„Dar dacă au și făcut percheziția? Dacă dau peste ei acasă?” Iată și odaia. Nimic și nimeni; nimeni nu intrase în odaie în lipsa lui, nici măcar Nastasia nu se atinsese de nimic. Dar, Doamne Dumnezeule, cum de a putut adineauri să lase toate lucrurile în gaura aceea?
Se repezi în colțul odăii, vârî mâna sub tapet, scoase lucrurile și începu să-și încarce cu ele buzunarele. Erau opt bucăți: două cutiuțe mici cu cercei, sau altceva de felul ăsta, nu prea văzu bine; apoi patru cutiuțe de marochin, ceva mai mari, un lanț înfășurat numai într-un ziar. Încă ceva, tot învelit în ziar, o decorație parcă...
Își umplu buzunarele pardesiului și buzunarul drept al pantalonului, rămas întreg, căutând să le așeze așa ca să se observe cât mai puțin. Luă și punga. Apoi ieși din odaie, de data asta lăsând ușa deschisă de-a binelea.
Porni repede, cu pas hotărât și, deși se simțea frânt, era perfect lucid. Se temea că va fi pus sub observație, se temea că până într-o jumătate de oră, până într-un sfert de oră chiar, se va da ordin să fie urmărit și deci trebuia neapărat — cât mai era timp — să șteargă urmele. Trebuia să facă tot ce avea de făcut, atât timp cât mai avea putere și era în stare, cât de cât, să judece... Dar unde să meargă?
Hotărâse dinainte: „Am să arunc totul în canal și așa am să șterg orice urmă, gata!” Hotărâse acest lucru noaptea trecută, în delir, în clipele când i se limpezea memoria; încercase mereu să se scoale și să plece. „Mai repede, mai repede, să arunc totul.” Dar nu era așa de ușor să arunci totul.
Rătăcea pe cheiul canalului Ekaterinski de mai bine de o jumătate de ceas și se tot uita la treptele care duceau jos, la apă, peste tot unde dădea de ele. Dar nici gând să-și poată duce intenția la bun sfârșit: la capătul scărilor erau fie plute, pe care spălătoresele spălau rufe, fie bărci acostate; pretutindeni foiau oameni, și apoi, de pretutindeni, din toate părțile cheiului putea fi văzut, observat. Oare nu ar fi părut suspect omul care ar fi coborât treptele anume ca să se oprească să arunce ceva în apă? Și dacă cutiile, în loc să cadă la fund, vor pluti pe apă? Ceea ce se va întâmpla fără îndoială. Astfel, oricine ar putea să le vadă! Și fără de asta toată lumea se uită la el, îl cercetează, de parcă n-ar avea altă treabă de făcut. „De ce oare? Sau poate mi se pare mie?” se întrebă el.
În sfârșit, se gândi că poate e mai bine să se ducă la Neva. Acolo e lume puțină, va trece mai neobservat. În orice caz, e mai simplu pentru el și — ceea ce-i mai important — e mai departe de cartierul lui. Deodată, se întrebă mirat cum de a putut să rătăcească o jumătate de ceas, covârșit de durere și de neliniște, prin locurile acestea primejdioase, și nu s-a gândit mai înainte să se ducă la Neva! Pierduse în chip absurd mai bine de jumătate de ceas numai pentru că așa i se năzărise în somn, în delir. Era din ce în ce mai distrat și mai uituc, și-și dădea seama de acest lucru. Hotărât, trebuie să se grăbească!
Porni spre Neva, pe bulevardul V.; pe drum însă, îi veni altă idee: „De ce să mă duc la Neva? Pentru ce să arunc lucrurile în apă? N-ar fi mai bine să mă duc undeva, foarte departe, fie și la Ostroave, și acolo, într-un loc pustiu, în pădure, sub vreun tufiș, să le îngrop pe toate și să însemn copacul?” Și cu toate că simțea că nu este în stare să judece limpede în clipa aceea, ideea îi păru foarte bună.
Dar era sortit să nu ajungă nici la Ostroave, căci ceva îi schimbă planul. Părăsind bulevardul ca să ajungă în piață, zări deodată, pe stânga, intrarea unei curți înconjurată de ziduri înalte, oarbe. La dreapta intrării în curte și până în fundul ei, se întindea calcanul casei vecine cu trei etaje. La stânga, paralel cu acest perete, și începând de asemenea de la intrare, se înălța un gard de uluci, care după douăzeci de pași cotea brusc la stânga. Era un loc părăsit, îngrădit din toate părțile, unde zăceau grămadă fel de fel de materiale. În fundul curții, de după gardul de uluci, se zărea colțul unei magazii de piatră, afumată și scundă, pesemne aripa unui atelier oarecare, unul de trăsuri sau de lăcătușerie, sau altceva de felul ăsta; pretutindeni, începând de la intrare, pământul era înnegrit de praful de cărbune. „Aici ar fi bine să arunc lucrurile și să plec!” se gândi el deodată. Nevăzând pe nimeni în curte, străbătu gangul și zări chiar la intrare, lângă gard, un jgheab (așa cum se fac adesea în casele unde stau mulți muncitori din fabrici, meseriași, birjari etc.); deasupra jgheabului, pe același gard de uluci, se putea citi obișnuita comică inscripție, făcută cu cretă: „Murdăria oprită!” Așadar, faptul că intrase în curte și se apropiase de acel loc nu putea trezi nicio bănuială. „Să arunc aici totul grămadă și să plec!” Rotindu-și privirea în jur, vârî mâna în buzunar, când, deodată, lângă peretele exterior, între poartă și jgheab, unde distanța nu trecea de un arșin, observă o piatră mare, necioplită, cam de un pud și jumătate, lipită de peretele de afară. Dincolo era strada, trotuarul, se auzeau pașii trecătorilor care mișunau totdeauna pe acolo în număr mare; ascuns de poartă, nimeni nu l-ar fi putut vedea, decât dacă ar fi intrat în curte din stradă, ceea ce se putea întâmpla ușor și deci trebuia să se grăbească.
Se aplecă peste piatră, o apucă de vârf cu amândouă mâinile, își adună toate puterile și o răsturnă. Dedesubt se vedea o adâncitură mică, în care aruncă pe dată tot ce avea prin buzunare. Puse și punga deasupra și totuși adâncitura nu se umplu. Apoi apucă din nou piatra și dintr-o smucitură o așeză la loc; piatra reveni exact la locul ei, doar că, poate, părea ceva mai înaltă. Raskolnikov adună pământ în jurul ei și-l bătători cu piciorul. Nu se mai vedea nimic.
Ieși, se îndreptă spre piață și, ca și adineauri, la poliție, aceeași bucurie puternică, nestăvilită puse stăpânire o clipă pe sufletul lui. „Am șters toate urmele! Cui, cui să-i treacă prin minte să vină aici să caute sub acest pietroi? Poate că zace acolo de când s-a ridicat casa și are să mai zacă încă pe atâta. Și chiar dacă le-ar găsi: cine să mă bănuiască pe mine? S-a isprăvit! Nicio urmă!” Se porni pe râs. Da, mai târziu își aminti că râsese nervos, chicotind lung, aproape neauzit, tot timpul cât străbătuse piața. Dar ajuns în bulevardul K., unde acum două zile o întâlnise pe fata aceea, râsul i se curmă deodată. Alte gânduri i se îmbulzeau în minte. Îi era nesuferită ideea să treacă prin fața acelei bănci pe care șezuse și se gândise atunci, după plecarea fetei, și îl înfiora gândul că ar putea să dea ochii cu mustăciosul căruia îi dăduse atunci douăzeci de copeici. „Lua-l-ar naiba!”
Mergea, aruncând priviri furioase și distrate. Toate gândurile i se învârteau în jurul unui punct principal, a cărui importanță și-o mărturisea el însuși: simțea că abia acum, pentru prima oară, în aceste două luni din urmă, rămânea față în față cu această chestiune.
„La dracu' cu toate!” gândi el, cuprins deodată de un acces de mânie oarbă. „Începutul e făcut. N-am încotro! La dracu' și cu viața asta nouă! Cât de absurde sunt toate, Doamne!... Cât am mințit, cât de ticălos m-am purtat astăzi! Cât de dezgustător, cât de slugarnic i-am vorbit adineauri scârbosului acela de Ilia Petrovici, cât m-am gudurat pe lângă el! De altfel, toate acestea sunt fleacuri! Nu-mi pasă de nimeni, nu-mi pasă că m-am gudurat, că i-am vorbit slugarnic! Nu despre asta este vorba! Nu despre asta este vorba...”
Se opri deodată; o întrebare nouă, cu totul neașteptată și extraordinar de simplă, îl zăpăci, îl urmări, îl amărî:
„Dacă într-adevăr am făcut totul conștient și nu prostește, dacă am avut într-adevăr un țel determinat, precis, cum se face că până în clipa asta nici nu m-am uitat în pungă, ca să știu ce am dobândit, pentru ce m-am chinuit, pentru ce am făcut o treabă atât de ticăloasă, atât de mârșavă, atât de josnică? Adineauri am vrut să arunc în apă punga cu toate celelalte obiecte, pe care nici nu le-am văzut măcar... Cum vine asta?”
Da, așa era. De altfel, știuse toate acestea de mai înainte și întrebarea nu era nicidecum nouă; chiar în noaptea trecută, când hotărâse să arunce totul în apă, hotărârea fusese luată fără șovăire și fără obiecții, ca și cum așa trebuia să fie, ca și cum altfel nici nu se putea... Da, știa și-și amintea de toate acestea; aproape că luase această hotărâre încă de ieri, pe când sta aplecat deasupra lăzii și scotea afară cutiuțele... Și totuși așa era!...
„Asta e pentru că sunt foarte bolnav”, conchise el în cele din urmă, mohorât. „M-am chinuit și m-am frământat fără răgaz și acum nu știu nici eu ce fac... Și aseară, și acum două zile, și în tot răstimpul acesta din urmă m-am chinuit... Am să mă fac bine și... n-am să mă mai chinuiesc... Dar dacă n-am să mă fac bine? Doamne, cât m-am săturat de toate astea!...” Mergea înainte fără să se oprească. Ar fi vrut să găsească o distracție, dar nu știa ce să facă, încotro s-o apuce. O senzație nouă, de neînvins, îl stăpânea tot mai tare: era un fel de dezgust fără margini, aproape fizic, față de tot ce vedea, față de tot ce-l înconjura, o senzație stăruitoare, violentă, plină de ură. Îl dezgustau toți acei pe care îi întâlnea în cale, îl dezgustau chipurile lor, mișcările lor. Dacă cineva ar fi încercat să-i spună o vorbă, l-ar fi scuipat sau poate chiar l-ar fi mușcat...
Ajuns pe cheiul Malaia Neva, din Vasilievski Ostrov, se opri în apropiere de pod. „Stă aici, în casa asta”, se gândi el. „Doamne, nu cumva am ajuns la Razumihin? Aceeași poveste ca și data trecută... Și totuși, e curios: am venit pentru că am vrut să vin sau am mers și am tot mers și am ajuns aici din întâmplare? Ce-mi pasă? Doar am spus... acum două zile... că după aceea, a doua zi, am să mă duc la el, iacătă, mă duc! Ce, n-am voie să mă duc la el?...”
Urcă la etajul patru, unde locuia Razumihin.
Razumihin era acasă, în cămăruța lui, și în clipa aceea învăța sau scria ceva; îi deschise chiar el. Nu se văzuseră de vreo patru luni. Razumihin, într-un halat ponosit, aproape numai zdrențe, cu picioarele goale în papuci, era ciufulit, nebărbierit și nespălat. Pe chipul lui se citea mirarea.
— Ce-i cu tine? strigă el, cercetându-și prietenul din cap până în picioare; apoi tăcu și fluieră ușor. Așa de rău îți merge? Măi frățioare, ne-ai întrecut pe toți, adăugă el, privindu-i zdrențele. Șezi, oi fi obosit!
Și când Raskolnikov se lăsă pe divanul turcesc îmbrăcat cu mușama, care era și mai prost decât cel pe care dormea el, Razumihin își dădu deodată seama că musafirul lui era bolnav.
— Ești grav bolnav, știi asta?
Îi pipăi pulsul; Raskolnikov își smulse mâna.
— Lasă... zise el. Am venit... uite despre ce e vorba: n-am nicio meditație... am vrut... dar nu... n-am nevoie de meditații...
— Ascultă, măi, tu aiurezi! observă Razumihin, care-l cerceta atent.
— Nu, nu aiurez...
Raskolnikov se ridică de pe divan. Urcând la Razumihin nu se gândise că va trebui să se întâlnească cu el față în față. Acum însă, într-o singură clipă, ghici din experiență că nu era câtuși de puțin dispus să se întâlnească față în față cu nimeni, în toată lumea asta. De mânie, văzu negru înaintea ochilor. De îndată ce trecuse pragul, furia împotriva lui însuși aproape că îl sufoca...
— Rămâi cu bine! zise el pe neașteptate și porni spre ușă.
— Stai, stai, om sucit ce ești!
— Lasă! repetă Raskolnikov, smulgându-și din nou mâna.
— Dar atunci la ce dracu' ai mai venit aici? Ai căpiat? E... aproape jignitor pentru mine. N-am să te las să pleci.
— Ascultă atunci: am venit la tine pentru că în afară de tine nu cunosc pe nimeni care m-ar putea ajuta... să încep... pentru că tu ești mai bun decât toți, adică mai deștept și poți să judeci... Acum însă văd că n-am nevoie de nimic, auzi, n-am nevoie de nimic, de nimic... de niciun fel de servicii și ajutorări... Eu... singur pot... Hai, ajunge! Lăsați-mă în pace!
— Stai o clipă, omule, ce tot îndrugi? Curat nebun! După mine — fă cum știi. Vezi tu: nici eu n-am meditații, dar nici nu-mi pasă! Și apoi, la Tolkucii este un librar, unul Heruvimov, care îmi ține loc de orice lecție particulară. Nu l-aș da nici pe cinci meditații în casele negustorilor. Heruvimov scoate niște ediții, niște broșurele științifice ieftine, care se vând ca pâinea caldă! Și ce titluri le mai găsește! Tu spuneai întotdeauna că eu sunt un prost, dar zău că pe lume sunt și oameni mai proști decât mine! Acum s-a vârât în probleme sociale, curente; nu pricepe o iotă, ei, și eu, bineînțeles, îl încurajez. Uite aici: două coli și mai bine de text german — după părerea mea este cel mai grosolan șarlatanism: într-un cuvânt, autorul analizează întrebarea dacă femeia este sau nu o ființă omenească... Și, bineînțeles, dovedește solemn că femeia este o ființă omenească. Heruvimov pregătește această broșură în vederea dezbaterii problemei feminine; eu o traduc; el are să lungească aceste două coli și jumătate până la șase coli, o să născocim un titlu pompos, care să ocupe mai bine de jumătate de pagină, și-i dăm drumul cu cincizeci de copeici bucata; are să se vândă până la una, te asigur. Pentru traducere sunt plătit cu șase carboave de coală, prin urmare, pentru întreaga lucrare am să iau vreo cincisprezece ruble; și am luat șase ruble avans. După ce isprăvim cu asta, o să traducem ceva despre balene, apoi din partea a doua din „Confesiuni”, unde am notat niște intrigi plicticoase; o să le traducem și pe ele; nu știu cine i-a spus lui Heruvimov că Rousseau este un fel de Radișcev. Eu, bineînțeles, nu-l contrazic, la naiba! Vrei să traduci a doua coală din „Femeia este o ființă omenească, sau nu?” Dacă vrei, ia textul, penițe, hârtie — astea-s pe spezele lui — ia trei ruble, de vreme ce eu pentru toată traducerea am luat șase ruble avans, adică pentru coala întâi și a doua, deci partea ta revine exact trei ruble. Când isprăvești, mai capeți trei ruble. Și, încă ceva, să nu-ți închipui cumva că-ți fac un serviciu. Dimpotrivă, cum ai intrat, mi-am și făcut socoteala că ai să-mi fii de folos. În primul rând, stau prost cu ortografia și, în al doilea rând, la germană sunt cam chinez, așa încât uneori mai mult născocesc decât traduc și mă mângâi și eu cu gândul că poate chiar astfel înfrumusețez lucrarea. Deși, cine știe, poate că mă înșel și iese mai prost... Ei zi, primești?
Raskolnikov luă în tăcere articolul german, luă cele trei ruble și ieși fără să spună un cuvânt. Razumihin se uita mirat în urma lui. Dar ajuns în prima stradă din Vasilievski Ostrov, Raskolnikov se întoarse brusc, urcă din nou la Razumihin și, după ce puse textul german și cele trei ruble pe masă, ieși iarăși fără să spună o vorbă.
— Ce dracu', ai înnebunit?! urlă Razumihin, furios. Ce-mi faci figuri din astea? Mă scoți din fire! Pentru ce dracu' ai mai venit aici?
— N-am nevoie... de traduceri... mormăi Raskolnikov, coborând scara.
— Atunci de ce naiba ai nevoie? strigă de sus Razumihin.
Raskolnikov cobora înainte în tăcere.
— Hei, tu? Spune cel puțin unde stai?
Nu primi niciun răspuns.
— Ei, du-te la dracu'!
Dar Raskolnikov ajunsese în stradă. Pe podul Nikolaevski se dezmetici deodată brusc din pricina unei întâmplări cât se poate de neplăcute pentru dânsul. Vizitiul unei călești îl plesni tare cu biciul peste spate, pentru că era cât pe ce să-l calce, cu toate că vizitiul îi strigase de trei sau de patru ori să se ferească. Lovitura îl înfurie atât de rău, că sări înspre parapet (cine știe de ce mergea pe mijlocul podului, unde trec trăsurile și nu oamenii) și scrâșni mânios, de-i clănțăniră dinții în gură. Bineînțeles, în jurul lui răsunară râsete.
— Așa-i trebuie!
— Vreun neisprăvit.
— Așa e: se prefac că-s beți și se vâră dinadins sub roți, iar omul trebuie să răspundă pentru ei.
— Din asta trăiesc, stimabile, din asta...
Dar pe când sta rezemat de parapet, uitându-se furios și pierdut pe urmele caleștii care se depărta și frecându-și spinarea, simți deodată că cineva îi vâră bani în mână. Se uită: era o negustoreasă, o femeie în vârstă cu bonetă cum poartă negustoresele și cu ghete de piele de capră, iar alături de ea o fată cu pălărioară în cap și umbreluță verde, probabil fie-sa. „Ia, maică, în numele lui Christos.” Raskolnikov luă, și femeile trecură mai departe. Erau douăzeci de copeici. După aspect și după haine îl putuse foarte bine lua drept un cerșetor, drept un adevărat cerșetor de stradă, iar faptul că i se dăduseră douăzeci de copeici se datora pesemne loviturii de bici, care le înduioșase pe cele două femei.
Raskolnikov strânse moneda în pumn, făcu zece pași și se întoarse cu fața spre Neva, în direcția palatului. Cerul era senin, nu se zărea nici urmă de nor, iar apa părea albastră, lucru care se întâmpla atât de rar Nevei. Cupola catedralei, care de nicăieri nu se vede mai bine decât din locul acela, de pe pod, la douăzeci de pași de paraclis, strălucea puternic, și prin văzduhul străveziu puteai să deslușești limpede fiecare ornament. Durerea pricinuită de bici trecuse, și Raskolnikov o uitase de mult; un singur gând nelămurit și neliniștitor îl preocupa acum. Se opri și multă vreme privi cu luare-aminte în depărtare. Locul îi era deosebit de cunoscut. Pe vremea când mergea la facultate — mai ales la înapoierea acasă — i se întâmplase adesea, poate de o sută de ori, să se oprească tocmai în acest punct și să privească intens imensa panoramă cu adevărat superbă; și aproape de fiecare dată încercase cu mirare aceeași impresie nelămurită: din priveliștea aceasta splendidă nu se răsfrângea pentru el decât o inexplicabilă răceală; somptuosul tablou îi părea neînsuflețit și pustiu... Această impresie sumbră și enigmatică îl mirase de fiecare dată, dar, din lipsa de încredere în sine, amânase mereu să-i caute dezlegarea. Acum își aminti deodată de problemele și de nedumeririle lui de altădată și i se păru că nu întâmplător își adusese aminte de ele. Până și faptul că se oprise exact în același loc, ca și altădată, îi părea ciudat și absurd, ca și cum și-ar fi putut închipui că ar fi capabil să mai gândească și să judece ca pe vremuri, să se intereseze de aceleași teme și tablouri care îl interesaseră... nu demult. Aproape că-i venea să râdă și, în același timp, simțea că inima i se strânge dureros. I se părea că vede ca-n ceață acest trecut, gândurile și problemele, temele și impresiile de altădată, întreaga panoramă ce se desfășura în fața ochilor lui, pe el însuși și tot, tot... undeva departe, la picioarele lui, într-un abis fără fund. Ai fi zis că-și luase zborul în tării și că toate se ștergeau din văzul lui... Făcu o mișcare involuntară cu mâna și simți deodată moneda pe care o strângea în pumn. Desfăcu pumnul, privi atent bănuțul, ridică brațul și-l azvârli în apă; apoi se întoarse și porni spre casă. I se păru că în clipa aceea tăiase trecutul cu foarfeca, despărțind propria lui existență de toți și de toate. Ajunse acasă pe înserate; umblase deci vreo șase ceasuri, dar pe unde fusese și pe ce drum se înapoiase — nu știa. Se dezbrăcă și, tremurând ca un cal istovit de fugă, se culcă pe divan, trase mantaua și adormi pe loc...
Se întunecase de-a binelea când îl treziră niște țipete înfiorătoare. Doamne, ce țipete! Strigăte atât de grozave, asemenea urlete, răcnete, scrâșniri, plânsete, lovituri și înjurături nu auzise și nu văzuse niciodată în viața lui. Nici nu și-ar fi putut închipui atâta brutalitate și sălbăticie. Cuprins de groază, se ridică în capul oaselor, cu răsuflarea tăiată, chinuit. Loviturile, strigătele și înjurăturile se întețeau mereu. Apoi, spre nespusa lui mirare, recunoscu glasul gazdei. Femeia urla, plângea, se tânguia, vorbea foarte iute, cuvinte învălmășite îi țâșneau din gură, așa încât nu le puteai desluși, implora — pesemne să nu mai fie bătută, căci tocmai dânsa era crunt bătută de cineva pe scară. Cel ce o bătea răcnea și el fioros, cu atâta mânie și răutate, că nu se înțelegea ce spunea, gâtuit de furie. Deodată, Raskolnikov începu să tremure ca varga — recunoscu glasul: era al lui Ilia Petrovici. Ilia Petrovici venise acolo și o bătea pe gazda lui! O izbea cu picioarele, o pocnea cu capul de trepte! Auzea clar, își dădea seama după lovituri, după țipetele femeii! Dar ce-i asta, nu cumva s-a întors lumea pe dos? La toate etajele, pe întreaga scară se strânsese lume multă, se auzeau glasuri, exclamații, unii urcau, alții coborau, alergau, trânteau ușile. „Dar pentru ce, pentru ce și cum se poate?!” repeta el, temându-se cu adevărat că-și pierde mințile. Dar nu, prea se aude deslușit!... Și dacă-i așa, atunci vor ajunge îndată și la el, vor ajunge „pentru că... e pentru aceeași pricină... pentru cele ce s-au întâmplat ieri... Doamne!” Ar fi vrut să pună cârligul la ușă, dar n-avea putere să miște brațul... și apoi, era inutil! Groaza îi strângea inima într-o încleștare de gheață, îl înțepenea, îl chinuia... Dar iată că gălăgia, care ținuse cel puțin zece minute, începu să se potolească. Gazda gemea și suspina. Ilia Petrovici tot mai amenința și înjura... În sfârșit, iată că s-a potolit și el; nu i se mai aude glasul. „Să fi plecat? O, Doamne!” Iată că se duce și gazda, pleacă, suspinând și plângând... ușa de la apartamentul ei se trântește cu zgomot... Lumea de pe scară se împrăștie, oamenii discută, oftează, se strigă; glasurile lor când se ridică până la țipăt, când coboară până la șoaptă. Trebuie să fi fost mulți: se adunaseră aproape toți chiriașii. „Da, Doamne, să fie cu putință? Și apoi, pentru ce, pentru ce a venit aici?”
Istovit, Raskolnikov căzu pe divan, dar nu mai putu închide ochii; zăcu, astfel, ca o jumătate de ceas, pradă unei suferințe și unei spaime fără margini și atât de cumplite cum nu simțise încă niciodată. Deodată, o lumină puternică îi umplu odaia: Nastasia intră aducând o lumânare aprinsă și o farfurie cu supă. Îl privi cu atenție și, văzând că nu doarme, puse sfeșnicul pe masă și începu să așeze alături cele aduse: pâine, sare, o farfurie, o lingură.
— N-ai fi mâncat de ieri. Ai hoinărit toată ziua și doar te scutură frigurile.
— Nastasia... pentru ce au bătut-o pe gazdă?
Femeia îl privi lung.
— Cine a bătut-o?
— Adineauri... acum o jumătate de oră. Ilia Petrovici, ajutorul de comisar, pe scară... Pentru ce a bătut-o atât de rău? Și... pentru ce a venit aici?
Nastasia îl privi, tăcută și încruntată, multă vreme. Privirea ei îl tulbură, ba chiar îl sperie.
— De ce taci, Nastasia? întrebă el, în sfârșit, cu glas stins.
— Asta-i din pricina sângelui, rosti încet femeia, ca și cum și-ar fi vorbit sieși.
— Sângele?... Ce sânge?... mormăi el, pălind și lipindu-se de perete.
Nastasia îl privea mai departe în tăcere.
— Nimeni n-a bătut-o pe stăpână, spuse ea în cele din urmă cu glas sever și hotărât.
El o privea abia răsuflând.
— Dar am auzit eu... nu dormeam... eram așezat pe pat, zise el cu și mai multă sfială. Am ascultat mult timp... A fost aici ajutorul de comisar... Toată lumea s-a adunat pe scară, toți chiriașii, din toate apartamentele...
— Nimeni n-a fost pe aici. Asta-i sângele care strigă în tine. Sângele când nu-și găsește ieșire și începe să se închege, atunci ți se năzare fel de fel... Vrei să mănânci sau ba?
Raskolnikov nu răspunse. Nastasia stătea, uitându-se fix la el și nu pleca.
— Dă-mi să beau... Nastasiușka.
Femeia coborî în bucătărie și peste vreo două minute se înapoie, aducând apă într-o cană albă de faianță; de aici încolo el nu mai știu nimic... Își amintea numai că sorbise o singură înghițitură de apă rece și că restul i se vărsase pe piept, apoi își pierduse cunoștința.