A doua zi dimineața, pe la unsprezece, când Raskolnikov intră la secția de poliție a sectorului N., în sala de așteptare a anchetatorului judiciar, și ceru să fie anunțat lui Porfiri Petrovici, îl miră cât de mult trebuie să aștepte. După socoteala lui, cei de la secție trebuiau de-a dreptul să se repeadă la el, dar trecură cel puțin zece minute până ce fu chemat. În camera în care aștepta el, oamenii treceau prin fața lui fără să-l bage deloc în seamă. În cea de-a doua cameră, care aducea cu o cancelarie, ședeau câțiva conțopiști și scriau de zor; era vădit că niciunul dintre ei nu știa cine și ce este Raskolnikov. Privirea lui neliniștită și bănuitoare iscodea totul în jur: nu cumva se găsea prin apropiere vreun gardian, vreun individ misterios, cu privirea ageră, trimis acolo să-l supravegheze și la nevoie să-l împiedice să plece? Dar nu era nimeni de felul ăsta, nu vedea decât chipuri de scribi care se ocupau de treburile lor mărunte; nimeni nu s-ar fi sinchisit de el, chiar dacă i-ar fi venit cheful să fugă încotro vedea cu ochii. Acum era din ce în ce mai convins că, dacă omul acela misterios de ieri, fantoma aceea răsărită ca din pământ ar fi știut și ar fi văzut totul, el, Raskolnikov, nu ar fi fost lăsat să stea liniștit și să aștepte astfel! Și apoi, cei de la secție ar fi stat ei să aștepte până la unsprezece, adică până ce i s-a năzărit lui să se prezinte singur? Prin urmare, ori omul nu știe nimic, n-a văzut nimic (și cum ar fi putut să vadă?) și deci tot ce a fost ieri n-a fost decât o plăsmuire a închipuirii lui bolnave. Această idee începuse să se strecoare în mintea lui încă de ieri, în clipele de cea mai intensă disperare și neliniște. Cântărind toate acestea și pregătindu-se de o nouă luptă, Raskolnikov simți deodată că tremură, și gândul că tremura de frica odiosului Porfiri Petrovici îl umplu de indignare. Mai groaznic pentru el decât orice era să-l întâlnească din nou pe acest om: îl ura peste măsură, într-atât că se și temea că această ură îl va trăda. Indignarea lui era așa de puternică, încât îi curmă pe loc tremurul; se pregăti să intre cu un aer rece, sigur de el, și-și jură să vorbească cât mai puțin, să pândească cu ochii și urechile și, măcar de data aceasta, să-și stăpânească cu orice preț firea lui bolnăvicios de irascibilă. În acel moment fu chemat la Porfiri Petrovici.
Acesta era singur în cabinetul său. În odaia nici mare, nici mică se vedea o masă mare de scris, în fața unei canapele îmbrăcate în mușama, un birou, un dulap într-un ungher și câteva scaune — mobilier de lemn galben, lustruit, ca la toate secțiile de poliție. Într-un colț, în peretele din fund, sau mai bine zis în peretele de scânduri care despărțea odaia în două, era o ușă închisă, ceea ce însemna că dincolo mai erau și alte camere. Cum intră Raskolnikov, Porfiri Petrovici închise ușa prin care venise acesta și rămaseră amândoi singuri. Își întâmpină oaspetele cu aerul cel mai vesel și primitor, și numai după câteva clipe Raskolnikov își dădu seama că părea oarecum încurcat, ca și cum l-ar fi surprins cineva, sau l-ar fi întrerupt în mijlocul unor tainice îndeletniciri.
— A, stimabile! Iată-te, deci... pe meleagurile noastre, începu Porfiri, întinzându-i amândouă brațele. Hai, șezi, drăguță! Sau poate nu-ți place să-ți spună cineva stimabile și... drăguță, așa — tout court? Te rog să nu o iei drept familiaritate deplasată... Poftim aici pe canapea.
Raskolnikov se așeză, fără să-și ia ochii de la Porfiri.
„Pe meleagurile noastre”, scuze fiindcă-și permisese o oarecare familiaritate, expresia franțuzească tout court, toate acestea erau cât se poate de semnificative. „Totuși, mi-a întins amândouă mâinile, dar nu mi-a dat niciuna, le-a retras la timp”, îi trecu bănuitor prin minte. Amândoi se iscodeau, dar de îndată ce privirile li se încrucișau, și le întorceau într-altă parte cu iuțeala fulgerului.
— Am adus hârtiuța... despre ceas... iat-o. E scrisă cum trebuie, sau s-o transcriu?
— Cum? Hârtiuța? Așa, așa, fii fără grijă, e exact cum trebuie, zise Porfiri Petrovici, de parcă s-ar fi grăbit să plece nu știu unde, și abia după ce rosti aceste vorbe se uită la hârtia aceea. Da, este bine. Nu mai trebuie nimic, confirmă el tot atât de iute și puse hârtia pe masă.
Peste o clipă, vorbind despre altceva, o luă din nou de pe masă și o puse pe birou.
— Mi se pare că mi-ai spus dumneata ieri că dorești să-mi pui unele întrebări... după toate formele... cu privire la cunoștința mea cu... bătrâna aceea ucisă? începu din nou Raskolnikov.
„Pentru ce am spus «mi se pare»?” se gândi el. „Și de ce, de ce mă neliniștește atât că am spus acest «mi se pare»?” îl fulgeră în aceeași clipă alt gând.
Deodată, simți că la simpla vedere a lui Porfiri Petrovici, după două vorbe, după două priviri, starea lui nervoasă se întărâtă, ajungând într-o clipă să ia proporții nebănuite... și că acest lucru era extrem de primejdios; neliniștea și iritarea nervoasă creșteau mereu. „Prost! Foarte prost!... Iar are să-mi scape vreo vorbă!”
— Da-da-da! Nu te îngriji! Avem tot timpul, avem tot timpul, mormăi Porfiri Petrovici, învârtindu-se fără niciun rost în jurul mesei; se repezea când la fereastră, când la birou, când iarăși la masă, când evitând cu grijă privirile lui Raskolnikov, când, dimpotrivă, oprindu-se în loc și privindu-l țintă.
Era ciudat să-i vezi trupul mic, bondoc, rotofei, învârtindu-se de colo-colo, ca o minge care s-ar izbi de pereți.
— Avem timp, avem timp!... Fumezi? Ai țigări? Poftim una, îi oferi el, împingând spre musafir o țigară...
— Știi, te primesc aici, dar locuința mea e dincolo, în dosul peretelui ăsta despărțitor... asta-i locuința mea oficială, de stat; stau aici provizoriu, fiindcă acolo, la mine, se fac reparații. Acum sunt aproape gata... Știi, este un lucru bun locuința de stat, nu-i așa? Dumneata ce crezi?
— Da, e un lucru bun... răspunse Raskolnikov, privindu-l aproape ironic.
— Un lucru bun, un lucru bun... repetă Porfiri Petrovici, care părea să se gândească la cu totul altceva. Da, e lucru bun! aproape strigă el, ridicând deodată ochii spre Raskolnikov și oprindu-se la doi pași de el.
Această repetare stăruitoare, stupidă, că locuința de stat e lucru bun, contrasta prea vădit, prin banalitatea ei, cu privirea serioasă, gânditoare și enigmatică, pe care o fixa asupra musafirului.
Toate acestea îl înfuriară și mai rău pe Raskolnikov, care nu se putu împiedica de a-l sfida ironic și destul de imprudent pe Porfiri Petrovici.
— Știi că, zise el deodată, privindu-l aproape cu îndrăzneală și parcă desfătându-se cu această îndrăzneală, este, se pare, o regulă judiciară, o metodă judiciară a anchetatorilor de toate categoriile, să înceapă vorba luând-o pe departe, de la fleacuri, sau chiar de la o problemă serioasă, dar cu totul străină de chestiunea ce-i interesează, ca să îmbărbăteze sau, mai bine zis, ca să distragă atenția celui interogat, să-i adoarmă vigilența și apoi să-l pocnească pe neașteptate drept în moalele capului cu o întrebare fatală, primejdioasă; nu-i așa? Mi se pare că așa scrie în toate manualele dumneavoastră și instrucțiunile mai prevăd și azi cu sfințenie această regulă?
— Așa, așa... și dumneata crezi că eu, vorbind despre locuința de stat, am vrut să... hai?
Zicând aceasta, Porfiri Petrovici îl privi printre gene și-i făcu cu ochiul: ceva vesel și viclean lunecă pe obrazul lui, cutele de pe frunte se neteziră, ochișorii se îngustară, trăsăturile se lățiră și el se porni deodată pe un râs nervos; râse mult timp, scuturându-se și clătinându-se, și privindu-l drept în ochi pe Raskolnikov. Acesta râse și el, cam forțat; Porfiri Petrovici, văzându-l că râde, se porni și mai tare, nestăvilit, se făcu stacojiu; atunci sentimentul de dezgust înfrânse orice prudență. Raskolnikov își curmă râsul, se încruntă și se uită lung, cu ură, la Porfiri, fără să-și dezlipească ochii cât timp ținu acest lung acces de veselie, care parcă anume nu se mai sfârșea. De altfel, imprudența era vădită din ambele părți: Porfiri Petrovici părea că-și râde de musafirul lui, iar musafirul privea acest râs cu ură și totuși lui Porfiri parcă nici nu-i păsa. Acest fapt mai ales era semnificativ: Raskolnikov își dădu seama că venirea lui la Porfiri Petrovici nu-l încurcase deloc pe acesta, ci, dimpotrivă, el însuși căzuse în capcana ce-i fusese întinsă; era desigur ceva pus la cale, i se pregătise ceva neștiut de el și poate chiar în clipa următoare va ieși la iveală și se va prăbuși asupra lui...
Trecu imediat la acțiune, se sculă, își luă șapca și începu cu hotărâre, dar și cu oarecare iritare:
— Porfiri Petrovici, dumneata ți-ai exprimat ieri dorința să vin pentru nu știu ce interogatoriu. (Apăsă anume pe cuvântul interogatoriu.) Am venit și, dacă crezi de cuviință, te rog să-mi pui întrebările, dacă nu, dă-mi voie să mă retrag. N-am timp de pierdut, am altceva de făcut... Trebuie să mă duc la înmormântarea acelui funcționar călcat de trăsură despre care... ai auzit și dumneata... adăugă el, și se înciudă pe loc pentru că adăugase acest lucru.
Apoi urmă și mai iritat:
— M-am săturat, auzi dumneata, m-am săturat!... Ține de prea mult timp... poate că din pricina asta m-am și îmbolnăvit... Într-un cuvânt (aproape strigă, simțind că fraza cu privire la boala lui era și mai deplasată), într-un cuvânt: ori binevoiești să-mi pui întrebări, ori dă-mi drumul... și rog să fie respectate formele legale, altfel nu permit! Până una alta, rămâi cu bine, fiindcă deocamdată nu avem ce face împreună.
— Doamne! Ce te-a apucat? Despre ce să te întreb? cotcodăci Porfiri Petrovici, schimbând pe loc tonul și curmându-și râsul. Nu te neliniști, te rog, spuse el volubil — când învârtindu-se din nou ca o minge de colo-colo, când căutând să-l facă pe Raskolnikov să se așeze — avem tot timpul, avem tot timpul, toate astea-s fleacuri! Dimpotrivă, eram fericit că ai venit, în sfârșit... Te primesc ca pe un oaspete. Cât despre râsul ăsta blestemat, te rog să mă ierți, drăguță, Rodion Romanovici! Așa mi se pare că-ți spune după tată?... Sunt nervos, m-ai făcut să râd cu observația plină de haz, și zău, uneori, când mă pornesc, sar ca o minge de gumă, și asta mă ține vreo jumătate de ceas... Râd foarte ușor; fiind cam corpolent, mă tem chiar să nu mă lovească damblaua. Așază-te, de ce nu te așezi? Te rog, drăguță, altfel o să cred că te-ai supărat pe mine...
Raskolnikov, tot încruntat, tăcea, asculta și observa. Se așeză totuși, dar fără să lase șapca din mână.
— Să-ți spun ceva despre mine, drăguță, Rodion Romanovici, ceva care să-ți explice firea mea, urmă Porfiri Petrovici, agitându-se prin odaie, ca și mai înainte, evitând să întâlnească ochii musafirului său. Eu sunt holtei, nu prea ies în societate, nu mă prea cunoaște lumea și pe deasupra sunt un om sfârșit, anchilozat, trecut... și... și... ai observat, Rodion Romanovici, că la noi, în Rusia, și mai ales în cercurile noastre petersburgheze, dacă doi oameni inteligenți, care nu se cunosc prea bine, dar care, cum s-ar zice, se stimează reciproc, ca noi doi, de pildă, se întâlnesc, apoi cel puțin o jumătate de ceas nu pot găsi o temă comună; înțepenesc unul în fața celuilalt, șed stingheriți și nu știu ce să-și spună. Toată lumea are un subiect de conversație, doamnele, de pildă... doamnele din lumea bună sau, bunăoară, bărbații din societatea înaltă, au totdeauna ce vorbi, c'est de rigueur; pe când oamenii din clasa mijlocie, așa cum suntem noi, sunt rușinoși și puțin vorbăreți... adică oamenii care gândesc... De ce-o fi așa, drăguță? Nu i-o fi interesând societatea sau sunt prea cinstiți și nu vor să se mintă reciproc? Nu știu. Dumneata ce crezi? Ci pune-ți odată șapca deoparte, parcă tot te-ai pregăti să pleci, zău, mă necăjești... Eu, dimpotrivă, sunt atât de fericit...
Raskolnikov își puse șapca deoparte. Tăcea și asculta, încruntat, cu atenție și seriozitate, vorbăria goală și încurcată a lui Porfiri. „Ce face, nu cumva vrea într-adevăr să-mi distragă atenția cu vorbăria lui prostească?”
— Nu-ți ofer o cafea, nu se potrivește cu locul; dar de ce n-aș sta cinci minute de vorbă cu un prieten, ca să mă mai recreez, urmă, fără o clipă de răgaz, Porfiri. Știi, toate aceste îndatoriri de serviciu... dumneata, drăguță, să nu te superi că mă tot plimb de colo-colo; mă iartă, tare mă tem că ai să te superi, dar plimbarea îmi este pur și simplu necesară. Stau toată ziua pe scaun și dacă ai ști cât de fericit sunt când pot să mai umblu cinci minute... mă supără hemoroizii... de mult mă gândesc să mă tratez prin gimnastică; se zice că consilierii de stat au adoptat cu toții ca exercițiu săritul cu coarda; iată până unde a ajuns știința în secolul nostru... da... Cât despre îndatoririle noastre de aici, interogatorii și tot formalismul ăsta... dumneata ai binevoit tocmai să pomenești adineauri despre asemenea lucruri... apoi știi dumneata, Rodion Romanovici dragă, aceste interogatorii adeseori îl încurcă pe anchetator mai rău decât pe cel anchetat... Observația dumitale e foarte bună, foarte dreaptă, drăguță, și cu foarte mult bun-simț (Raskolnikov nu făcuse nicio observație în această privință). Cum să nu te încurci?! Singur te încurci! Mereu același lucru, cum ai bate toba! Acu vine reforma, măcar titlurile să le schimbe! He-he-he! Cât despre formele noastre judiciare — cum te-ai exprimat foarte spiritual — apoi sunt cu totul de părerea dumitale. Spune și dumneata, care inculpat, fie el și mujicul cel mai încuiat la minte, nu știe, de pildă, că mai întâi anchetatorul va căuta să-i pună întrebări străine de chestiune, ca să-i adoarmă atenția (ai găsit o expresie cât se poate de potrivită), ca apoi să-l pocnească în moalele capului cu măciuca, he-he-he! (după comparația dumitale atât de fericită) he-he-he! Și vasăzică dumneata ai crezut cu adevărat că eu, vorbind de locuință, am vrut să te... he-he! Ironic mai ești! Haide, haide, am tăcut! Ah, da, à propos, un cuvânt cheamă alt cuvânt, un gând trezește alt gând, dumneata vorbeai adineauri despre formă, în legătură, știi dumneata... cu interogatoriul... Dar ce este forma? Știi ce? În unele cazuri, forma nu înseamnă nimic. Uneori ajunge să stai de vorbă prietenește, ca să ajungi la rezultate frumoase. Forma n-are să piară, dă-mi voie să te liniștesc în această privință; și apoi, ce este, de fapt, forma, dacă îmi dai voie să te întreb? Nu trebuie să încătușezi în formă fiecare pas al anchetatorului. Munca lui este, cum s-ar zice, o artă liberă în felul ei, sau ceva de felul ăsta... he-he-he!
Porfiri Petrovici se opri o clipă să răsufle. Vorbea fără întrerupere, când înșirând fraze absurde și goale, când strecurând câte o vorbuliță enigmatică și apoi iarăși întorcându-se la absurdități. Acum aproape alerga prin odaie, mișcându-și tot mai iute și mai iute picioarele grase, cu ochii în pământ, cu mâna dreaptă la spate și făcând cu mâna stângă gesturi care n-aveau nicio legătură cu vorbele lui. Raskolnikov observă la un moment dat că tot alergând astfel prin odaie, el parcă se oprise de vreo două ori lângă ușă, trăgând o clipă cu urechea... „O fi așteptând ceva?”
— Ai perfectă dreptate, reîncepu Porfiri, uitându-se vesel și cu o nemaipomenită naivitate la Raskolnikov (fapt care-l făcu pe acesta să tresară și să stea în gardă), ai perfectă, perfectă dreptate că iei în râs atât de spiritual formele noastre juridice, he-he! Tare sunt ridicole metodele acestea ale noastre, așa-zis profund psihologice (unele, firește) și poate și sterpe, mai ales când sunt încătușate de formă. Da... iar m-am întors la formă; spune și dumneata, să presupunem că aș fi recunoscut sau aș fi bănuit numai că cutare sau cutare a comis crima pe care sunt însărcinat s-o anchetez... Aveai de gând să te faci jurist, Rodion Romanovici, nu-i așa?
— Da, aveam de gând...
— Ei, atunci dă-mi voie să-ți dau un mic exemplu, care ți-ar putea folosi în viitor, adică să nu crezi cumva că îndrăznesc să fac pe profesorul tocmai cu dumneata, care scrii în reviste articole despre crime! Nu, îmi îngădui numai îndrăzneala să-ți prezint, ca un fapt divers, un mic exemplu; așadar, să presupunem că aș socoti că cutare sau cutare este criminalul; pentru ce, te întreb eu, l-aș neliniști înainte de vreme, chiar dacă aș avea probe împotriva lui? Desigur, pe unii sunt obligat să-i arestez imediat, pe alții însă... oamenii se deosebesc atât de mult între ei... De ce să nu las pe câte unul să se mai plimbe prin oraș, he-he! Nu, eu văd că dumneata nu înțelegi bine ce spun eu, am să caut să-ți explic mai clar; de pildă, dacă-l arestez prea curând pe criminal, în felul acesta, cum s-ar zice, îi dau un sprijin moral, he-he! Râzi? (Lui Raskolnikov nici prin gând nu-i trecuse să râdă: ședea, cu buzele strânse, fără să-și ia privirea înfrigurată de la fața lui Porfiri Petrovici.) Și cu toate acestea, așa este; mai ales pentru unii indivizi, căci oamenii au firi foarte deosebite și trebuie să ai multă practică. Ai spus adineauri „probe”; să zicem că aș avea probe, dar, vezi dumneata, drăguță, de cele mai multe ori probele-s cu două tăișuri, iar eu, ca anchetator, sunt om și pot greși. Iar mie îmi place să duc ancheta, cum s-ar zice, matematic, să obțin probe care să fie clare ca doi ori doi fac patru! Să am dovezi directe, indiscutabile! Dacă l-aș aresta înainte de vreme pe omul meu — chiar dacă aș fi convins că el este vinovatul — s-ar putea prea bine să mă lipsesc pe mine însumi de mijloacele de a putea dovedi culpabilitatea lui, și știi de ce? Fiindcă i-aș da, cum s-ar zice, o soluție definită, i-aș da putința să-și recapete echilibrul psihologic, și atunci el mi-ar scăpa printre degete, s-ar închide în găoacea lui, și-ar da seama că este deținut, și pace. Se zice că la Sevastopol, îndată după Alma, oamenii cei mai deștepți s-au temut că dușmanul are să-i atace de-a dreptul și are să ia Sevastopolul dintr-o lovitură; iar când au văzut că dușmanul se pregătește pentru un asediu în toată regula și că a făcut prima linie, se zice că tare s-au mai bucurat și s-au liniștit acei oameni deștepți; fiindcă asta însemna că lucrul avea să țină cel puțin două luni, că povestea se lungea, căci nu se știe când va izbuti dușmanul să ia orașul printr-un asediu în toată regula! Iar râzi, iar nu mă crezi? Firește, și ai dreptate. Da, da, ai dreptate! Sunt de părerea dumitale, toate acestea sunt cazuri particulare; și cazul acesta este într-adevăr un caz particular. Cu toate acestea, bunul meu Rodion Romanovici, trebuie să observăm că, de fapt, cazurile generale, acele cazuri după care s-au făcut formele și regulile judiciare, pentru care ele au fost prevăzute și trecute în manuale, nu există în realitate, fiindcă fiecare caz, fiecare crimă, bunăoară, de îndată ce are loc în realitate, devine imediat un caz cu totul particular; și uneori un caz nu seamănă cu niciunul dinaintea lui. Uneori au loc cazuri grozav de comice. De pildă, dacă-l las pe acel domn cutare în pace, dacă nu-l arestez, nu-l stingheresc, dacă-l las liber ca, ceas cu ceas, clipă cu clipă, să fie obsedat de gândul că eu știu tot, tot adevărul, și că-l urmăresc zi și noapte, neîncetat, că zi și noapte îl supraveghez, apoi fără îndoială că are să-și piardă capul și are să vină singur la mine, ba poate chiar are să-mi furnizeze arme împotriva lui, probe evidente ca doi ori doi fac patru, cum s-ar zice, probe matematice, ceea ce n-ai idee cât este de plăcut. Dacă metoda asta prinde la un urs de mujic, nu-i mai puțin adevărat că prinde și la de-alde noi, oameni moderni, inteligenți, cu o anumită cultură! Căci, dragul meu, ce-i mai important este să-ți dai seama ce fire are. Și nervii, nervii, ai uitat de ei? Astăzi, când toată lumea este bolnavă, șubredă, surescitată!... Și fierea, câtă fiere se adună în toți acești oameni! Trebuie să-ți spun că, în unele cazuri, fierea poate fi filonul de aur! Și apoi, ce mă supără pe mine dacă el se plimbă slobod prin oraș? Să se plimbe deocamdată, n-are decât; știu că este prada mea și n-are să-mi scape! Unde ar putea să fugă? He-he! În străinătate? În străinătate fuge un străin, pe când el — nu, cu atât mai mult că eu îl urmăresc și mi-am luat anumite măsuri. Are să fugă în fundul patriei noastre? Dar acolo trăiesc mujicii, cei mai primitivi ruși, lipsiți de civilizație: iar omul nostru cu cultura lui modernă, mai curând alege pușcăria decât viața în mijlocul unor străini cum sunt mujicii noștri, he-he! Dar toate acestea-s fleacuri, latura exterioară a problemei. Ce înseamnă „să fugă”? Înseamnă să interpretezi lucrurile formal. Or, esența e alta; n-are să fugă, nu pentru că nu are unde, ci pentru că nu poate să fugă din unele motive psihologice, he-he! Cum îți pare această expresie? N-are să fugă chiar dacă ar avea unde, fiindcă-l oprește o anumită lege a firii. Ai văzut vreodată cum se învârtește fluturele în jurul lumânării? Uite, tot așa are să se învârtească și el în jurul meu ca fluturele în jurul unei lumânări; n-are să-i mai tihnească libertatea lui, are să-l roadă gândurile, are să se zăpăcească, da, are să se încurce, ca într-o plasă, frământat, ucigător de neliniștit; ba mai mult, într-o bună zi, el însuși o să-mi servească pe tavă vreo probă matematică, cum ar fi doi ori doi fac patru, dacă-i dau un răgaz mai lung!... și, dacă-i dau un răgaz destul de lung, are să se comporte astfel încât culpabilitatea lui să reiasă limpede, ca doi ori doi fac patru!... Și mereu, mereu are să se învârtească în jurul meu, în cercuri tot mai mici, tot mai mici, scurtând întruna raza până ce — buf! — are să-mi pice în gură și am să-l înghit, ceea ce este foarte, foarte plăcut, he-he-he! Nu crezi?
Raskolnikov nu răspunse; palid și nemișcat, îl privea cu încordare drept în față.
„Lecția nu e rea!” se gândea el, înghețând. „Asta nici măcar nu mai este jocul de ieri, de-a șoarecele și pisica. Și doar nu-mi vorbește astfel numai ca să-și arate puterea și să-mi sugereze anumite idei; e prea deștept... Trebuie să aibă un scop, dar care anume? Fleacuri, frățioare, vrei să mă sperii, faci pe șmecherul! N-ai niciun fel de dovezi și omul de ieri nu există! Vrei pur și simplu să mă zăpăcești, să mă scoți din sărite și în starea asta să mă prinzi, dar nu, te înșeli, n-ai să reușești! Dar de ce, pentru ce-mi sugerează atât de clar unele lucruri?... Se bizuie pe nervii mei slăbiți?... Nu, frățioare, te înșeli, n-ai să izbutești, ai să-ți frângi gâtul, cu toate că știu că mi-ai pregătit ceva... Să vedem ce anume mi-ai pregătit.”
Își adună toate puterile ca să poată înfrunta acea catastrofă grozavă, necunoscută, ce-l amenința. Uneori, îi venea să se repeadă la Porfiri și să-l sugrume pe loc. Încă de la intrare se temuse că nu-și va putea stăpâni ura. Simțea că i se usucă gura, că-i crapă buzele, inima îi bătea cu putere. Și totuși se hotărâse să tacă, să nu rostească un cuvânt înainte de vreme. Înțelese că, în situația lui, aceasta era cea mai bună tactică, pentru că așa nu numai că nu se trăda, ci, dimpotrivă, cu tăcerea lui putea să-și scoată din fire dușmanul și să-l facă să se dea el însuși de gol. Cel puțin așa spera Raskolnikov.
— Nu, eu văd că dumneata nu mă crezi, îți închipui că fac glume nesărate, chicoti tot mai vesel și mai bine dispus Porfiri, reîncepându-și alergătura prin odaie; firește, dumneata ai oarecum dreptate. Până și chipul cu care m-a blagoslovit Dumnezeu trezește numai gânduri comice; un bufon; dar uite ce aș vrea să-ți spun, dragă Rodion Romanovici, și am să ți-o repet din nou, iartă-mă, că-s om bătrân, dumneata ești tânăr, cum s-ar zice, în prima tinerețe, și de aceea prețuiești mai presus ca orice inteligența omului, așa cum face tot tineretul. Te lași ispitit de jocul ager al inteligenței și de argumentele abstracte ale rațiunii. Tineretul nostru este aidoma Consiliului de război al curții austriece de altădată, după cât pot să judec evenimentele militare; pe hârtie, ei până și pe Napoleon l-au făcut praf și l-au luat prizonier, au calculat și au potrivit toate cât se poate de ingenios în cabinetul lor, și când colo, generalul Mack se predă cu întreaga armată, he-he-he! Văd, văd, drăguță, Rodion Romanovici, că râzi de mine fiindcă eu, un civil, tot aleg exemple din istoria războiului. Ce să-i faci, am și eu o slăbiciune, mi-e dragă milităria și dacă ai ști cât de mult îmi place să citesc despre rapoarte militare... categoric — mi-am greșit cariera. Trebuia să mă fac militar, asta este. Poate că n-aș fi ajuns un Napoleon, ei, dar maior tot aș fi ajuns, he-he-he! Și așa, dragul meu, am să-ți spun tot adevărul, toate amănuntele cu privire la cazul acela, adică acel caz particular; realitatea și natura, domnul meu, nu trebuiesc nesocotite, sunt foarte importante, dau uneori peste cap calculele cele mai subtile! Ascultă-mă pe mine, om bătrân, Rodion Romanovici, vorbesc serios (spunând toate acestea, Porfiri Petrovici, care nu împlinise încă nici treizeci și cinci de ani, părea într-adevăr îmbătrânit; până și vocea i se schimbă și tot trupul i se chirci), și apoi, eu sunt foarte sincer... Sunt eu, sau nu, sincer? Ce părere ai? Cred că nici nu se găsește pe lume un om mai sincer ca mine: atâtea lucruri ți-am servit pe gratis și n-am cerut nicio răsplată, he-he! Și așa, să continuăm: inteligența, după părerea mea, este un lucru minunat; cum s-ar zice, podoaba naturii și mângâierea vieții; ea poate multe chichițe să ofere și nu este ușor să le dezlege un biet anchetator care pe deasupra mai este și el orbit de închipuirea lui, cum se întâmplă totdeauna, fiindcă, de, este și el om! Dar natura îl scoate din încurcătură pe bietul anchetator, aici e buclucul. Și tocmai la asta nu se gândește tineretul, bizuindu-se pe inteligența lui, tineretul care „trece peste toate piedicile” (după expresia dumitale cât se poate de ingenioasă și de subtilă). Ce-i drept, omul, adică în cazul particular, care ne interesează, acel om incognito, minte și minte perfect, cu subtilitate; s-ar părea că succesul îi este asigurat, că va putea să se bucure de roadele ingeniozității lui și, când colo, ce să vezi: buf! — leșină tocmai în momentul cel mai critic. Ce-i drept, sunt mii de explicații: boala, de pildă, sau uneori aerul închis din încăperi, dar totuși! Tot i-a dat de gândit! A mințit fără pereche, dar n-a știut să țină seama de firea lui. Aici e viclenia! Altă dată, lăsându-se prins de jocul propriei istețimi, începe să-l păcălească pe cel care-l bănuiește, pălește parcă înadins, în joacă, dar prea firesc pălește, prea seamănă cu adevărul, și iarăși îi dă de gândit! Chiar dacă-l înșală la început, peste noapte celălalt tot se mai gândește, dacă nu-i prost de tot. Și așa la fiecare pas! Ba începe singur să se bage înainte, să se amestece unde nu-l întreabă nimeni, să vorbească întruna tocmai despre ce-ar trebui să tacă, să facă tot felul de aluzii, he-he! Vine singur și întreabă: de ce întârzie atâta să mă aresteze? He-he-he! Și asta i se poate întâmpla chiar și omului celui mai isteț, unui psiholog și unui literat! Firea omului e o oglindă, o oglindă cât se poate de limpede! Uită-te în ea și admiră-te, asta este! Dar de ce ai pălit așa, Rodion Romanovici? Nu cumva te înăbuși? Să deschid fereastra?
— O, nu vă deranjați, vă rog! strigă Raskolnikov și izbucni deodată în râs. Vă rog, nu vă deranjați!
Porfiri se opri în fața lui, așteptă și deodată izbucni și el în râs. Raskolnikov se ridică de pe divan, curmându-și brusc râsul cu totul convulsiv.
— Porfiri Petrovici! rosti el tare și răspicat, deși abia se ținea pe picioarele tremurânde. Văd în sfârșit limpede că mă bănuiți hotărât de uciderea bătrânei aceleia și a surorii ei, Lizaveta. În ceea ce mă privește, vă declar că m-am săturat de mult de toate acestea. Dacă socotiți că aveți dreptul să mă urmăriți în justiție, urmăriți-mă; să mă arestați, arestați-mă. Dar să-mi râdeți în față și să mă chinuiți nu vă îngădui.
Deodată buzele începură să-i tremure, ochii îi scânteiară de furie și glasul, până atunci stăpânit, răsună puternic.
— Nu vă îngădui! strigă el deodată, izbind cu toată puterea cu pumnul în masă. Auziți, Porfiri Petrovici? Nu vă îngădui!
— Ah, Doamne, ce-i iarăși asta! exclamă Porfiri Petrovici, părând cu totul înspăimântat. Dragul meu! Rodion Romanovici! Drăguță! Omule! Ce-i cu dumneata?
— Nu vă îngădui! începu să strige din nou Raskolnikov.
— Mai încet, dragul meu! Au să audă și au să vină! Și atunci ce le spunem, gândește-te! șopti îngrozit Porfiri Petrovici, apropiindu-și fața de a lui Raskolnikov.
— Nu vă îngădui, nu vă îngădui! repetă mecanic Raskolnikov, dar și el, deodată, în șoaptă.
Porfiri se întoarse repede și alergă să deschidă fereastra.
— Să intre aer curat! Și ar trebui să bei puțină apă, drăguță, e o criză!
Se repezi spre ușă să ceară apă, dar tocmai atunci găsi într-un colț o carafă cu apă.
— Bea, dragul meu, șoptea el, repezindu-se la Raskolnikov cu carafa. Poate îți face bine...
Spaima și grija lui Porfiri Petrovici păreau atât de firești, încât Raskolnikov tăcu și începu să-l cerceteze cu o curiozitate sălbatică. Totuși, nu primi apa.
— Rodion Romanovici! Drăguță! Așa ai să-ți pierzi mințile, te încredințez, eh! Ah! Bea! Bea măcar puțintel!
Îl sili totuși să ia paharul cu apă în mâini. Raskolnikov îl duse mecanic spre buze, dar, venindu-și în fire, îl puse cu dezgust pe masă.
— Da, am avut o criză! Așa ai să cazi iar în boala de dinainte, drăguță, începu să sporovăiască Porfiri Petrovici cu o grijă prietenoasă, deși părea încă oarecum zăpăcit. Doamne! Cum poți să nu te îngrijești deloc? Și Dmitri Prokofici a venit ieri la mine; recunosc, recunosc, am o fire mușcătoare, urâtă, dar uite ce-a înțeles el din asta!.. Doamne! A venit ieri, după dumneata, am luat masa împreună, a tot vorbit, iar eu am rămas cu brațele desfăcute; ei, îmi ziceam... ah, Doamne! Dumneata l-ai trimis? Dar șezi, dragul meu, șezi, pentru numele lui Christos!
— Nu, nu l-am trimis eu! Dar știam că s-a dus la dumneavoastră și de ce s-a dus, răspunse tăios Raskolnikov.
— Știai?
— Știam. Și ce-i cu asta?
— Asta-i, dragul meu, Rodion Romanovici, că eu mai știu și alte isprăvi de-ale dumitale; sunt la curent cu toate! Știu cum te-ai dus să închiriezi apartamentul, aproape de noapte, când se întunecase bine afară, și cum ai tras de clopoțel, și cum ai întrebat de sânge, și cum i-ai zăpăcit pe zugravi și pe portari. Cât de bine îți înțeleg starea sufletească de atunci... și totuși așa ai să-ți pierzi mințile! Pe Dumnezeul meu! Ai să înnebunești! Prea tare clocotește în dumneata indignarea, indignare nobilă, nimic de zis, provocată de tot soiul de obide, mai întâi destinul, apoi poliția de cartier... și dumneata dai din colț în colț, cum s-ar zice, ca să-i silești pe toți să vorbească deschis cât mai iute, ca astfel să isprăvești o dată pentru totdeauna, fiindcă te-ai săturat de toate neghiobiile acestea și de toate bănuielile lor. Nu-i așa? Ți-am ghicit starea sufletească?... Numai că dumneata nu te mulțumești să-ți pierzi singur capul, ci ai să-l faci și pe Razumihin al meu să și-l piardă; prea e bun, știi și dumneata acest lucru. Dumneata ești bolnav, iar el, din pricina bunătății lui, prinde mai ușor orice boală... Când ai să te liniștești, drăguță, am să-ți povestesc... Ci șezi odată, taică, pentru numele lui Christos. Te rog, odihnește-te, ești alb ca varul, hai, șezi!
Raskolnikov se așeză, tremurul îl lăsa și fierbințeala îi cuprindea tot trupul. Asculta, încordat și profund mirat, pălăvrăgeala speriată a lui Porfiri Petrovici, care-l îngrijea prietenește. Nu credea niciun cuvânt din ce spunea acesta, deși simțea o pornire ciudată de a-l crede. Cuvintele, cu totul neașteptate, ale lui Porfiri cu privire la apartament îl înmărmuriră. „Cum vine asta? Prin urmare știe despre locuință?...” se gândi el deodată. „Și de ce mi-o spune?”
— Da, în practica noastră judiciară am mai avut un caz aproape identic, un caz psihologic, morbid, urmă grăbit Porfiri. Unul și-a pus în spate un asasinat și nu numai atât, să vezi ce a născocit, o întreagă poveste, a înfățișat fapte concrete, a povestit împrejurările, și i-a încurcat, i-a zăpăcit pe toți! Și de ce crezi? El, cu totul întâmplător și nepremeditat, a fost într-o oarecare măsură pricina acelui asasinat, dar numai într-o oarecare măsură, și când a aflat că dăduse ucigașilor prilej să înfăptuiască crima, a căzut într-o stare de tristețe, i s-a tulburat mintea, a început să aibă halucinații, într-un cuvânt, s-a smintit de-a binelea și s-a încredințat singur că el este ucigașul! Până la urmă, instanța a izbutit să dezlege problema, nefericitul a fost achitat și trimis la balamuc. Să nu fi fost instanța, vai de bietul nenorocit! Eh, eh! Of-of și iarăși of! Iată ce se poate întâmpla, drăguță! Dacă asemenea năluciri vin să-ți excite nervii, de te duci noaptea să suni pe la uși și să întrebi de sânge, poți să dai în friguri cu delir! Psihologia asta am studiat-o în practică. Este o atracție, de felul acelora care îndeamnă pe unii oameni să sară pe fereastră sau din turla bisericii! Așa și cu clopoțelul... E boală curată, Rodion Romanovici, boală! Prea îți nesocotești sănătatea. Ar trebui să consulți un specialist, un medic cu experiență, nu să te cauți cu grăsanul de Zosimov!... Delirezi! Toate acestea le faci în delir.
O clipă, toate lucrurile începură să joace în fața ochilor lui Raskolnikov.
„Oare e cu putință să mintă și acum?” se gândea el. „E cu neputință, cu neputință!” Căută să respingă această idee, presimțind în ce grad de furie sălbatică îl poate aduce și că s-ar putea să-și piardă mințile.
— N-am fost în delir, aveam mintea limpede! strigă el, chinuindu-și mintea ca să priceapă jocul lui Porfiri. Aveam mintea limpede! Ai auzit?
— Da, da, înțeleg, aud! Și ieri spuneai că n-a fost delir, chiar stăruiai cu tot dinadinsul că erai treaz! Pricep tot ce ai putea să-mi spui! Eeh!... Ascultă, Rodion Romanovici, frățioare, să luăm numai împrejurarea asta. Dacă erai într-adevăr vinovat sau dacă erai numai amestecat în afacerea asta afurisită, spune și dumneata, ai fi căutat oare să susții mereu că nu erai în delir, ci, dimpotrivă, cu mintea limpede? Vai de mine! Și să susții asta cu o stăruință specială, spune și dumneata, s-ar fi putut oare, vai de mine! După părerea mea, ar fi fost dimpotrivă. Dacă te-ai fi simțit câtuși de puțin vinovat, trebuia tocmai să susții neapărat că erai în delir. Nu-i așa? Așa e!
Ceva viclean sună în această întrebare. Cu un gest brusc, Raskolnikov se lăsă pe speteaza canapelei, ca să se depărteze de obrazul lui Porfiri, aplecat deasupra lui, și-l privi țintă, nedumerit.
— Sau, de pildă, vizita domnului Razumihin, adică faptul dacă a venit ieri cu de la sine putere sau trimis de dumneata? Păi dumneata trebuia să spui că venise cu de la sine putere și să ascunzi că a fost trimis de dumneata! Pe când dumneata n-o ascunzi defel! Dimpotrivă, ai susținut că l-ai trimis dumneata!
Raskolnikov nu susținuse acest lucru. Un fior rece îi trecu prin spate.
— Minți mereu, rosti el încet, cu glasul stins, cu buzele strâmbate într-un zâmbet dureros. Vrei să-mi dovedești că-mi cunoști jocul, că știi dinainte tot ce am să-ți răspund, urmă el, simțind că a început să nu mai cântărească cum ar trebui cuvintele, vrei să mă sperii... sau, pur și simplu, îți bați joc de mine...
Îl privea mereu țintă și din nou o ură fără margini îi străluci deodată în ochi.
— Minți întruna! strigă el. Știi foarte bine că pentru un criminal cea mai bună tactică este să nu ascundă, pe cât posibil, ceea ce se poate să nu ascundă. Nu te cred!
— Of, ce om sucit! chicoti Porfiri. Pe dumneata nu te poate învinge nimeni; ești îndărătnic ca orice monoman. Vasăzică nu mă crezi? Și eu am să-ți spun că totuși mă crezi, mă crezi de cel puțin cincisprezece centimetri și am să te fac să mă crezi de un metru, căci mi-ești drag cu adevărat, și-ți doresc sincer numai binele.
Buzele lui Raskolnikov începură să tremure.
— Da, îți doresc numai binele, ți-o spun deschis, urmă el, apucându-l ușor, prietenește, de braț, mai sus de cot. Îngrijește-ți sănătatea. Și apoi ți-a venit familia, trebuie să te gândești la ea. Ar trebui să le ferești de griji, să le alinți, și dumneata le sperii întruna...
— Ce te privește pe dumneata? De unde știi? Ce te interesează? Prin urmare mă urmărești și vrei să mi-o arăți?
— Drăguță! Păi o știu chiar de la dumneata, din gura dumitale! Nici nu observi că în emoția dumitale spui de toate și mie și altora. Și de la domnul Razumihin, Dmitri Prokofici, am aflat ieri multe amănunte interesante. Dumneata m-ai întrerupt, dar trebuie să-ți spun că, datorită susceptibilității dumitale, cu toată finețea inteligenței, ai început să-ți pierzi până și judecata sănătoasă. De pildă, să revenim din nou la clopoțel: un fapt atât de prețios (bagă de seamă: un fapt concret!) ți-l trădez de bunăvoie tocmai eu, anchetatorul! Dumneata nu vezi nimic? Dar dacă te-aș fi bănuit cât de cât, oare așa ar fi trebuit să procedez? Dimpotrivă, ar fi trebuit mai întâi să-ți adorm susceptibilitatea, să nu-ți arăt că am aflat acest fapt, ci să-ți atrag atenția în direcția opusă, ca apoi să te pocnesc cu măciuca în moalele capului (expresia dumitale), să te întreb așa, pe nepusă masă: „Ia ascultă, domnule, ce ai căutat în locuința asasinatei la orele zece, dacă nu la unsprezece noaptea? Pentru ce ai tras de clopoțel? Pentru ce ai întrebat de sânge? Pentru ce i-ai zăpăcit pe portari și i-ai îndemnat să vină la secție, la comisar?” Uite cum ar fi trebuit să procedez dacă te-aș fi bănuit cât de cât. Trebuia să-ți iau un interogator în toată forma, să-ți fac o percheziție, poate chiar să te arestez... Prin urmare, dacă am procedat altfel, nu te bănuiesc deloc! Dumneata însă ți-ai pierdut judecata sănătoasă și nu vezi nimic, ți-o repet!
Raskolnikov tresări atât de tare, că Porfiri Petrovici observă acest lucru.
— Minți! strigă el. Nu-ți cunosc gândul, dar minți și minți întruna... Adineauri mi-ai vorbit altfel, și n-am putut să mă înșel... Minți!
— Mint? sări Porfiri.
Părea că se aprinde, deși își păstra un aer cât se poate de vesel și de ironic, fiind prea puțin îngrijorat de părerea pe care și-o făcea despre persoana lui domnul Raskolnikov.
— Eu mint?... Spune și dumneata cum am procedat adineauri, eu, anchetatorul, sugerându-ți toate mijloacele de apărare, explicându-ți întreaga psihologie: „delir, boală, supărare, melancolie, polițiștii cartierului” și toate celelalte! Hai? He-he-he! Deși — ți-o spun pentru că veni vorba — toate aceste mijloace psihologice de apărare, rezerve și subterfugii nu sunt prea întemeiate, sunt cu două tăișuri: „boală, delir, vis, mi s-a năzărit, nu-mi amintesc”, toate astea-s bune, dar de ce oare, drăguță, tocmai în boală și în delir să ai astfel de halucinații și să nu ți se năzară altceva? Doar ți se poate năzări și altceva? Nu-i așa? He-he-he-he!
Raskolnikov îi aruncă o privire mândră și disprețuitoare.
— Într-un cuvânt, spuse el apăsat, sculându-se și respingându-l ușor pe Porfiri, într-un cuvânt, vreau să știu, mă recunoști absolut scutit de orice suspiciune, da, sau nu? Spune, Porfiri Petrovici, vorbește deschis, categoric și iute, chiar acum!
— Da prăpăstios mai ești, drăguță! Ce să mă fac cu dumneata? exclamă Porfiri Petrovici cu o mutră foarte veselă, șmecheră și câtuși de puțin îngrijorată. La ce bun să știi, la ce bun să știi atâtea lucruri, de vreme ce noi te-am lăsat până acum cu totul în pace? Ești ca un copil: dă-mi și dă-mi focul, să-l țin în mână! Pentru ce te neliniștești atât? Pentru ce te rogi singur să te luăm în primire, ce motive ai? A? He-he-he!
— Repet, strigă furios Raskolnikov, că nu mai pot să îndur...
— Ce anume? Incertitudinea? îl întrerupse Porfiri.
— Lasă înțepăturile! Nu mai vreau... îți spun că nu vreau!... Nu pot și nu vreau!... Auzi? Ai auzit? strigă el, izbind din nou cu pumnul în masă.
— Mai încet, mai încet! Ar putea să ne audă cineva! Te previn foarte serios: păzește-te! Nu glumesc! rosti în șoaptă Porfiri, dar de data aceasta fața lui nu mai avea acea expresie blajină de muiere speriată; dimpotrivă, acum îi ordona direct, încruntându-se sever și parcă distrugând dintr-o dată toate misterele și cuvintele cu dublu înțeles.
Dar aceasta nu ținu decât o clipă. Raskolnikov, nedumerit în prima clipă, fu apucat de un acces de furie turbată; și totuși, ciudat: se supuse din nou ordinului de a vorbi mai încet, deși mânia lui ajunsese la culme.
— N-am să te las să mă chinui! șopti el deodată, și în aceeași clipă își dădu seama cu durere și cu ură că nu poate să nu se supună ordinului, ceea ce îl înfurie și mai tare. Arestează-mă, percheziționează-mă, dar fii bun și fă totul după formele legale, nu te mai juca cu mine! Să nu îndrăznești!...
— Nu te mai necăji în privința formelor, îl întrerupse Porfiri cu același zâmbet viclean de mai înainte, privindu-l cu multă satisfacție; te-am poftit azi, drăguță, ca în familie, cu totul și cu totul prietenește!
— N-am nevoie de prietenia dumitale — nu dau doi bani pe ea! Auzi? Uite: îmi iau șapca și plec. Să te văd ce ai să zici acum, dacă ai de gând să mă arestezi?
Raskolnikov își apucă șapca și porni spre ușă.
— Și surpriza nu vrei s-o vezi? chicoti Porfiri, apucându-l din nou ceva mai sus de cot și oprindu-l în prag.
Părea din ce în ce mai vesel și mai glumeț, ceea ce îl scotea cu totul din sărite pe Raskolnikov.
— Ce surpriză? Despre ce vorbești? întrebă el, oprindu-se și uitându-se, înspăimântat, la Porfiri.
— Surpriza care șade colea, după ușa aceea, he-he-he! (Și el arată cu degetul ușa închisă, din peretele despărțitor, care ducea în „locuința lui de stat”.) Am încuiat-o bine, să nu fugă...
— Ce-i asta? Unde? Ce anume?...
Raskolnikov se apropie de ușă și voi să o deschidă, dar ușa era încuiată.
— E încuiată, uite cheia!
Și Porfiri îi arăta cheia pe care o scosese din buzunar.
— Minți! urlă Raskolnikov, ieșindu-și din fire. Minți, paiață blestemată! și se năpusti asupra lui Porfiri, care se retrăsese lângă ușă, fără totuși să pară câtuși de puțin speriat.
— Acum înțeleg tot! se repezi la el Raskolnikov. Mă minți și mă zădărești ca să mă trădez...
— Păi ar fi greu să se trădeze cineva mai mult, drăguță, Rodion Romanovici. Uite în ce hal ești. Nu țipa, altfel chem oamenii.
— Minți, n-are să se întâmple nimic! Cheamă oamenii! Știai că sunt bolnav și ai vrut să mă scoți din fire, să mă faci să turbez ca să mă trădez, asta ți-a fost scopul! Nu, mie să-mi dai fapte concrete! Am înțeles tot! N-ai fapte, nu ai decât presupuneri nenorocite, bănuieli fără valoare de-ale lui Zametov. Cunoscându-mi caracterul, ai vrut să mă înfurii, ca apoi să-mi dai la cap cu popii și deputații... pe ei îi aștepți? Hai? Ce aștepți? Unde sunt? Adă-i încoace!
— Ce deputați, drăguță? Ia te uită ce i se poate năzări unui om! Păi forma (ca să vorbesc ca dumneata) nici nu permite așa ceva. Habar n-ai, dragul meu... Cât despre formă, n-ai grijă, forma va fi respectată!... murmură Porfiri, trăgând cu urechea la cele ce se petreceau de partea cealaltă a ușii.
Într-adevăr, în odaia de alături, chiar lângă ușă, parcă se auzea gălăgie.
— A, vin! strigă Raskolnikov. Ai trimis după ei!... I-ai așteptat! Ai calculat tot... Hai... Hai, adă-i încoace: pe deputați, pe martori, pe cine vrei... ada-i aici! Sunt gata, sunt gata!...
Dar tocmai atunci se petrecu ceva atât de ciudat, o întâmplare atât de surprinzătoare în desfășurarea normală a lucrurilor, încât, firește, nici Raskolnikov, nici Porfiri Petrovici nu se puteau aștepta la un asemenea deznodământ.