Raskolnikov căzu într-o stare ciudată: parcă îl învăluia o ceață și-l despărțea de oameni, lăsându-l într-o singurătate apăsătoare, fără ieșire. Mult mai târziu, când își aducea aminte de această perioadă, își dădea seama că rațiunea i se întuneca uneori și că asta a ținut, cu scurte intervale de luciditate, până la catastrofa finală. Era absolut convins că greșise în multe privințe; bunăoară, îi scăpase de multe ori șirul cronologic al evenimentelor. Cel puțin când se străduia, mai târziu, să-și amintească și să-și lămurească cele petrecute, trebuia să recurgă la ajutorul celor din jurul lui și să judece ceea ce făcuse după informațiile culese de la alții. Încurca, de pildă, un fapt cu altul, sau credea că un lucru era urmarea unei întâmplări care nu exista decât în închipuirea lui. Uneori, se simțea năpădit de o neliniște chinuitoare, bolnăvicioasă, care ajungea, treptat, până la o groază cumplită. Dar își amintea că avusese și momente, ore, poate chiar zile când, dimpotrivă, cădea într-o apatie absolută, care nu se poate asemui decât cu indiferența totală ce-i cuprinde pe unii muribunzi. În general însă, în aceste zile, el căuta să se ferească parcă de a înțelege clar situația; unele fapte, care cereau o dezlegare imediată, îl apăsau în chip deosebit și cât n-ar fi dat el să se poată descătușa, să poată fugi de unele griji, a căror uitare însă, în situația în care se afla, amenința să-l ducă la pierzanie.
Mai ales îl neliniștea Svidrigailov: s-ar putea spune chiar că toate gândurile i se opriseră asupra acestuia. Din clipa când auzise cuvintele atât de primejdioase și prea clar rostite de Svidrigailov în locuința Soniei, în ziua morții Katerinei Ivanovna, cursul normal al gândurilor lui parcă se întrerupsese. Dar cu toate că acest fapt nou îl neliniștea grozav, Raskolnikov nu se grăbea să-l lămurească. Uneori, după ce rătăcea în vreun cartier îndepărtat și pustiu al orașului, se trezea într-un tractir nenorocit, singur la masă, abia aducându-și aminte cum a ajuns acolo, și se gândea deodată la Svidrigailov; își dădea seama foarte limpede și neliniștitor că ar trebui să aibă cât mai repede o explicație decisivă cu acest om și să hotărască ce este de făcut. O dată, ajungând dincolo de bariera orașului, își închipui chiar că-l aștepta Svidrigailov, că-i dăduse o întâlnire acolo. Altă dată, se trezi în zori culcat pe pământ, într-un tufiș, aproape fără să știe cum a ajuns acolo. De altfel, în cele două-trei zile care au urmat după moartea Katerinei Ivanovna, el se întâlnise de două ori cu Svidrigailov acasă la Sonia, unde, fără niciun scop, intra totdeauna pentru o clipă. Cu aceste prilejuri schimbaseră câteva vorbe în treacăt, dar niciodată nu atinseseră punctul principal, ca și cum s-ar fi înțeles între ei că, deocamdată, trebuiau să tacă. Katerina Ivanovna zăcea încă în sicriu. Svidrigailov se ocupa de înmormântare și avea multe alergături de făcut. Sonia era și ea foarte ocupată. La ultima lui întâlnire cu Svidrigailov, acesta îi spuse că demersurile lui în privința copiilor Katerinei Ivanovna au fost încununate de succes; că, datorită relațiilor sale, obținuse admiterea celor trei copii în niște orfelinate foarte bune; că banii depuși pe numele lor ajutaseră mult la aceasta, fiindcă se primeau mai bucuros copiii cu câte un mic capital decât orfanii săraci. A adăugat și câteva vorbe despre Sonia, i-a promis să treacă într-o zi pe la el și a pomenit că „ar dori să stea de vorbă; că trebuiau neapărat să discute împreună despre unele lucruri care...”. Acest schimb de cuvinte avusese loc pe palier. Svidrigailov îl privise țintă în ochi și deodată, după o scurtă tăcere, îi spusese, domolind glasul:
— Ce-i cu dumneata, Rodion Romanici, parcă n-ai fi în apele dumitale? Zău așa! Te uiți și asculți, și totuși parcă n-ai înțelege nimic. Vino-ți în fire! Trebuie să stăm puțin de vorbă amândoi; îmi pare rău că am atâtea de făcut și pentru mine și pentru alții... Eh, Rodion Romanici, adăugă el pe neașteptate. Toți oamenii au nevoie de aer, da, da, de aer... Și asta mai înainte de toate!
Se dădu la o parte, ca să facă loc preotului și diaconului care urcau scara. Veneau să facă slujba morților. Din ordinul lui Svidrigailov se slujea regulat, de două ori pe zi. Svidrigailov își văzu de drum. Raskolnikov rămase locului, se gândi puțin și intră după preot în odaia Soniei.
Se opri în prag. Slujba abia începuse, domoală, solemnă, tristă. Gândul la moarte și senzația pe care ți-o dă prezența unui mort în casă aveau pentru el, dintotdeauna, din copilărie, ceva apăsător, îi dădeau un fel de groază mistică; de altfel, nu mai asistase de mult la un prohod. Iar acesta de acum era deosebit de sfâșietor și de jalnic. Se uita la copii: erau îngenuncheați în jurul sicriului; Polecika plângea. În spatele lor se ruga Sonia, plângând încet și sfios parcă. „În ultimele zile nu s-a uitat nici o singură dată la mine și nu mi-a spus o vorbă măcar”, se gândi el. Soarele lumina puternic odaia; fumul de tămâie se ridica dens spre tavan; preotul citea: „Odihnește, Doamne, sufletul...” Raskolnikov rămase până la sfârșitul slujbei. Binecuvântând și luându-și rămas bun, preotul aruncă o privire mirată în jurul său. După slujbă, Raskolnikov se apropie de Sonia. Ea îl apucă deodată de mână și-și lipi capul de umărul lui. Acest gest spontan îl uimi nespus: „Cum? Nici pic de silă, de groază? Mâna ei n-a tresărit câtuși de puțin atingându-l!” Nesfârșită uitare de sine. Cel puțin, așa socotea el. Sonia n-a spus un cuvânt. Raskolnikov i-a strâns mâna și a ieșit. Își simțea inima cumplit de grea. Dacă ar fi putut să plece undeva, unde să fie singur de tot, chiar de ar fi trebuit să rămână așa o viață întreagă, s-ar fi socotit fericit. Dar în ultima vreme, deși era mai tot timpul singur, n-ar fi putut afirma că este. Se întâmpla să plece afară din oraș, să iasă la drumul mare; într-o zi, a ajuns chiar într-un crâng; dar cu cât locul era mai pustiu, cu atât simțea mai tare lângă el prezența nevăzută și neliniștitoare a cuiva, prezența care nu atât îl speria, cât îl irita și de aceea se grăbea să se întoarcă în oraș, să se piardă în mulțime, să intre în tractire, în berarii; se ducea la Tolkucii, în Sennaia, acolo era parcă mai ușor, și se simțea mai singur. Într-o cârciumă, pe înserate, auzi niște cântece; șezu o oră întreagă să le asculte și mai târziu își aminti că-i făcuse mare plăcere. Dar spre sfârșit îl apucă din nou neliniștea; îl chinuia un gând ca o remușcare: „Stau aici și ascult cântece, oare asta am eu de făcut?” își zise el. De altfel, își dădu numaidecât seama că nu-l neliniștea numai asta, că mai era ceva ce trebuia soluționat fără întârziere, dar acest ceva nu și-l putea lămuri cu gândul și nici exprima cu vorba. Toate gândurile se încurcau, se făceau ghem. „Nu, decât așa, mai bine lupta! Mai bine Porfiri... sau Svidrigailov... De m-ar chema mai iute, sau m-ar ataca din nou... Da! Da!” gândea el. Ieși din cârciumă și o luă aproape la goană. Gândul la Dunia și la mama lui îl aduse deodată într-o stare de panică. În noaptea aceea, cu puțin înaintea zorilor, se trezi în niște tufișuri din Krestovski Ostrov, tremurând de frig, scuturat de friguri; porni spre casă și ajunse acolo dimineața, devreme. După câteva ore de somn, frigurile îl lăsară, dar se sculă târziu: erau ceasurile două după-amiază.
Își aduse aminte că era ziua înmormântării Katerinei Ivanovna și se bucură că n-a asistat la ea. Nastasia îi aduse de mâncare; mâncă și bău cu multă poftă, aproape cu lăcomie. Capul îi era mai limpede și parcă se simțea mai liniștit decât în ultimele trei zile. O clipă se gândi cu mirare la accesele lui de panică. Apoi ușa se deschise și intră Razumihin.
— A! Mănâncă, vasăzică nu este bolnav! zise el, luând un scaun și așezându-se la masă în fața lui.
Părea îngrijorat și nu căuta să ascundă acest lucru. Vorbea cu vădită ciudă, dar potolit și fără să ridice prea mult glasul. Părea să fi venit împins de un motiv deosebit foarte serios.
— Ascultă! începu el dârz. Eu mă las păgubaș de voi, duceți-vă la naiba, la urma urmelor, fiindcă, după cât văd, îmi dau perfect seama că nu vă pot înțelege! Te rog să nu-ți închipui că am venit să te iscodesc. Puțin îmi pasă! Nu vreau să te descos. Dacă te-ai apuca acum să-mi dezvălui tot, toate secretele voastre, poate că nici n-aș sta să te ascult, m-aș lăsa păgubaș și aș pleca. Am venit numai ca să-mi dau seama, odată pentru totdeauna, dacă ești nebun sau nu? Vezi tu, unii sunt convinși (indiferent cine și unde) că ești nebun sau pe punctul de a înnebuni. Îți mărturisesc că și eu eram foarte înclinat să împărtășesc această părere, în primul rând, judecând după faptele tale stupide și în parte ticăloase (absolut inexplicabile), în al doilea rând, după atitudinea pe care ai luat-o de curând față de mama și sora ta. Numai un monstru și un ticălos sau un nebun ar putea să se poarte cu ele așa cum ai făcut tu; deci ești nebun...
— Nu le-ai văzut de mult?
— Adineauri. Tu nu le-ai văzut de atunci? Unde-mi umbli, spune te rog, am fost la tine de trei ori. De ieri, mama ta e grav bolnavă. S-a îmbrăcat să vină la tine; Avdotia Romanovna a încercat s-o rețină, dar n-a vrut s-o asculte. „Dacă e bolnav, zice, dacă-și pierde mințile, cine să-l îngrijească, dacă nu mama lui?” Am venit aici toți trei, fiindcă nu puteam s-o lăsăm singură. Până la urmă am tot implorat-o să se liniștească. Am intrat — și tu nu erai acasă; a stat aici, uite, pe locul ăsta. A stat zece minute, și noi în fața ei, în tăcere. Apoi s-a sculat și a zis: „Dacă iese din casă, înseamnă că este sănătos și că și-a uitat mama; și atunci nu se cuvine să-i calc pragul ca să-i cerșesc o mângâiere”. S-a întors acasă și a căzut la pat; acum are febră. „Văd, zice, că pentru drăguța lui are timp.” Crede că drăguța ta e Sofia Semionovna, logodnica sau iubita, nu știu. M-am dus imediat la Sofia Semionovna, fiindcă, frățioare, voiam să aflu adevărul; am intrat și am dat peste un sicriu și peste niște copii care plângeau. Sofia Semionovna le încerca rochițele de doliu. Tu — nicăieri. M-am uitat, mi-am cerut scuze și am plecat, i-am raportat toate acestea Avdotiei Romanovna. Prin urmare, presupunerea a fost falsă, n-ai niciun fel de drăguță, și rămâne mai probabilă ipoteza nebuniei. Dar tu șezi și înghiți rasol de vacă, de parcă n-ai fi mâncat de trei zile. Ce-i drept și nebunii mănâncă, dar, cu toate că nu mi-ai spus niciun cuvânt, tu... nu ești nebun! Îmi pun capul pe tocător! Sunt sigur că nu ești nebun. Așadar, lua-v-ar dracu' pe toți, fiindcă la mijloc este o taină, un secret; iar eu n-am de gând să-mi sparg capul cu secretele voastre. Am venit numai ca să te înjur, încheie el, sculându-se, să mă ușurez, încolo știu eu ce am de făcut.
— Și ce vrei să faci?
— Ce-ți pasă, ce vreau eu să fac?
— Bagă de seamă, ai să începi să bei!
— De unde... de unde știi?
— Ei, asta-i bună!
Razumihin tăcu o clipă.
— Tu ai fost totdeauna un om cu judecată și niciodată, niciodată, n-ai fost nebun, rosti el deodată cu înflăcărare. Ai dreptate, am să încep să beau! Rămâi cu bine!
Și dădu să plece.
— Acum trei zile, mi se pare, am vorbit despre tine cu sora mea.
— Despre mine! Dar... unde ai putut s-o vezi acum trei zile? se opri Razumihin, pălind puțin; se vedea ușor că inima lui încordată bătea prea tare.
— A venit singură, a stat aici și a vorbit cu mine.
— Dânsa?!
— Da.
— Și ce i-ai spus... adică, vreau să zic, despre mine?
— I-am spus că ești un om foarte bun, cinstit și muncitor. Că o iubești nu i-am spus, fiindcă asta o știe și singură.
— Știe?
— Asta-i bună! Oriunde aș pleca, orice mi s-ar întâmpla, tu să rămâi pentru ele un fel de providență. Cum s-ar zice, eu ți le încredințez ție, Razumihin. Ți-o spun, fiindcă știu foarte bine cât de mult o iubești și știu că ți-e inima curată. Știu, de asemenea, că și ea poate să te iubească și că poate chiar te iubește. Acum hotărăște singur, tu știi mai bine, dacă trebuie sau dacă nu trebuie să începi să bei...
— Rodka... Vezi tu... Ei... Drace! Dar tu unde vrei să pleci? Vezi tu, dacă și asta e un secret, fie! Dar eu... eu am să aflu acest secret... Și sunt sigur că nu este nimic grav, trebuie să fie niște fleacuri, din care închipuirea ta a scos cine știe ce parascovenii! De altminteri, ești un om tare de treabă!...
— Tocmai am vrut să-ți spun, dar tu m-ai întrerupt: ai judecat foarte bine adineauri, când ai spus că ai renunțat să cauți să afli toate aceste mistere și secrete. Lasă-le deoparte, nu te îngriji de asta. Lucrurile se vor descoperi la vremea lor, și vei afla totul când va veni timpul. Ieri, cineva mi-a spus că omul are nevoie de aer, de aer! Vreau să mă duc la el și să-l întreb ce a vrut să spună cu asta.
Razumihin, foarte tulburat, chibzuia ceva.
„Este un conspirator politic! Indiscutabil! Și se află în ajunul unui pas decisiv — asta-i sigur! Altfel, nu poate fi, și... și Dunia știe...” se gândi el deodată.
— Vasăzică la tine vine Avdotia Romanovna! rosti el, scandând cuvintele. Iar tu vrei să te vezi cu omul care zice că este nevoie de mai mult aer și... prin urmare scrisoarea aceea... e tot ceva de felul ăsta, încheie el, vorbind mai mult pentru sine parcă.
— Care scrisoare?
— Avdotia Romanovna a primit astăzi o scrisoare care a neliniștit-o. A neliniștit-o grozav. Asta este sigur. Am început să-i vorbesc despre tine — și m-a rugat să încetez. Apoi a spus că poate o să ne despărțim în curând, foarte curând, pe urmă a început să-mi mulțumească cu multă căldură, nu știu pentru ce; după care s-a dus în odaia ei și s-a încuiat.
— A primit o scrisoare? întrebă din nou Raskolnikov, îngândurat.
— Da; tu nu știai nimic? Hm!
Amândoi tăcură.
— Rămâi cu bine, Rodion. Eu, frățioare... a fost o vreme... dar nu, rămâi cu bine, vezi tu, a fost o vreme... Hai, rămâi cu bine! Trebuie să plec. Și n-am să beau. Dă-o dracului de băutură... degeaba...
Ieși grăbit din odaie, dar abia închise ușa după el, că o deschise din nou și zise, privind într-o parte:
— À propos! Îți amintești de asasinul acela, ei, cu Porfiri, cu bătrâna? Să știi că ucigașul a fost descoperit, a mărturisit singur și a dat toate probele. Închipuiește-ți, este unul dintre cei doi zugravi, îți aduci aminte, cel pe care l-am apărat aici? Toată scena aceea cu bătaia și râsetele pe scară cu tovarășul lui, în timp ce portarul și cei doi martori urcau sus, o înscenase anume de ochii lumii. Câtă viclenie, câtă prezență de spirit la un mucos ca el! Nici nu-ți vine să crezi; dar el singur a explicat tot și a mărturisit tot. Ce zici de mine cum m-am lăsat prins? După părerea mea, este un geniu al prefăcătoriei și ingeniozității, și-a creat cu ingeniozitate alibiurile și, prin urmare, nu mai trebuie să ne mirăm de nimic! Oare nu pot exista genii și de acest fel? Iar faptul că n-a putut să-și joace rolul până la capăt și a mărturisit mă face să-l cred mai mult. E mai verosimil... Dar cum m-am lăsat dus de nas! Îmi ieșisem din fire pentru el!
— Spune-mi, te rog, de unde ai aflat toate acestea și de ce te interesează atât de mult? întrebă Raskolnikov, vădit tulburat.
— Ei, asta e! De ce mă interesează! Ce întrebare!... Am aflat printre alții și de la Porfiri. Adică mai mult de la el am aflat.
— De la Porfiri Petrovici?
— Da.
— Și ce... ce spune el? întrebă Raskolnikov, speriat.
— Mi-a explicat foarte frumos. Mi-a explicat psihologic, în felul lui.
— A explicat? El însuși ți-a explicat?
— El, chiar el; rămâi cu bine! Am să-ți mai spun unele lucruri altă dată, acum am treabă. A fost... da, a fost un moment când am crezut că... Dar să lăsăm asta; altă dată!... Ce rost ar avea acum să încep să beau? Vorbele tale m-au îmbătat și fără vin. Sunt beat, Rodka! Sunt beat fără să fi băut, hai, rămâi cu bine, am să vin curând.
Și Razumihin ieși.
„Este un conspirator politic, asta-i indiscutabil, indiscutabil!” hotărî în gândul lui, coborând încet scara. „Și a atras-o și pe soră-sa în afacerea asta. E foarte, foarte potrivit cu firea Avdotiei Romanovna. Se întâlnesc... Și chiar mi-a dat a înțelege, judecând după unele lucruri pe care mi le-a spus ea... după unele vorbe mărunte... și aluzii, numai asta poate fi! Altfel cum s-ar putea explica toată încurcătura asta? Hm! Și eu am crezut că... O, Doamne, ce mi-a trecut prin cap? Da, mi s-a întunecat mintea și sunt vinovat în fața lui! Atunci în coridor, lângă lampă, Rodea mi-a întunecat mințile! Ptiu! Ce gând urât, grobian, ticălos, din partea mea! Bravo, Mikolka, bine ai făcut că ai mărturisit... De altfel, cât de bine se explică acum tot ce a fost! Boala lui de atunci, atitudinea lui atât de ciudată, chiar și mai înainte de boală, mult mai înainte, la universitate; cât de închis, cât de posomorât era întotdeauna... Dar ce înseamnă atunci scrisoarea aceea? Și aici poate că se ascunde ceva. De la cine o fi? Bănuiesc... Hm. Nu, am să aflu tot.”
Își aminti ceea ce îi spusese Raskolnikov despre Dunecika, și înțelese, în sfârșit, tot; inima îi zvâcni cu putere în piept și el o rupse la fugă.
Îndată după plecarea lui Razumihin, Raskolnikov se sculă, se întoarse spre fereastră, dădu într-un colț, apoi într-altul, de parcă ar fi uitat cât de strâmtă îi este odaia și... se așeză din nou pe divan. Părea alt om; iarăși lupta — prin urmare, exista o ieșire!
„Da, prin urmare există o ieșire! Că prea s-au închis și zăvorât toate, prea dureros îl încătușau, strângându-i mintea ca-ntr-un clește.” De la scena cu Mikolka, în cabinetul lui Porfiri, începuse să se înăbușe, fiindcă nu mai găsea ieșire din strâmtoare. După Mikolka, în aceeași zi, urmase scena cu Sonia; lucrul se petrecuse și se încheiase altfel, cu totul altfel decât și-ar fi putut închipui vreodată... prin urmare, se arătase slab, așa, într-o clipă, pe de-a-ntregul slab! A recunoscut atunci, de acord cu Sonia, și a recunoscut sincer, că nu mai poate duce singur o asemenea povară! Dar Svidrigailov? Svidrigailov era o enigmă... care îl neliniștea, ce-i drept, dar parcă nu în aceeași măsură. Și cu Svidrigailov va avea poate de luptat, dar cu el se putea găsi o portiță de scăpare, pe când cu Porfiri... cu Porfiri era altceva.
Așadar, Porfiri însuși i-a explicat totul lui Razumihin, i-a explicat psihologic! Iarăși a început cu blestemata lui psihologie! Porfiri? Dar cum putea Porfiri să creadă măcar o singură clipă că Mikolka este vinovat, după scena între patru ochi care se petrecuse între ei, înainte de venirea lui Mikolka, și care nu îngăduia decât o singură explicație? (În cursul acestor zile își amintise în treacăt și fragmentar scena cu Porfiri Petrovici; în întregime nu ar fi putut să îndure amintirea ei.) În timpul acelei scene, toate vorbele rostite, gesturile, privirile, unele lucruri spuse cu un anumit ton, în sfârșit, limitele la care ajunseseră ei doi făceau de necrezut că așa-zisa mărturisire a lui Mikolka — pe care Porfiri l-a pătruns de la primul cuvânt, de la primul gest — să fi putut zdruncina din temelii o convingere atât de puternică.
Dar ce situație! Până și Razumihin a început să-l bănuiască! Scena de lângă lampă din coridor l-a pus pe gânduri. Și el s-a repezit la Porfiri... „Dar ce i-a venit acestuia să-l ducă astfel de nas? Cu ce scop a abătut atenția lui Razumihin asupra lui Mikolka? Este vădit că pregătește ceva; are un gând ascuns, dar care anume? La drept vorbind, a trecut o bună bucată de vreme din dimineața aceea, prea mult timp și nimic nu se aude, nici nu se arată, dinspre partea lui Porfiri Petrovici. Ei, asta poate fi un semn rău...”
Raskolnikov își luă șapca și, după ce se gândi bine, hotărî să iasă. Era prima zi, în tot acest răstimp, când se simțea pe deplin conștient. „Trebuie să isprăvesc cu Svidrigailov”, se gândi el, „trebuie să isprăvesc cu orice preț, cât mai repede; pare-mi-se că și acesta așteaptă să vin singur la el.” În clipa aceea, atâta ură îi umplu deodată inima obosită, că, să fi putut să ucidă pe unul dintre ei, pe Porfiri sau pe Svidrigailov, n-ar fi stat în cumpănă s-o facă. Și dacă nu chiar atunci, mai târziu în orice caz. „Vom vedea, vom vedea”, repeta el în gând.
Dar în momentul când deschise ușa spre palier se ciocni nas în nas cu Porfiri Petrovici în persoană. Acesta se pregătea să intre. O clipă, Raskolnikov rămase stană de piatră. Ciudat: nu se miră prea mult văzându-l și aproape nu se sperie. Tresări numai, dar se stăpâni în aceeași clipă. „Poate că acesta-i deznodământul! Dar de ce s-a apropiat așa tiptil, ca o pisică, și eu n-am auzit nimic? Să fi tras cu urechea?”
— Nu te așteptai la musafiri, Rodion Romanici! exclamă, râzând, Porfiri Petrovici. De mult am vrut să vin la dumneata; acum, trecând prin fața casei dumitale, m-am gândit: de ce n-aș intra pentru cinci minute să-l văd ce face? Aveai de gând să pleci? N-am să te rețin. Doar să fumez o țigară, dacă-mi dai voie...
— Ia loc, Porfiri Petrovici, ia loc, își pofti Raskolnikov musafirul, cu un aer atât de mulțumit și de primitor că, desigur, s-ar fi minunat singur dacă ar fi putut să se vadă.
Cheltuia ultimele fărâme de putere ce-i mai rămăseseră în suflet. Astfel, uneori, un om prins de tâlhari trece câte o jumătate de ceas printr-o groază de moarte, iar când simte cuțitul la os, îi piere pe loc orice spaimă. Se așeză în fața lui Porfiri și-l privi țintă, fără să clipească. Porfiri închise un ochi și începu să-și aprindă țigara. „Haide, vorbește odată, vorbește”, îi spunea în gând Raskolnikov, cu inima gata să-i sară din piept. „De ce, de ce nu vorbești?”