să-mi repar hainele ca să mă pot duce la meditații... hm... Și mai departe? Ce să fac cu niște pitaci? De asta am nevoie acum? E chiar stupid că mă duc la Razumihin...”
Întrebarea — pentru ce o pornise la Razumihin — îl neliniștea mai mult decât și-o mărturisea; alarmat, căuta să descopere un sens fatal acestui fapt în aparență atât de normal.
„Oare să fi sperat să mă salveze Razumihin din situația în care sunt? Să-mi fi pus toată nădejdea în el?” se întreba nedumerit.
Se gândea, își freca fruntea și, ciudat, pe neașteptate, după îndelungată cugetare, îi răsări în minte o idee cât se poate de stranie.
„Hm... la Razumihin”, rosti el deodată liniștit, ca și cum ar fi luat o hotărâre nestrămutată, „am să mă duc la Razumihin, asta fără doar și poate... dar nu acum... Am să mă duc la el... a doua zi după aceea, când se va sfârși cu aceea și când totul are să pornească pe un făgaș nou...”
Se dezmetici brusc.
„După aceea!” exclamă el, sărind de pe bancă. „Dar oare asta se va întâmpla? Se va întâmpla într-adevăr?”
Părăsi banca și porni înainte, mai mult alergând; ar fi vrut să se întoarcă înapoi acasă, dar simți deodată că-i este silă să se întoarcă acolo; fiindcă în ungherul acela, în „dulapul” acela îngrozitor, mai bine de o lună, clocise asta; așa încât porni încotro văzu cu ochii.
Treptat, tremurul nervos se preschimbă în fiori puternici, de parcă l-ar fi scuturat frigurile; cu toată arșița, lui Raskolnikov îi era frig. Aproape fără să-și dea seama, îmboldit de o nevoie lăuntrică, se străduia să cerceteze obiectele pe care le întâlnea în cale, ca și cum ar fi căutat să-și abată atenția de la gândurile ce-l chinuiau, dar nu prea izbutea și cădea mereu pradă lor. Iar atunci când, tresărind, își ridica fruntea și se uita împrejur, uita imediat la ce se gândise cu o clipă mai înainte și chiar pe unde trecuse. Astfel străbătu Vasilievski Ostrov, ajunse la Malaia Neva, trecu podul și coti spre Ostroave. Mai întâi, verdeața și aerul proaspăt îi mângâiară privirea ostenită, obișnuită numai cu praful orașului, cu varul și casele uriașe care te apasă și te înăbușă. Aici nu era nici arșiță, nici duhoare, nici cârciumi. Dar nu trecu mult și aceste senzații noi, plăcute, lăsară locul altora, bolnăvicioase și enervante. Uneori se oprea în fața câte unei vile îmbrăcate în verdeață, privea în ogradă, vedea de departe, pe balcoane și terase, femei grăbite și copii zbenguindu-se prin grădini. Îl atrăgeau mai ales florile; le privea lung. Întâlnea calești luxoase, călăreți și amazoane; îi petrecea cu priviri curioase și-i uita înainte să-i piardă din văz. La un moment dat se opri să-și numere banii; mai avea aproape treizeci de copeici. „Douăzeci i-am dat sergentului, trei Nastasiei pentru scrisoare... prin urmare, lui Marmeladov i-am lăsat ieri patruzeci și șapte sau chiar cincizeci de copeici”, se gândi el; făcuse socoteala cu un scop anumit, dar uită numaidecât pentru ce scosese banii din buzunar. Își reaminti numai când ajunsese în fața unui local, un fel de birt, și simți că îi era foame. Intră în birt, bău un păhărel de votcă și înghiți câteva îmbucături de plăcintă umplută nici el nu știa cu ce. Isprăvi de mâncat pe drum. Nu mai băuse votcă de multă vreme și, deși nu luase decât un păhărel, acesta își făcu numaidecât efectul asupra lui. Picioarele i se îngreuiară și simți că-l trage la somn. Porni spre casă, dar, ajungând la Petrovski Ostrov, se opri, frânt de oboseală, părăsi drumul, se strecură în tufișuri, căzu pe iarbă și adormi pe loc.
Creierul bolnav făurește adesea visuri extraordinar de precise și de vii, care par grozav de reale. Uneori, imaginile ce se înfiripă sunt monstruoase, dar atmosfera din vis, împrejurările și întregul proces al reprezentării sunt atât de veridice, pline de amănunte atât de subtile și neașteptate, care corespund și întregesc într-o îmbinare atât de artistică întreaga plăsmuire, încât, treaz fiind, același om nu le-ar putea închipui nici dacă ar fi un maestru de talia lui Pușkin sau Turgheniev. Aceste vise, vise bolnăvicioase, trăiesc de obicei multă vreme în conștiință și impresionează puternic organismul șubrezit și surescitat.
Raskolnikov avu un coșmar înfiorător. Se făcea că era copil și se afla în orașul natal. Avea șapte ani, era zi de sărbătoare, în amurg, și se plimba cu tatăl său afară din oraș. Ziua era cenușie, aerul greu, înăbușitor; locurile erau tocmai ca acelea pe care le păstra în amintire; dar în mintea lui amănuntele erau mai șterse decât în vis. Orășelul, deschis din toate părțile, se vedea ca în palmă, nicăieri nu era nici măcar o răchită; numai departe, la capătul pământului, orizontul părea tivit de dunga neagră a pădurii. La câțiva pași de ultima grădină se afla o cârciumă mare, care îl impresiona totdeauna neplăcut, ba îi inspira chiar teamă când trecea prin fața ei în plimbările lui cu tata. Acolo se înghesuia întotdeauna atâta lume care urla, râdea tare, înjura ori cânta atât de urât și de răgușit; se iscau și bătăi; prin împrejurimi mișunau mutre fioroase, bete... Când le vedea, băiatul se lipea de tatăl lui și tremura ca varga. De la cârciumă se deschidea un drum de țară, totdeauna plin de colb, un colb nemaipomenit de negru. Drumul șerpuia mai departe și la vreo trei sute de pași cotea la dreapta, de-a lungul cimitirului orașului. În mijlocul cimitirului era o biserică de zid cu o turlă verde, unde se ducea de două ori pe an cu tatăl și mama lui la liturghie, când se făcea parastasul pentru bunica moartă de multă vreme și pe care el nu o văzuse niciodată. Cu acest prilej, aduceau de acasă un blid alb cu colivă, acoperit cu un șervet; coliva era dulce, cu orez și cu stafide înfipte în formă de cruce. Îi erau dragi biserica și icoanele ei vechi, cele mai multe fără rame, și bătrânul preot, căruia îi tremura capul. Alături de lespedea care acoperea mormântul bunicii se afla un mormânt mai mic, al frățiorului său mort la șase luni, pe care, de asemenea, nu-l cunoscuse și n-avea cum să-l țină minte, dar i se spusese că a avut un frățior și de fiecare dată când venea la cimitir își făcea cruce cu evlavie și respect, se închina și săruta crucea de pe mormânt. Acum se făcea că merge cu tatăl său pe drumul cimitirului și trece prin fața cârciumii; el se agață de mâna tatii și se uită speriat la cârciumă. O scenă ciudată îi atrage atenția: pare să fie o petrecere, fiindcă în fața cârciumii se înghesuie târgovețe gătite, femei cu bărbații lor și tot soiul de haimanale. Toți sunt beți, toți cântă tare, iar în fața porții stă o căruță, dar o căruță ciudată, mai bine zis un fel de camion, la care se înhamă cai mari de tracțiune și se transportă mărfuri sau butoaie cu vin. De obicei îi plăcea grozav să privească acești cai uriași de tracțiune, cu coame lungi și cu picioare groase, care pășeau măsurat și liniștit și cărau adevărați munți de marfă, fără nicio sforțare, ca și cum le-ar fi fost mai ușor să tragă carul în urma lor, decât să meargă fără el. De data aceasta, însă, ciudat lucru, la căruța aceea mare era înhămată o mârțoagă țărănească, roșcată, mică și prăpădită, dintre acelea care își dau sufletul până urnesc un car cu lemne de foc sau cu fân, mai ales dacă roțile se împotmolesc în noroi sau în făgașuri, și sunt crunt bătute cu biciul de mujici, uneori chiar peste bot și peste ochi; de câte ori n-a văzut el acest lucru și i se făcea milă, atât de milă că era gata să izbucnească în lacrimi și atunci măicuța îl lua de la fereastră. Deodată, se iscă zarvă mare: din cârciumă ies, chiuind și cântând, cu balalaicile în mână, niște mujici zdraveni, beți morți, cu cămăși roșii și albastre și sumane aruncate pe umeri.
— Urcați, urcați cu toții! strigă unul încă tânăr, cu grumazul gros și fața cărnoasă, roșie ca sfecla. Urcați cu toții, pe toți vă iau!
Din toate părțile se pornesc de îndată râsete și strigăte.
— O mârțoagă ca asta să ne ducă!
— Ai căpiat, Mikolka, de-ai înhămat iepușoara asta la așa namilă de car?
— Roaiba are pe puțin douăzeci de ani, fraților!
— Urcați, vă duc pe toți! strigă din nou Mikolka, sare în căruță, apucă hățurile și rămâne în picioare, în partea din față a carului.
— Matvei a plecat deunăzi cu murgul, strigă el din căruță, iar iapa asta, fraților, mi-a scos sufletul; îmi vine s-o omor, stric mâncarea de pomană pe ea! N-auziți? Urcați-vă! O pornesc la galop! Are să meargă la galop!
Și mujicul ia biciul în mână, fericit să plesnească iapa.
— Urcați-vă, ce mai stați! râde mulțimea. N-auziți: are să meargă la galop!
— N-o fi mers la galop de vreo zece ani!
— Are să meargă!
— Nu vă fie milă, fraților! Luați bice, pregătiți-vă!
— Așa e! Dați în ea!
Râzând și glumind, lumea se suie în căruța lui Mikolka. S-au suit vreo șase, dar ar mai putea să încapă și alții. Chefliii urcă alături de ei o muiere zdravănă și rumenă. E îmbrăcată în stambă roșie ca focul, are o kicika* pe cap, cusută cu mărgele, și papuci în picioare: ronțăie alune și chicotește; mulțimea râde și ea, că are și de ce: cum să ducă mârțoaga aceea prăpădită atâta greutate și încă la galop? Doi flăcăi din căruță apucă numaidecât câte un bici ca să-l ajute pe Mikolka. Răsună un „hi, hi!”, mârțoaga se opintește, trage din răsputeri, dar nu numai la galop, nici măcar la pas nu poate urni atâta greutate; se opintește în loc, icnește, își îndoaie spinarea sub ploaia de lovituri a celor trei bice care cad peste ea ca grindina. Râsul celor din căruță și al celor de pe laturi se întețește; Mikolka e furios; plin de mânie, lovește în neștire în iepușoară, ca și cum ar fi crezut cu adevărat că ea poate să meargă la galop.
— Luați-mă și pe mine, fraților! strigă un flăcău din mulțime, doritor să ia parte și el la petrecere.
— Urcă! Urcați cu toții! zbiară Mikolka. Are să ne ducă pe toți! O omor în bătaie!
Și lovește, și lovește, și, în furia lui, nu mai știe cu ce să dea în cal.
— Tăticule, tăticule, țipă Raskolnikov, tăticule, uită-te ce fac! Tăticule, uite cum bat bietul căluț!
— Haide, haide să mergem! spuse tatăl. Ia, niște bețivi, își fac de cap, proștii! Hai să mergem, nu te mai uita!
El vrea să-l ia de acolo, dar copilul se smulge din mâinile lui, și, ieșindu-și din fire, se repede la cal. Bietului căluț i-a venit ceasul de pe urmă. Răsuflă greu, se oprește, se opintește iar, e gata să cadă.
— Omorâți-l! zbiară Mikolka. Dacă-i vorba pe așa, îl bat până îl omor!
— Dar tu nu ești creștin, vârcolacule?! strigă un bătrân din mulțime.
— Un’ s-a mai văzut ca o mârțoagă ca asta să ducă atâta greutate? adaugă altul.
— Ai s-o dai gata! strigă ăl treilea.
— Nu te băga! E al meu! Fac ce vreau. Urcați în căruță! Urcați cu toții! Vreau să meargă la galop!...
Deodată izbucnește o explozie de râsete care acoperă totul: iepușoara n-a mai putut răbda atâtea lovituri și, cu toată neputința ei, s-a apucat să azvârle din picioare. Până și bătrânul nu-și mai poate stăpâni zâmbetul: auzi dumneata, o mârțoagă prăpădită și zvârle din picioare!
Doi flăcăi din mulțime înhață câte un bici și se apropie în fugă să lovească calul din părți, fiecare de partea lui.
— Plesnește-l peste bot, peste ochi, peste ochi! strigă Mikolka.
— Cântați, fraților! urlă cineva din căruță, și toată lumea i se alătură.
Răsună un cântec de chef, o dairea și fluierăturile acompaniază refrenul. Muierușca din căruță sparge alune în dinți și râde.
Copilul aleargă pe lângă căluț, se repede în fața lui, vede cum este lovit peste ochi, chiar peste ochi! Plânge. Inima i se rupe de durere, lacrimile îi curg șiroaie. Unul dintre bătăuși îl atinge din greșeală peste față; dar el nu simte nimic, își frânge mâinile, țipă, se repede la bătrânul cel cărunt, cu barba albă, care dă din cap și condamnă cele ce se petrec. O femeie îl ia de mână și încearcă să-l ducă de acolo; dar el se smulge și se repede din nou la căluț.
Mârțoaga e gata să cadă, dar mai încearcă o dată cu disperare să zvârle din picioare.
— Lua-te-ar naiba! urlă, furios, Mikolka.
Aruncă biciul, se apleacă și scoate din fundul căruței o oiște lungă și groasă, o apucă de un capăt cu amândouă mâinile și o ridică deasupra iepei.
— O dă gata! strigă lumea.
— E calul meu! zbiară Mikolka și lasă cu toată greutatea oiștea pe spinarea calului.
Răsună o lovitură grea.
— Dă-i, dă-i! De ce te-ai oprit? strigă câteva glasuri din mulțime.
— O omoară!
Mikolka își face vânt pentru a doua oară și o nouă lovitură cade cu putere pe spinarea bietei mârțoage. Crupa i se lasă în jos, dar iapa se saltă din nou, se opintește, trage din răsputeri, se smucește când într-o parte, când într-alta, ca să urnească greutatea; dar șase bice o lovesc năprasnic din toate părțile, oiștea se ridică și se lasă din nou, încă o dată și încă o dată, cadențat, greu. Mikolka e în culmea furiei că nu poate să doboare iapa dintr-o lovitură.
— Are viață în ea! strigă lumea.
— Acușică are să cadă, fraților, acușică se isprăvește! strigă altul.
— Dă-i una cu toporul, ce mai stai! Doboar-o dintr-o dată! strigă altul.
— He-ei, mânca-te-ar puricii să te mănânce! Feriți! răcnește Mikolka.
Azvârle oiștea, se apleacă din nou în căruță și scoate de acolo o rangă de fier.
— Feriți! urlă el și cu toată puterea izbește în sărmanul căluț.
Lovitura spintecă aerul; căluțul se clatină, crupa i se lasă în jos; mai încearcă să se smucească o dată, dar ranga îi cade din nou, greu, pe spate, și el se prăbușește, ca și când i s-ar fi retezat toate cele patru picioare deodată.
— Doboară-l! strigă Mikolka și sare în neștire din căruță.
Câțiva flăcăi, roșii și beți ca și el, apucă ce se nimerește — bice, bețe, oiștea — și se reped la căluțul ce-și dă sufletul. Mikolka se oprește alături și lovește în neștire cu ranga în spinarea bietului animal. Căluțul întinde botul, suflă greu și moare.
— L-a doborât! strigă mulțimea.
— Da’ de ce n-a vrut să meargă la galop?
— E al meu! răcnește Mikolka cu ranga în mână, și ochii îi sunt injectați de ură.
S-a oprit privind cu părere de rău că nu mai are în cine da.
— Omule, n-ai suflet de creștin! strigă mai multe glasuri.
Bietul copil nu mai știe ce face. Țipând, își croiește drum prin mulțime, se repede la căluț, îmbrățișează botul mort, însângerat și-l sărută, sărută ochii, buzele... Apoi sare și, nebun de mânie, se năpustește să-l lovească cu pumnișorii pe Mikolka. În clipa aceea, tatăl, care a tot încercat să-l prindă, pune, în sfârșit, mâna pe el și-l scoate din mulțime.
— Hai, hai să plecăm! îi spune tatăl. Să mergem acasă!
— Tăticule! Pentru ce... pentru ce au... omorât... bietul căluț? plânge el, dar răsuflarea i se taie și cuvintele izbucnesc din piept în frânturi de țipăt.
— Bețivii își fac de cap, nu e treaba noastră, să mergem! spune tatăl.
Băiatul îl prinde cu brațele de gât, simțind o povară grea care îi apasă pieptul. Ar vrea să răsufle, să strige și... se trezește.
Raskolnikov se trezi lac de sudoare, cu părul ud, gâfâind, și se ridică îngrozit în capul oaselor.
„Slavă Domnului, n-a fost decât un vis!” zise el, așezându-se sub copac și răsuflând din adâncul pieptului. „Dar ce-i asta? Nu cumva am febră? Ce vis oribil!”
Își simțea trupul zdrobit, iar sufletul întunecat și neliniștit. Își sprijini coatele pe genunchi și-și lăsă capul în palme.
„Doamne!” exclamă el. „Se poate oare, se poate să iau toporul, să lovesc, să-i sparg țeasta... să alunec, călcând în sângele cald, lipicios, să rup lacătul, să fur, să mă ascund, tremurând, plin de sânge... cu toporul?... Doamne, se poate oare?”
Tremura ca varga.
„Dar ce-i cu mine?!” urmă el, copleșit, cuprins iarăși de nespusă uimire. „Știu doar că n-am să fiu în stare, atunci de ce mă canonesc atât? Ieri încă, aseară, când m-am dus să fac... repetiția aceea, am înțeles clar că este peste puterile mele... De ce atunci mă chinui din nou acum? De ce m-am îndoit până acum? Doar încă aseară, în timp ce coboram scara, mi-am spus că este o ticăloșie, o mârșăvie, că este josnic, josnic... Numai închipuindu-mi cum avea să fie în realitate, m-a cuprins scârba și groaza...
Nu, n-am să pot, n-am să fiu în stare, e peste puterile mele! Chiar dacă toate argumentele mele ar înlătura orice îndoială, chiar dacă concluziile la care am ajuns în timpul acestei luni ar fi limpezi ca ziua, matematic exacte! Doamne, chiar așa fiind, tot n-am să mă pot hotărî! Nu pot s-o fac, este peste puterile mele! Atunci de ce, de ce până... acum încă?”...
Se sculă în picioare, privi mirat în juru-i, ca și cum ar fi fost surprins că se găsește acolo, și porni spre podul T. Era palid, ochii îi ardeau ca în friguri, își simțea trupul frânt, și totuși parcă răsufla mai ușor. Își dădea seama că azvârlise de pe umeri povara înfiorătoare care-l apăsase atâta amar de vreme și-și simțea inima ușurată și împăcată. „Doamne!” se ruga el... „Arată-mi calea și am să renunț la... visul acesta blestemat!”
În timp ce trecea podul, privi tăcut și liniștit Neva și asfințitul soarelui învăpăiat și strălucitor. Cu toată slăbiciunea, nu se simțea obosit, ca și cum buba care copsese în tot cursul lunii, în inima lui, s-ar fi spart. Era din nou liber, liber! Se smulsese din vraja aceea rea, din farmecele acelea, scăpase de ideea halucinantă!
Mai târziu, când își aducea aminte de seara aceasta și de tot ce i se întâmplase în zilele acelea, clipă cu clipă, punct cu punct, trăsătură cu trăsătură, îl uimea până la superstiție o împrejurare care n-avea nimic prea deosebit în sine, dar la care se gândise adesea mai târziu, și îi părea că avusese o înrâurire fatală asupra soartei lui. Și anume: nu izbutea să înțeleagă și să-și explice de ce, obosit și frânt cum era, în loc să se întoarcă de-a dreptul acasă, pe drumul cel mai scurt, cum ar fi fost logic să facă, o luase prin piața Sennaia, unde nu avea nicio treabă și nu-l atrăgea nimic. Nu era un ocol mare, dar era un ocol, și absolut inutil. Firește, de zeci de ori se înapoiase acasă fără să-și amintească străzile pe care mersese, dar de ce, se întreba el întruna, de ce întâlnirea aceea atât de importantă, hotărâtoare pentru soarta lui și în același timp cu totul întâmplătoare, pe care a avut-o în piața Sennaia (unde nu avusese niciun motiv să meargă), se nimerise să fie tocmai atunci, în acel ceas, în acea clipă a vieții, când — date fiind starea de spirit și împrejurările în care se găsea — avea putința să înrâurească atât de hotărâtor și irevocabil întreaga lui soartă? Ca și cum ar fi fost un lucru predestinat! Era aproape ora nouă seara când trecu prin Sennaia. Negustorii din dughene, tarabe, băcănii și prăvălioare trăgeau obloanele, cei cu tejghele sub cerul liber strângeau marfa de pe mese și, laolaltă cu cumpărătorii, se împrăștiau pe la casele lor. În jurul birturilor de la parterele caselor, precum și în curțile murdare și rău mirositoare, care dădeau în piață, și mai cu seamă prin fața cârciumilor, mișunau tot soiul de meseriași și de telali. Lui Raskolnikov, când ieșea în stradă fără un țel anume, îi plăcea să treacă prin aceste locuri și prin ulicioarele învecinate. Acolo nimeni nu se uita cu dispreț la zdrențele lui; puteai fi îmbrăcat oricum, nimeni nu se scandaliza. În apropiere de ulicioara K., în colț, un târgoveț și nevastă-sa vindeau, pe două mese, diverse mărunțișuri: ață, șireturi, basmale de stambă etc. Se pregăteau și ei să plece acasă, dar mai întârziaseră, stând de vorbă cu o cunoștință de-a lor, o femeie. Aceasta era Lizaveta Ivanovna, sau — așa cum îi zicea toată lumea — Lizaveta, sora mai mică a acelei bătrâne Aleona Ivanovna, văduvă de arhivar și cămătăreasă, la care Raskolnikov fusese cu o zi mai înainte ca să-și amaneteze ceasul și să facă repetiția... De multă vreme aflase despre Lizaveta tot ce era de aflat, și dânsa, de asemenea, îl cunoștea într-o oarecare măsură. Era o femeie slabă, stângace, sfioasă și supusă, de vreo treizeci și cinci de ani, aproape tâmpită, robită cu desăvârșire de soră-sa, și care muncea zi și noapte pentru dânsa, tremura de frica ei și se lăsa chiar bătută de ea. Lizaveta sta gânditoare în fața târgovețului și a nevestei lui, ținând în mână o legătură de boarfe, și asculta cu atenție. Aceștia îi vorbeau cu însuflețire. Când Raskolnikov o zări pe Lizaveta, o senzație ciudată, asemănătoare cu o profundă mirare, puse stăpânire pe el, deși această întâlnire nu avea nimic neobișnuit.
— Dumneata, Lizaveta Ivanovna, ai putea să hotărăști după cum ți-i voia, spunea cu glas tare târgovețul. Vino mâine, pe la ceasurile șapte. Au să vină și dumnealor.
— Mâine? repetă Lizaveta, tărăgănat și visător, ca și cum tot ar mai fi șovăit.
— Ia te uită cum te-a băgat în sperieți Aleona Ivanovna! îi tot da înainte nevasta târgovețului, o muierușcă iute foc. Mă uit la dumneata: parcă ai fi o copiliță. Ia te uită cum a pus stăpânire pe dumneata, și nici nu-ți este soră bună, ci numai vitregă!
— Să nu-i spui de astă dată nimic Aleonei Ivanovna, o întrerupse bărbatul. Eu așa te sfătuiesc! Să vii la noi fără să-i spui. E o afacere foarte bună asta. Mai târziu are să-și dea seama și surioara.
— Să viu?
— Vino mâine pe la șapte seara; are să vină și din partea dumnealor și o să vă învoiți singuri cum îi mai bine.
— O să punem și samovarul, adăugă nevastă-sa.
— Bine, am să viu, spuse Lizaveta, încă șovăind, și se depărtă încet.
Raskolnikov trecuse înainte și nu auzise mai mult. Trecuse încet, neobservat, căutând să nu-i scape o vorbă. Uimirea, care-l cuprinsese la început, cedase treptat locul groazei, un fior îi trecu prin spate și-l cutremură. Aflase, aflase pe neașteptate, pe negândite, că a doua zi, la ora șapte seara, Lizaveta, sora bătrânei și unica ei tovarășă de locuință, va lipsi de acasă și că, deci, bătrâna, exact la ora șapte, va rămâne singură în casă.
Până la locuința lui nu mai erau decât câțiva pași. Intră în casă ca un condamnat la moarte. Nu se gândea la nimic și nici nu era în stare să gândească; dar simți deodată, cu întreaga-i ființă, că nu mai avea voință, nici putere de a judeca, că totul era definitiv hotărât.
Firește, chiar dacă ar fi așteptat ani de zile, cu planul gata făcut, o ocazie prielnică, tot n-ar fi putut, desigur, să dea peste o împrejurare mai favorabilă reușitei acestui plan, decât aceea ce i se prezenta acum. În orice caz, ar fi fost foarte greu să afle din ajun, atât de sigur, de exact și fără de risc, fără să pună întrebări primejdioase, fără să facă cercetări, că, a doua zi, la cutare oră, bătrâna cutare, împotriva căreia plănuia atentatul, va rămâne acasă singură de tot.
Note
* Podoabă pentru cap, caracteristică vechiului port rusesc, purtată de femeile măritate.