Când intră în odaia Soniei, afară se înnopta. Toată ziua Sonia îl așteptase, pradă unei neliniști grozave. Mai întâi așteptase împreună cu Dunia. Aceasta venise încă de dimineață, aducându-și aminte de cuvintele lui Svidrigailov că Sonia „știe”.
N-o să redăm amănuntele convorbirii celor două femei; vom spune numai că au plâns împreună și au legat prietenie. Dunia a rămas după această întâlnire cel puțin cu mângâierea că fratele ei nu va fi singur; la ea, la Sonia, se dusese el mai întâi să-și descarce sufletul; la ea s-a dus când a simțit nevoia de a se mărturisi unui om; iar ea îl va urma oriunde l-ar trimite soarta. Fără s-o fi întrebat, Dunia era sigură de asta. Se uita la Sonia cu un fel de evlavie, ceea ce la început o rușina pe aceasta până la lacrimi, căci ea se socotea nedemnă să-și ridice ochii asupra Duniei. De la întâlnirea lor în odaia lui Raskolnikov, chipul frumos al tinerei fete, care o salutase cu deosebită politețe, i se întipărise în suflet pentru toată viața, ca o vedenie minunată, de neatins.
La urmă, Dunecika, nemaiputând îndura această așteptare, hotărî să plece să-și aștepte fratele la el acasă, gândindu-se că poate are să treacă mai întâi pe la locuința lui. Rămasă singură, pe Sonia o cuprinse groaza ca nu cumva el să-și pună capăt vieții. De același lucru se temea și Dunia. Cât fuseseră împreună, căutaseră să-și dea una alteia argumentele cele mai bune și convingătoare că nu se poate întâmpla acest lucru și izbutiseră să se mai liniștească. Dar după ce se despărțiră, amândouă nu se mai gândeau la altceva. Sonia își aduse aminte că Svidrigailov îi spusese aseară că Raskolnikov nu avea decât două drumuri: Siberia sau... Știa, pe de altă parte, că este orgolios și că nu crede în Dumnezeu... „Este cu putință să se resemneze el să trăiască numai din lașitate, de frica morții?” se gândea ea cu deznădejde. Soarele asfințea. Sonia sta tristă în fața ferestrei și privea drept înainte; dar nu zărea decât peretele nevăruit, orb, al casei vecine. În sfârșit, când nici nu se mai îndoia că nefericitul își pusese capăt zilelor, Raskolnikov intră în odaie.
Un strigăt de fericire îi izbucni din piept. Dar după ce îl privi mai cu luare-aminte, deodată păli.
— Ei da! zise Raskolnikov, zâmbind ironic. Am venit după crucea ta, Sonia. Tu m-ai trimis la răscruce de drumuri; de ce atunci te sperii acum, când a sosit clipa?
Sonia îl privi cu mirare. Îi părea ciudat tonul lui; un fior rece îi străbătu trupul, dar peste o clipă își dădu seama că și tonul, și vorbele erau prefăcute. Îi vorbea, uitându-se într-un colț, ca și cum s-ar fi temut s-o privească în față.
— Vezi, Sonia, am judecat că așa are să fie poate mai bine. Este o împrejurare la mijloc... Dar ar fi prea lung de povestit și n-are rost. Știi numai ce mă înfurie? Mă înfurii când mă gândesc la mutrele acelea imbecile, bestiale, care or să mă înconjoare, or să caște ochii la mine, or să-mi pună întrebări stupide, la care va trebui să răspund, or să mă arate cu degetul... Ptiu! Știi, eu n-am să mă duc la Porfiri Petrovici, m-am săturat de el. Am să mă duc mai bine la prietenul meu Dinamită. Ce are să se mai mire! Ce impresie am să produc! Dar ar trebui să am mai mult sânge rece; prea sunt iritabil în ultima vreme. Mă crezi: aproape că am amenințat-o cu pumnul, adineauri, pe sora mea, numai că s-a întors ca să se mai uite o dată la mine. Starea asta este o adevărată pacoste! Iată unde am ajuns! Ei, unde-i crucea ta?
Părea tulburat la culme. Nu putea sta locului o clipă, nici să-și fixeze atenția asupra unui obiect oarecare; gândurile îi săreau de la una la alta, pierdea șirul; îi tremurau ușor mâinile.
Sonia scoase în tăcere din sertar două cruci, una de chiparos, cealaltă de aramă, își făcu cruce, apoi făcu și deasupra lui și-i atârnă de gât cruciulița de chiparos.
— Asta înseamnă că-mi iau crucea, he-he! Ca și cum n-aș fi suferit până acum! Cruciulița de chiparos, adică o cruciuliță cum poartă oamenii simpli; cea de aramă, a Lizavetei, ți-o păstrezi ție; arată-mi-o! Vasăzică o purta în clipa... aceea? Cunosc alte două cruciulițe asemănătoare, de argint, și o iconiță. Le-am aruncat pe pieptul bătrânei, atunci. Pe acelea ar fi trebuit să le pun acum, da... Dar îndrug vrute și nevrute și uit ceea ce este mai important: sunt cam zăpăcit!... Vezi, Sonia, am venit anume pentru un lucru, am venit să te anunț, ca să știi tu... Și asta-i tot... Numai pentru asta am venit. (Hm, am crezut că o să spun mai mult.) Doar tu ai vrut să mă duc să stau la închisoare și să ți se împlinească dorința. De ce plângi? Și tu plângi? Încetează, ajunge, ah, ce greu îmi este!
Simțirea se născuse totuși în sufletul lui; inima i se strânse, privind-o pe Sonia. „Asta, asta de ce plânge?” se gândea el. „Ce sunt eu pentru dânsa? De ce plânge, de ce se îngrijește de mine, de parcă ar fi mama sau Dunia? Are să-mi fie dădacă!”
— Fă-ți cruce, roagă-te măcar o dată, îl rugă Sonia cu glas tremurător, sfios.
— O, fie, am să mă rog cât poftești! Din toată inima, Sonia, din toată inima...
Ar fi vrut totuși să spună altceva.
Își făcu cruce de câteva ori. Sonia luă un șal și-și acoperi capul. Era acea broboadă verde, de lână, despre care pomenise cândva Marmeladov, „broboada familiei” lor. Raskolnikov se gândi în treacăt la acest lucru, dar nu întrebă. Într-adevăr, se simțea cam zăpăcit și foarte tulburat. Asta îl neliniștea. Deodată îl miră faptul că Sonia vrea să meargă cu el:
— Ce faci? Unde te duci? Rămâi, rămâi! Vreau să fiu singur! strigă el, iritat și înspăimântat, și aproape furios porni spre ușă.
— Ce rost are să merg cu suită? mormăi el, ieșind.
Sonia rămase în mijlocul camerei. Nici nu-și luase măcar rămas bun de la ea, parcă ar fi uitat-o de pe acum; sufletul lui era plin de îndoială și de revoltă.
„Oare totul s-a încheiat? Trebuie neapărat s-o fac?” se întreba el, coborând scara. „Nu e chip să mai dau înapoi, să se dreagă lucrurile și... să nu mă duc chiar acolo?”
Totuși, mergea înainte, simțind deodată că nu mai avea niciun rost să-și pună întrebări. După ce ieși în stradă, își aduse aminte că nu-și luase rămas bun de la Sonia, că ea a rămas în mijlocul camerei, cu broboada ei verde pe cap, ca țintuită pe loc, în urma vorbelor lui răstite, și se opri. Dar, în aceeași clipă, un gând îi străbătu fulgerător mintea, de parcă ar fi pândit momentul să-l doboare cu totul.
„Pentru ce, pentru ce am venit la ea? I-am spus că am treabă cu ea; ce treabă? N-am avut nicio treabă! Să-i declar că mă duc: ei, și? Mare nevoie! Nu cumva o iubesc? Doar n-o iubesc... N-o iubesc? Am repezit-o adineauri ca pe un câine! Ori am avut într-adevăr nevoie de crucea ei? O, cât de jos am căzut! Nu, am avut nevoie de lacrimile ei, trebuia să văd cum se sperie, să văd cum o doare inima și cât suferă! Trebuia să mă agăț de ceva, să amân, să văd un om! Și eu am îndrăznit să am încredere în mine, să visez lucruri mari, eu, un nemernic, un cerșetor, un ticălos?!”
Mergea de-a lungul canalului și nu mai avea mult de mers. Dar, ajuns lângă pod, se opri și deodată coti pe pod, luând-o spre Sennaia.
Se uita cu nesaț la stânga și la dreapta, cerceta încordat fiecare obiect și nu-și putea concentra atenția; toate îi scăpau. „Peste o săptămână, peste o lună am să trec iar, dus cu duba închisorii, peste podul acesta; oare cu ce ochi voi privi atunci canalul? Am să mai țin minte că m-am uitat la el?” îi trecu prin minte. „Uite, firma de acolo! Am să mai citesc atunci, ca acum, aceste litere? Aici scrie «Asociație», ce bine ar fi să nu uit acest A, litera A, și să mă uit la acest A peste o lună. Ce am să simt și ce am să gândesc atunci?... Doamne, cât de meschine sunt toate aceste... preocupări ale mele! Firește, ar fi interesant... într-un fel... (ha-ha-ha! la ce mă gândesc!) sunt ca un copil, fac pe fanfaronul cu mine însumi; și de ce m-aș rușina de gândurile mele? Uf, ce îmbulzeală! Uite, grăsunul de colo — trebuie să fie neamț — care m-a ghiontit adineauri; știe el oare pe cine a împins cu cotul? Femeia asta cu copilul de mână, care cere de pomană, mă crede poate mai fericit decât dânsa. Ar trebui să-i dau un ban, așa, pentru ciudățenia acestui fapt. Uite un pitac, a mai rămas în buzunar, de unde?”
— Ia... ia-l, maică!
— Să-ți răsplătească Dumnezeu! se auzi glasul tânguitor al cerșetoarei.
Intră în Sennaia. Îl supăra, tare îl supăra că se lovea mereu de oameni, totuși mergea tocmai acolo unde vedea mulțimea mai deasă. Ar fi dat orice ca să rămână singur, dar simțea că nu ar fi putut îndura nicio clipă. În mulțime făcea scandal un bețiv; voia neapărat să joace și tot cădea pe o parte. Lumea se înghesuia în jurul lui. Raskolnikov își croi drum prin gloată, câteva clipe se uită la bețiv și deodată începu să râdă tare, scurt, sacadat. Peste o clipă uită de bețiv și nici nu-l mai vedea, deși se uita la el. Se depărtă fără să-și mai dea seama unde se afla și, ajuns în mijlocul pieței, o pornire ciudată îl îmboldi, stăpânindu-l trup și suflet.
Își aminti de vorbele Soniei: „Du-te la răscruce de drumuri, închină-te în fața oamenilor, sărută pământul față de care ai păcătuit și spune cu glas tare lumii întregi: «Sunt un ucigaș!»” Tresări, aducându-și aminte de aceste cuvinte. Și atât de tare îl apăsa durerea și neliniștea fără leac din ultima vreme, și mai ales din ultimele ceasuri, că se repezi, ca spre o ieșire, spre acest nou simțământ, lăsându-se cu totul în voia lui. Era ca o criză; parcă i se aprinsese o scânteie în inimă și acum ardea tot. I se muia firea și-l podidiră lacrimile. Căzu în genunchi pe locul unde stătea.
Îngenuncheat în mijlocul pieței, se închină până la pământ și sărută cu bucurie pământul noroios. Se sculă și se închină pentru a doua oară.
— Ian te uită cât e de beat! spuse un flăcău lângă el.
Cineva râse tare.
— Pleacă la Ierusalim, fraților, își ia rămas bun de la copii, de la glie, salută pe toată lumea, sărută capitala țării, își lipește buzele de pământul Sankt-Petersburgului, adăugă un târgoveț beat.
— Băiat tânăr! se amestecă un al treilea.
— De familie bună! observă un glas de om așezat.
— Azi nu mai poți ști care-i de familie bună și care nu.
Toate aceste vorbe și observații îl împiedicară pe Raskolnikov și cuvintele: „am ucis”, care poate erau gata să iasă din gura lui, rămaseră nerostite. Îndură liniștit toate strigătele și, fără să se uite înapoi, porni drept înainte prin ulicioară, spre secția de poliție. Îi răsări o nălucă pe drum, dar se așteptase s-o întâlnească și de aceea nu se miră. În clipa când îngenunchease în Sennaia și se închinase pentru a doua oară până la pământ, o zărise la vreo cincizeci de pași de el, în stânga, pe Sonia. Ea se ascundea de privirile lui după una dintre barăcile de lemn care se aflau în piață; prin urmare, îl însoțea în drumul lui dureros! Raskolnikov simți și înțelese în clipa aceea, o dată pentru totdeauna, că de acum încolo Sonia îl va urma până la moarte, fie și la capătul pământului, oriunde l-ar arunca soarta. Inima i se răsuci în piept... dar — iată-l ajuns la locul fatal...
Intră în curte destul de îmbărbătat. Trebuia să urce la etajul doi. „Cât urc”, se gândi el, „mai am timp să mă răzgândesc.” Se amăgea, spunându-și că până în ultima clipă ar mai putea da înapoi.
Același gunoi, aceleași coji de ouă pe scara în spirală; ca și prima dată, aceleași uși deschise pe palier, aceleași bucătării din care venea fum și miros greu. Raskolnikov nu mai dăduse pe acolo din ziua aceea. Genunchii îi amorțeau și abia îl țineau picioarele în timp ce urca treptele. Se opri pentru o clipă să răsufle, să-și revină, să intre ca un om. „Dar pentru ce? Pentru ce?” se întrebă el deodată. „Dacă trebuie să beau paharul până la fund, oare nu-i totuna? Cu cât are să fie mai amar, cu atât mai bine.” Văzu în închipuire chipul lui Ilia Petrovici Dinamită... „Să mă duc oare chiar la el? Nu s-ar putea să mă duc la altcineva? Nu s-ar putea să mă duc la Nikodim Fomici? Să mă întorc din drum și să mă duc la el acasă? Cel puțin, totul s-ar petrece ca în familie... Nu, nu! La Dinamită, la Dinamită! Dacă trebuie să golesc cupa, s-o golesc pe nerăsuflate, până la fund.”
Cu mâinile și picioarele reci ca gheața, aproape inconștient, deschise ușa secției de poliție. De data aceasta era foarte puțină lume înăuntru, un portar și un om din popor. Paznicul nici măcar nu-și scoase capul din cușcă. Raskolnikov trecu înainte. „Poate că s-ar putea să nu spun nimic”, îi trecu prin cap. Un conțopist oarecare, cu surtuc civil, se pregătea să scrie ceva pe birou. În colț stătea alt conțopist. Zametov lipsea. Nikodim Fomici nu era pesemne nici el acolo.
— Nu e nimeni? întrebă Raskolnikov, întorcându-se spre conțopistul de la birou.
— Cu cine doriți să vorbiți?
— A-a-a-a! De auzit nu se aude, de văzut nu se vede, dar de simțit se simte miros de creștin... cum zice povestea... am uitat! Respectele mele! strigă deodată o voce cunoscută.
Raskolnikov tresări. În fața lui stătea Dinamită; ieșise deodată din altă odaie. „Așa a fost sortit”, se gândi Raskolnikov; „ce caut aici?”
— Ați venit la noi? Ce vânt vă aduce? urmă să strige Ilia Petrovici. (Era, pare-se, cât se poate de bine dispus, chiar un pic surescitat.) Dacă veniți cu treabă, e cam devreme. Eu am venit întâmplător... De altfel, dacă pot să vă fiu de folos... Mărturisesc... cum vă?... Cum? Iertați-mă...
— Raskolnikov.
— Raskolnikov! V-ați putut închipui că v-am uitat numele? Vă rog să nu credeți că sunt chiar atât de... Rodion Ro... Ro... Rodionîci, așa mi se pare?
— Rodion Romanici.
— Da, da, da! Rodion Romanîci, Rodion Romanici! Tocmai asta am vrut să spun! Am întrebat mereu de dumneavoastră. Mărturisesc că mi-a părut foarte rău, sincer rău că ne-am purtat atunci cu dumneata cam... Mi s-a spus mai târziu că sunteți un tânăr literat, un om de știință chiar... cum s-ar zice la primii pași pe această cale... O, Doamne! Care literat sau om de știință n-a dus la început o viață cam originală? Și eu, și soția mea admirăm literatura, soția mea o adoră chiar!... Literatura și arta! Poți fi de familie bună, dar tot restul îl obții numai prin talent, cunoștințe, inteligență, geniu! Pălăria — bunăoară — ce înseamnă o pălărie? Pălăria este un moft; pot s-o cumpăr de la Țimmerman; dar ceea ce se ascunde sub pălărie, ceea ce acoperă pălăria, asta n-o pot cumpăra nicăieri!... Mărturisesc că am vrut să vin la dumneavoastră, să mă explic, dar m-am gândit că poate... Ia te uită! Nici nu v-am întrebat măcar! Aveți vreo treabă? Se zice că v-a venit familia?
— Da, mama mea și sora mea.
— Am avut cinstea s-o întâlnesc pe surioara dumneavoastră; este o persoană fermecătoare și foarte instruită. Mărturisesc că mi-a părut foarte rău că ne-am înfierbântat așa amândoi, atunci. Ce caz! Eu din pricina leșinului v-am privit atunci cu alți ochi — asta s-a lămurit mai apoi în chipul cel mai strălucit! Cruzime și fanatism! Vă înțeleg indignarea. Poate că în legătură cu venirea familiei, vă schimbați locuința?
— N-u-u-nu, am venit așa... Am venit să întreb... am crezut că-l voi găsi pe Zametov...
— Ah, da! V-ați împrietenit, am auzit. Zametov nu mai este la noi, n-o să-l găsiți. Da, Aleksandr Grigorievici ne-a părăsit. De ieri nu mai face parte din cadrele noastre; s-a transferat... și transferându-se, s-a certat cu toți... oarecum nepoliticos... Un băiețandru ușuratic, nimic altceva; dădea speranțe; dar vezi, așa se întâmplă cu tineretul nostru strălucit! Nu știu exact, mi se pare că voia să dea un examen, dar știți cum se întâmplă la noi, vorbește omul, vorbește, face pe grozavul și cu asta se isprăvește examenul! Bineînțeles, nu-i nicio asemănare între Zametov și dumneavoastră, sau domnul Razumihin, prietenul dumneavoastră! Cariera dumneavoastră este știința, neizbânzile n-o să vă întoarcă din cale; pentru dumneata, toate frumusețile vieții, s-ar putea spune, nihil est! Ascet! Monah! Sihastru!... Pentru dumneavoastră nu există decât cartea, pana după ureche, cercetările științifice — iată unde vă zboară gândul! Și eu, într-o oarecare măsură... ați citit însemnările lui Livingstone?
— Nu.
— Eu le-am citit. De altfel, astăzi sunt foarte mulți nihiliști: e și de înțeles; ce vremuri trăim, vă întreb? Vă vorbesc așa... de la om la om... dumneavoastră, firește, nu sunteți nihilist! Răspundeți sincer, sincer de tot!
— N-nu...
— Puteți vorbi cu mine absolut sincer, fără rezervă, cum ați vorbi cu dumneavoastră înșivă! Una-i slujba, alta-i... ați crezut că am să spun prietenia? Nu, n-ați ghicit. Nu prietenia, ci sentimentul uman și de dragoste pentru Cel-de-Sus. Pot fi persoană oficială în exercițiul funcțiunii, dar sunt dator să mă simt totdeauna cetățean și om, și să răspund... Ați pomenit adineauri de Zametov. Zametov este un scandalagiu în stil franțuzesc, când a băut un pahar de șampanie sau de vin de Don, în vreun local dubios; iată cine este Zametov! Iar eu, poate, cum s-ar zice, ard de râvnă și sentimente înalte, în slujba pe care o ocup. De altminteri, am un grad, o situație, o oarecare importanță socială! Sunt însurat și am copii. Îmi îndeplinesc datoria de om și de cetățean, iar el, cine este el, dacă-mi îngădui întrebarea? Mă adresez dumneavoastră, ca unui om înnobilat de cultură. Și apoi, poftim, și moașele astea s-au înmulțit în zilele noastre peste măsură!
Raskolnikov ridică sprâncenele, mirat. Cuvintele lui Ilia Petrovici, care vădit abia se sculase de la masă, îi sunau în urechi ca niște vorbe goale. Unele le înțelegea totuși, de bine, de rău, într-o anumită măsură; îl privea întrebător pe Dinamită și nu știa cum se vor isprăvi toate acestea.
— Vorbesc despre fetele acelea cu părul tuns... urmă volubil Ilia Petrovici. Le-am poreclit cu de la mine putere „moașe”, și găsesc porecla foarte potrivită. He-he! Se bagă la medicină, învață anatomia; spuneți și dumneavoastră, dacă mă îmbolnăvesc, am să chem vreodată o fată să mă trateze? He-he!
Ilia Petrovici râdea, încântat de spiritele lui.
— Să zicem că setea după instrucțiune este nestăvilită; dar te-ai instruit și ajunge. Pentru ce să întrecem măsura? De ce să insultăm persoanele de treabă, cum face ticălosul de Zametov? Pentru ce m-a insultat, vă întreb? Uite, și sinuciderile s-au înmulțit grozav în ultima vreme; nici nu vă puteți închipui cât s-au înmulțit. Toți indivizii aceștia mănâncă tot ce au, până la ultimul ban, și apoi se sinucid. Fetișcane, băiețandri, bătrâni își pun capăt zilelor... Azi-dimineață, ni s-a anunțat sinuciderea unui individ care abia a sosit în capitală. Nil Pavlîci! Auzi, Nil Pavlîci! Cum îl cheamă pe gentlemanul acela a cărui sinucidere ne-a fost anunțată adineauri, acela care s-a împușcat în Petersburgskaia?
— Svidrigailov, răspunse cineva cu glas răgușit și nepăsător, din odaia de alături.
Raskolnikov tresări.
— Svidrigailov? Svidrigailov s-a împușcat? strigă el.
— Cum? Îl cunoști pe Svidrigailov?
— Da... îl cunosc... A venit nu de mult...
— Da, da, a venit de curând, și-a pierdut soția, un chefliu, un stricat, și deodată se împușcă, și încă atât de scandalos că nici nu-ți poți închipui... a lăsat în carnetul lui de note câteva cuvinte, că moare în depline facultăți mintale și roagă ca nimeni să nu fie învinuit de moartea lui. Se zice că omul ăsta a avut parale. Vasăzică, l-ai cunoscut?
— Da... l-am cunoscut... sora mea a fost guvernantă la ei în casă...
— Ba, ba, ba!... Prin urmare ne poți comunica unele lucruri. Și dumneata n-ai bănuit nimic?
— L-am văzut ieri... el... bea vin... și eu n-am bănuit nimic.
Raskolnikov simțea ca și cum s-ar fi prăbușit ceva pe umerii lui și-l apăsa la pământ.
— Iarăși parcă ai pălit. E un aer atât de închis la noi...
— Da, trebuie să plec, mormăi Raskolnikov, să mă iertați că v-am deranjat...
— Vai de mine, cu cea mai mare plăcere! Mi-ai făcut mare plăcere și sunt bucuros să...
Ilia Petrovici îi întinse mâna.
— Am vrut numai... am venit la Zametov...
— Înțeleg, înțeleg, mi-ați făcut plăcere.
— Eu... îmi pare bine... la revedere, zâmbi Raskolnikov.
Ieși, clătinându-se. I se învârtea capul. Nu-și simțea picioarele. Cobora scara, sprijinindu-se cu mâna dreaptă de zid. I se păru că un portar, cu un registru sub braț, îl îmbrânci suind scara spre secție; că un cățel lătra din răsputeri cu un etaj mai jos, că o femeie arunca cu făcălețul după cățel și striga ceva. Coborî și ieși din curte. Acolo, nu departe de intrare, stătea, palidă, mai mult moartă decât vie, Sonia și se uita la el cu o privire sălbatică. El se opri în fața ei. Ceva bolnav și chinuit se răsfrânse pe chipul fetei, o adâncă deznădejde. Își împreună mâinile. Un zâmbet hâd, de om pierdut, strâmba gura lui Raskolnikov. Rămase o clipă în fața Soniei, zâmbi din nou, se întoarse și porni iarăși sus, spre secție.
Ilia Petrovici se așezase la locul lui și răsfoia niște hârtii. În fața lui stătea acel mujic care îl îmbrâncise pe Raskolnikov pe scară.
— A-a-a! Te-ai întors? Ai uitat ceva?... Dar ce ai?
Raskolnikov, cu buzele albe și privirea fixă, se apropie încet de masă, se sprijini cu mâna, voi să spună ceva, dar nu izbuti; nu se auzeau decât niște sunete nearticulate.
— Ți s-a făcut rău! Ia loc, șezi! Apă!
Raskolnikov se așeză pe scaun, dar nu-și luă ochii de la Ilia Petrovici, foarte neplăcut surprins. Amândoi se priviră o clipă în tăcere, așteptând ceva. Cineva aduse apă.
— Eu... începu Raskolnikov.
— Poftim apă.
Raskolnikov dădu la o parte mâna care-i întindea paharul, și rosti încet, cu pauze, dar foarte clar:
— Eu am ucis-o atunci cu toporul pe bătrâna văduvă de arhivar și pe sora ei, Lizaveta, și le-am jefuit.
Ilia Petrovici cască gura. Din toate părțile se adună lume. Raskolnikov își repetă depoziția...