— E sănătos! E sănătos! îi întâmpină vesel Zosimov. Venise de vreo zece minute și se așezase pe divan, în același loc ca în ajun. Raskolnikov stătea în colțul opus, îmbrăcat, ba chiar spălat și pieptănat cu grijă, ceea ce nu i se întâmplase de multă vreme. Odaia se umplu dintr-o dată, totuși Nastasia izbuti să se strecoare înăuntru, în spatele musafirilor, ca să tragă cu urechea.
Într-adevăr, Raskolnikov era aproape sănătos, mai ales în comparație de cum fusese cu o zi înainte, dar era foarte palid, distrat și posomorit. La prima vedere ai fi zis că e un om rănit, sau unul care suferă de o puternică durere fizică: sprâncene încruntate, buze încleștate, ochi inflamați. Vorbea puțin și parcă fără chef, în silă, ca îndeplinind o obligație și, uneori, mișcările lui trădau un fel de neliniște.
Nu lipsea decât un bandaj la mână, sau la un deget ca să crezi că-i un om căruia, de pildă, îi coace dureros un deget, sau care s-a lovit rău la o mână, sau altceva de genul acesta.
Totuși, un fel de lumină lăuntrică se revărsă o clipă pe acest obraz posomorit și palid când mama și sora lui intrară în odaie, apoi însă o expresie de vie suferință înlocui aerul său distrat de mai înainte. Lumina se stinsese repede, lăsând numai suferința. Zosimov, care-și observa și studia pacientul cu toată râvna tinerească a unui medic la începutul carierei sale, văzu cu mirare că venirea familiei nu era primită cu bucurie de Raskolnikov, ci cu o stoică hotărâre de a îndura, un ceas, două, o tortură pe care nu o putea înlătura. Văzu mai apoi că aproape orice cuvânt din discuția care urmă părea că atinge și zgândărește o rană în sufletul pacientului; și, totodată, îl mira stăpânirea de sine a acestuia, faptul că izbutea să-și ascundă sentimentele și să-l țină în frâu pe monomanul din el, pe care cu o zi mai înainte orice vorbă îl scotea din fire.
— Da, acum văd și eu că sunt aproape sănătos, zise Raskolnikov sărutându-și cu drag mama și sora, ceea ce aprinse o rază de bucurie pe fața Pulheriei Aleksandrovna. Și n-o mai spun ca ieri, adăugă el către Razumihin, strângându-i prietenește mâna.
— Nici nu m-așteptam să-l găsesc atât de bine azi, începu Zosimov, fericit de sosirea familiei, pentru că, în cele zece minute de când se afla la Raskolnikov, nu reușise să înnoade o conversație cu bolnavul. Dacă merge tot așa, în trei-patru zile are să fie ca înainte de boală, adică așa ca acum o lună sau două... Sau poate chiar trei? Căci această boală mocnește de multă vreme în el, se pregătea de mult, nu-i așa?... Recunoști acum că poate ai și dumneata o vină? adăugă el, zâmbind grijuliu, parcă temându-se să nu-l enerveze.
— Se prea poate, răspunse cu răceală Raskolnikov.
— Spun toate acestea, urmă Zosimov, prinzând chef de vorbă, pentru că întremarea dumitale definitivă depinde acum în primul rând de dumneata. Acum, când se poate vorbi cu dumneata, aș vrea să te conving că este absolut necesar să înlăturăm cauzele inițiale, cum s-ar spune, de bază, care au influențat germinarea stării bolnăvicioase; atunci ai să te faci bine, altminteri s-ar putea ca această stare să se agraveze. Eu nu cunosc cauzele inițiale, dar dumneata trebuie să le știi. Ești un om inteligent și desigur că te-ai observat. Mie mi se pare că începutul bolii coincide, într-o oarecare măsură, cu ieșirea dumitale din facultate. Nu trebuia să rămâi fără ocupație, eu cred că munca și un țel bine stabilit ți-ar fi de mare folos.
— Da, da, ai perfectă dreptate... am să caut să reintru cât mai curând la universitate și atunci toate au să meargă... strună...
Zosimov, care dăduse aceste sfaturi înțelepte mai ales ca să impresioneze doamnele, rămase, firește, oarecum descumpănit când, isprăvindu-și perorația și privindu-și bolnavul, observă pe obrazul acestuia o vădită ironie. De altfel, aceasta nu ținu mai mult de o clipă. Dar Pulheria Aleksandrovna se grăbi să-i mulțumească, și îndeosebi pentru vizita ce le-o făcuse în cursul nopții la hotel.
— Cum, a fost la voi noaptea? întrebă Raskolnikov, oarecum alarmat. Prin urmare, voi nici nu v-ați culcat după o călătorie atât de obositoare?
— Vai, Rodea, n-am stat decât până la ora două. Nici acasă Dunia și cu mine nu ne culcam înainte de ora două.
— Nici eu nu știu cum să-i mulțumesc, urmă Raskolnikov, încruntându-se deodată și plecând ochii în jos. Lăsând deoparte chestiunea bănească — iartă-mă că pomenesc despre asta (spuse el lui Zosimov) — nici nu știu cu ce am meritat această atenție deosebită? Nu pot să înțeleg... și... și mi-e greu tocmai pentru că nu înțeleg: ți-o spun deschis.
— Nu te enerva, zise, luându-și un ton vesel, Zosimov. Închipuiește-ți că ești primul meu pacient, iar noi, doctorii tineri, care abia începem să practicăm medicina, ne îndrăgim primii pacienți ca pe propriii noștri copii, unii aproape că se îndrăgostesc de ei. Iar eu nu am încă prea mulți pacienți.
— De el nu mai vorbesc, adăugă Raskolnikov, arătându-l pe Razumihin, în afară de insulte și bătaie de cap, altceva n-a văzut de la mine.
— Nu-i adevărat! Ești cam sentimental azi! strigă Razumihin.
Dacă ar fi avut mai mult spirit de observație, și-ar fi dat seama desigur că Raskolnikov nu era într-o dispoziție sentimentală, ci poate tocmai opusă. Acest lucru nu scăpă Avdotiei Romanovna. Ea își observa fratele cu atenție și neliniște.
— La mata, mamă, nici nu îndrăznesc să mă gândesc, urmă Raskolnikov ca și cum ar fi repetat o lecție învățată pe de rost de dimineață; abia azi am fost în stare să înțeleg cât ai suferit ieri, aici, în așteptarea înapoierii mele.
Spunând acestea, el îi întinse deodată în tăcere mâna soră-sii și zâmbi. Deși neînsoțit de nicio vorbă, zâmbetul acesta oglindea, de data asta, un sentiment adevărat, neprefăcut. Dunia, fericită și recunoscătoare, apucă numaidecât și strânse cu căldură mâna întinsă. Era primul semn din partea lui, după cearta din ajun. Chipul mamei strălucea de fericire la vederea acestei împăcări tăcute și depline între frate și soră.
— Uite pentru asta mi-e drag! șopti Razumihin, gata oricând să exagereze tot, răsucindu-se pe scaun. Are el unele gesturi!...
„Și cât de frumos a făcut asta”, se gândea mama, „ce elanuri nobile are, cu câtă delicatețe, cu câtă simplitate a încheiat neînțelegerea de ieri cu sora lui; i-a întins mâna într-o clipă potrivită și a privit-o cu drag... Ce ochi minunați are și ce față frumoasă! E chiar mai frumos decât Dunecika... Dar, Doamne, ce costum are, cum este îmbrăcat! Vasia, băiatul de corvoadă de la prăvălia lui Afanasi Ivanovici, e mai bine îmbrăcat!... Ah, cum m-aș repezi la pieptul lui, cum l-aș îmbrățișa... ce-aș mai plânge, dar mi-e frică... mi-e frică... Doamne, cum e!... Vorbește duios și totuși mă tem de el! De ce m-oi fi temând?...”
— Vai, Rodea, nici nu-ți închipui, se grăbi ea să răspundă la observația lui, cât de nefericite am fost ieri... acum, când totul a trecut, și suntem iarăși fericiți cu toții, pot să-ți spun. Închipuiește-ți: cum am coborât din tren, am alergat aici ca să te îmbrățișăm, și femeia asta... a, uite-o și pe dânsa! Bună ziua, Nastasia!... Femeia asta ne spune deodată că ești bolnav la pat, cu delir, și că ai fugit fără știrea doctorului, așa aiurind, și că au pornit toți să te caute. Nici nu-ți închipui ce a fost pe noi! Tocmai mi-am adus aminte ce tragic a murit locotenentul Potancikov, un prieten al nostru, al tatălui tău — tu nu-l ții minte, Rodea — era și el în delir, a fugit afară și a căzut într-o fântână, abia a doua zi l-au putut scoate de acolo. Noi, bineînțeles, am exagerat mult. Era cât pe-aci să mergem să-l căutăm pe Piotr Petrovici, că măcar cu ajutorul lui... căci eram singure, absolut singure, se văită ea și deodată se întrerupse, aducându-și aminte că poate era încă primejdios să pomenești despre Piotr Petrovici, deși erau „iarăși fericiți cu toții”.
— Da, da, toate acestea sunt desigur foarte regretabile... mormăi drept răspuns Raskolnikov, dar cu un aer atât de distrat și aproape absent, încât Dunecika îl privi, mirată. Stai, ce am vrut să vă mai spun, urmă el, forțându-se să-și aducă aminte, ah, da! Te rog, mamă, și tu, Dunecika, să nu credeți că n-am vrut să vin eu cel dintâi astăzi la voi și că v-am așteptat să veniți voi la mine.
— Vai, Rodea, ce tot spui?! strigă Pulheria Aleksandrovna, la rândul ei foarte mirată.
„S-ar zice că ne vorbește astfel, fiindcă se simte obligat s-o facă?”, gândea Dunecika. „Se împacă cu noi, ne cere iertare, ca și cum ar îndeplini o simplă formalitate, ori ar repeta o lecție învățată pe de rost.”
— Cum m-am trezit am vrut să vin la voi, dar m-au reținut hainele; uitasem să-i spun aseară Nastasiei... să spele... sângele... Abia acum am putut să mă îmbrac...
— Sânge? Ce fel de sânge? se alarmă Pulheria Aleksandrovna.
— Nu-i nimic... nu te neliniști... Aveam sânge pe haine, fiindcă aseară, pe când rătăceam oarecum în delir, am dat peste un om călcat de o trăsură... un funcționar...
— În delir? Dar ții minte tot, îl întrerupse Razumihin.
— Așa e, răspunse, îngrijorat, Raskolnikov, îmi amintesc tot, până la cele mai mici amănunte, și totuși, pentru ce am făcut, pentru ce m-am dus acolo și am vorbit ce am vorbit? Nu pot să-mi explic bine.
— Un fenomen binecunoscut, interveni Zosimov, acțiuni perfecte, îndeplinite cu îndemânare, dar comanda acțiunii, centrul de unde pornește este zdruncinat și totul depinde de diverse impresii morbide. Totul se petrece ca în vis.
„Poate nu e rău să fiu considerat aproape nebun”, se gândi Raskolnikov.
— Păi asta se întâmplă uneori și oamenilor sănătoși, observă Dunecika, privindu-l cu neliniște pe Zosimov.
— O observație destul de justă, răspunse acesta. Într-un sens, într-adevăr, noi toți, și chiar foarte des, suntem aproape nebuni, cu o mică diferență însă: „bolnavii” sunt ceva mai nebuni decât noi; și tocmai de aceea trebuie să tragem o limită. Un om absolut sănătos aproape nu există; abia dacă găsim unul la câteva zeci sau sute de mii, și încă sunt exemplare destul de slabe...
La cuvântul „nebun”, care-i scăpase lui Zosimov din gură, fără să-și dea seama, în timp ce perora pe tema lui preferată, toți se întunecară. Numai Raskolnikov păru să nu dea nicio atenție spuselor doctorului: dus pe gânduri, cu un zâmbet ciudat pe buzele palide, cumpănea ceva în minte.
— Și ce-i cu omul acela călcat de trăsură? Te-am întrerupt! se grăbi Razumihin.
— Cum? repetă Raskolnikov, trezit din visare. Ah, da... m-am murdărit de sânge pe când ajutam să fie transportat acasă... Ah, mamă, ieri am făcut o greșeală de neiertat; chiar că nu eram în toate mințile! Aseară am dat toți banii pe care mi i-ai trimis... soției lui... pentru înmormântare. O biată femeie nenorocită, bolnavă de piept... cu trei copii mici, flămânzi... Casa goală... mai are și o fată mai mare... Poate că ai fi făcut ca mine dacă ai fi văzut-o... De altfel, eu recunosc, n-am avut niciun drept să fac asta, mai ales știind ce greu ai putut face rost de acești bani. Ca să ajuți, trebuie mai întâi să ai dreptul s-o faci, altfel: „Crevez, chiens, si vous n'êtes pas contents!”
Raskolnikov râse.
— Nu-i așa, Dunia?
— Nu, nu este așa, răspunse Dunia cu tărie.
— Aha! Și tu ești... cu intenții... bune!... șopti el, privind-o aproape cu ură și zâmbind batjocoritor. Ar fi trebuit să o știu... Lăudabil; cu atât mai bine pentru tine... însă ai să ajungi la o limită peste care, dacă nu treci, ai să fii nefericită, iar dacă treci — poate și mai nefericită... Dar toate astea-s fleacuri! adăugă el, furios că se înfierbântase fără voie. Am vrut să spun că-ți cer iertare, mamă, încheie el tăios și brusc.
— Lasă, Rodea, sunt sigură că tot ce faci e bine! zise mama, fericită.
— Să nu fii chiar atât de sigură, răspunse el, strâmbându-și gura într-un fel de rânjet.
Se făcu tăcere. Era ceva încordat în discuția asta, în tăcerea, în împăcarea și în iertarea asta, și toată lumea simțea acest lucru.
„Parcă s-ar teme de mine”, se gândi Raskolnikov, privind încruntat la mama și sora lui. Pulheria Aleksandrovna, într-adevăr, cu cât tăcea mai mult, cu atât se temea mai mult.
„Când erau departe, parcă-mi erau atât de dragi”, îi fulgeră prin minte lui Raskolnikov.
— Știi, Rodea, Marfa Petrovna a murit! spuse deodată Pulheria Aleksandrovna.
— Care Marfa Petrovna?
— Ah, Doamne, Marfa Petrovna Svidrigailova! Ți-am scris atât despre dânsa!
— Aaa, da, îmi amintesc... și a murit? A, nu zău? tresări el, parcă trezindu-se din somn. A murit? Dar de ce?
— Închipuiește-ți, a murit subit! se grăbi Pulheria Aleksandrovna, încurajată de curiozitatea lui. Și a murit exact când ți-am expediat scrisoarea, în aceeași zi! Acest om îngrozitor pare-se că a fost cauza morții ei. Se zice că ar fi bătut-o groaznic!
— Așa de rău se înțelegeau? întrebă Raskolnikov pe soră-sa.
— Nu, dimpotrivă. Era totdeauna foarte răbdător cu dânsa și chiar foarte politicos. De multe ori a fost chiar prea îngăduitor, dacă te gândești la firea ei, a răbdat timp de șapte ani... Și, deodată, și-a pierdut răbdarea.
— Prin urmare, nu este un om atât de groaznic dacă a știut să se stăpânească timp de șapte ani? Mi se pare, Dunecika, că tu îi dai dreptate?
— Nu, nu, este un om groaznic! Ceva mai înfiorător nici nu-mi pot închipui, se cutremură Dunia; apoi se încruntă și rămase pe gânduri.
— Asta s-a întâmplat dimineața, urmă repede Pulheria Aleksandrovna. După aceea, ea a poruncit numaidecât să se pună caii la trăsură, ca să plece îndată după prânz în oraș, cum avea obiceiul să facă în asemenea împrejurări; la masă se zice că a mâncat cu multă poftă...
— Așa bătută cum era?
— ...De fapt, așa îi era obiceiul... și cum a isprăvit masa, ca să nu întârzie plecarea, s-a dus să facă baie... Vezi tu, făcea hidroterapie; la moșie au un izvor rece — se scalda acolo regulat — dar când a intrat în apă, a avut un atac de apoplexie!
— Nu-i de mirare! zise Zosimov.
— Și a bătut-o rău?
— Acum e totuna, răspunse Dunia.
— Hm! Ce plăcere, mamă, să povestești astfel de lucruri, spuse, deodată iritat și parcă fără să vrea, Raskolnikov.
— Fiindcă, dragul meu, n-am știut despre ce să mai vorbesc, îi scăpă Pulheriei Aleksandrovna.
— Dar ce, vă este frică tuturor de mine? întrebă el, strâmbându-și gura într-un zâmbet.
— Așa e, zise Dunia, privindu-l cu asprime. Mama, suind scara, și-a făcut cruce, așa îi era de teamă.
Fața lui Raskolnikov se crispă dureros.
— Ah, ce tot spui, Dunia? Nu te supăra, te rog, Rodea... Cum poți vorbi așa, Dunia! bâigui, sfioasă, Pulheria Aleksandrovna. Adevărul e că pe drum am tot visat, în vagon, cum o să ne întâlnim, cum o să ne spunem totul unul altuia... și eram atât de fericită, că nici nu știu cum a trecut timpul! Dar ce tot îndrug! Sunt fericită și acum... Degeaba vorbești, Dunia! Sunt fericită numai că te văd, Rodea...
— Lasă, mamă, șopti el, stingherit, fără să se uite la dânsa și strângându-i mâna, mai avem noi timp să ne saturăm de vorbă!
Spunând acestea, se tulbură deodată și se făcu alb ca varul; aceeași senzație înfiorătoare, pe care o mai avusese de curând, îi strânse inima ca într-un clește de gheață; își dădu limpede seama că mințise îngrozitor, că nu vor mai avea niciodată timp să se sature vorbind, că de acum înainte nimeni nu va mai putea vorbi deschis vreodată. O clipă impresia acestui gând dureros fu atât de puternică, încât, uitându-i pe cei de față, se sculă în picioare și dădu să iasă din odaie.
— Ce-i cu tine? strigă Razumihin, apucându-l de mână.
Raskolnikov se așeză și-și roti tăcut privirile prin odaie: toți se uitau la el, nedumeriți.
— De ce sunteți atât de triști cu toții? strigă el pe neașteptate. Vorbiți! De ce stăm așa? Hai, vorbiți! Să discutăm... Ne-am adunat ca să tăcem din gură?... Hai, spuneți ceva!
— Slavă Domnului! Am crezut că iar are un acces ca ieri, spuse Pulheria Aleksandrovna, făcându-și cruce.
— Ce-i cu tine, Rodea? întrebă, neliniștită, Avdotia Romanovna.
— Nimic, mi-am adus aminte de o glumă, răspunse el, râzând brusc.
— Dacă e o glumă, cu atât mai bine! Și eu am crezut că... murmură Zosimov, sculându-se. E timpul să plec: am să caut să mai trec pe aici... dacă te găsesc...
Salută și ieși.
— Ce om minunat! spuse Pulheria Aleksandrovna.
— Da, da, un om minunat, vrednic, instruit, inteligent... începu Raskolnikov cu o grabă neașteptată și o însuflețire neobișnuită, nu-mi mai amintesc unde l-am întâlnit altădată înainte de boală... Mi se pare că l-am mai întâlnit... Și ăsta-i un om de treabă! făcu el, arătând cu capul spre Razumihin. Îți place, Dunia? întrebă el și deodată, cine știe de ce, râse.
— Foarte, răspunse Dunia.
— Uf, ce... îngrozitor ești! spuse Razumihin, stânjenit, aprinzându-se la față, și se sculă.
Pulheria Aleksandrovna zâmbi ușor, iar Raskolnikov începu să râdă tare.
— Încotro?
— Am... treabă.
— N-ai nicio treabă, rămâi! Zosimov a plecat și atunci crezi că trebuie să te duci și tu. Nu pleca... Cât e ceasul? Douăsprezece? Ce ceas frumos ai, Dunia! Dar de ce ați tăcut iar? Numai eu clămpănesc întruna!...
— Un dar de la Marfa Petrovna, răspunse Dunia.
— Un obiect de mare valoare, adăugă Pulheria Aleksandrovna.
— A-a-a, și ce mare e, aproape că nu seamănă cu un ceas de damă!
— Mie-mi place așa, zise Dunia.
„Prin urmare nu este darul logodnicului”, se gândi Razumihin și se înveseli ca din senin.
— Credeam că e un dar de la Lujin, observă Raskolnikov.
— Nu. El nu i-a dăruit nimic Dunecikăi.
— Așa! Mai ții minte, mamă, că am fost îndrăgostit și că am vrut să mă însor? zise el deodată, uitându-se la maică-sa, mirată de întorsătura neașteptată pe care o lua discuția și de tonul cu care îi vorbea.
— Da, da, dragul meu!
Și Pulheria Aleksandrovna schimbă o privire cu Dunecika și cu Razumihin.
— Hm! Da! Ce-aș putea să povestesc? Aproape că nu-mi mai amintesc ce-a fost. Era o fată bolnăvicioasă, urmă el din nou visător, lăsându-și ochii în jos, mereu suferindă; îi plăcea să dea de pomană cerșetorilor și tot visa să intre la mănăstire; într-o zi când îmi vorbea de schit, au podidit-o lacrimile; da, da... îmi amintesc... îmi amintesc bine de tot. Era urâțică... în adevăr, nu știu de ce m-am atașat de ea; poate fiindcă era mereu bolnavă... Să fi fost șchioapă sau cocoșată, cred că aș fi iubit-o și mai mult... (Raskolnikov zâmbi, îngândurat.) Așa... friguri de primăvară...
— Nu, nu e vorba numai de frigurile primăverii! îl întrerupse cu însuflețire Dunecika.
El își privi sora cu luare-aminte și încordat, dar nu părea să audă și nici să înțeleagă ce spune. Apoi, tot dus pe gânduri, se sculă, se apropie de mamă, o sărută, se întoarse la locul lui și se așeză.
— O mai iubești și acum! zise Pulheria Aleksandrovna, înduioșată.
— Pe dânsa? Acum? Ah, da... vorbiți despre ea! Nu. Acum, toate acestea parcă s-ar fi întâmplat într-altă lume... e atâta timp de atunci. De altminteri, și tot ce se întâmplă acum, parcă nu s-ar întâmpla aici...
Raskolnikov privi atent în jurul lui.
— Și voi... parcă vă văd de la depărtare de mii de verste... Dracu' știe ce tot îndrug! De ce mă tot descoaseți? se întrerupse el înciudat și tăcu, mușcându-și unghiile și căzând din nou pe gânduri.
— Ce locuință urâtă ai, Rodea; e ca un cavou, zise deodată Pulheria Aleksandrovna, punând capăt tăcerii apăsătoare. Sunt sigură că o bună parte din melancolia ta se datorește locuinței.
— Locuinței? repetă el distrat. Da, locuința a contribuit mult... și eu m-am gândit la asta... Vai, mamă, dacă ai ști ce idee ciudată ai exprimat acum, adăugă el deodată, zâmbind misterios.
Raskolnikov abia mai putea răbda revederea, după trei ani de despărțire, cu mama și sora lui, dându-și seama că era cu desăvârșire imposibil să-și împărtășească gândurile, să lege o conversație cu ele. Totuși era un lucru despre care trebuia să vorbească împreună, ceva care nu suferea amânare și trebuia rezolvat chiar azi — după cum hotărâse el încă de dimineață, când se trezise din somn. Acum se agăță fericit de acest ceva ca de o ieșire.
— Uite ce este, Dunia, începu el pe un ton rece, aproape sever, desigur îmi cer iertare pentru comportarea de ieri, dar socotesc de datoria mea să-ți amintesc că-mi mențin punctul de vedere. Ai de ales: eu sau Lujin. Eu sunt un ticălos, fie, dar tu nu trebuie să fii. Unul din noi ajunge. Iar dacă te măriți cu Lujin, nu te mai consider sora mea.
— Rodea, Rodea! Iar vorbești ca ieri! exclamă, amărâtă, Pulheria Aleksandrovna. Și de ce tot spui că ești un ticălos — nu pot să îndur asta! Și ieri spuneai același lucru...
— Frate! răspunse Dunia hotărât și pe un ton atât de sever. Mi se pare că aici e o înțelegere greșită din partea ta. M-am gândit bine astă-noapte și am găsit care este eroarea. Mi se pare că tu îți închipui că eu mă jertfesc nu știu pentru cine sau pentru ce. Dar te înșeli. Mă mărit pentru că vreau eu să mă mărit, pentru că mi-e greu să trăiesc așa; după aceea, firește, m-ar bucura să pot fi de folos familiei mele, dar asta nu m-a împins să iau această hotărâre...
„Minte!”, gândea Raskolnikov, mușcându-și cu furie unghiile. „Câtă mândrie! Nu vrea să recunoască dorința ei de-a face pe binefăcătoarea!... Ce caractere păcătoase! Iubirea lor seamănă cu ura... O, cât vă... urăsc pe toți!”
— Într-un cuvânt, mă mărit cu Piotr Petrovici, urmă Dunecika, pentru că din două rele îl aleg pe cel mai mic. Am intenția să îndeplinesc cinstit tot ce așteaptă el de la mine și, prin urmare, nu-l înșel... De ce zâmbești așa?
Ea se aprinse și în ochii ei licări mânia.
— Ai să îndeplinești tot? întrebă el, zâmbind cu răutate.
— Până la o anumită limită. Din felul și forma în care m-a petit Piotr Petrovici, am înțeles numaidecât ce vrea de la mine. Firește, el are poate o prea înaltă părere despre el însuși, dar sper că va ști să mă aprecieze și pe mine... De ce râzi?
— Și tu, de ce roșești? Minți, sora mea, minți cu încăpățânare feminină, minți ca să-mi dovedești că ai dreptate. Nu-l poți stima pe Lujin: l-am văzut și i-am vorbit. Prin urmare, te vinzi pentru bani și, prin urmare, în orice caz, faci o faptă josnică; mă bucură faptul că, cel puțin, mai poți încă roși!
— Nu e adevărat! Nu mint!... strigă Dunecika, pierzându-și sângele rece. Nu m-aș mărita cu el dacă n-aș fi sigură că mă stimează și că ține la mine; nu mă mărit cu el, dacă nu sunt pe deplin convinsă că îl pot stima și eu. Din fericire, mă pot încredința de toate acestea chiar astăzi. Căsătoria asta nu este josnică precum spui tu! Dar chiar dacă ai avea dreptate și m-aș fi hotărât să fac o ticăloșie, nu este oare o cruzime din partea ta să-mi vorbești astfel? De ce-mi ceri un eroism pe care, poate, nici tu nu ești în stare să-l ai! Asta-i tiranie, oprimare! Dacă fac un rău, mi-l fac numai mie... Încă n-am omorât pe nimeni!... Ce te uiți așa la mine? De ce-ai pălit? Rodea, ce-i cu tine? Rodea, dragul meu!...
— Doamne! Leșină! Din pricina ta! strigă Pulheria Aleksandrovna.
— Nu, nu... fleacuri... nu-i nimic. Mi se cam învârtește capul. N-am leșinat deloc... Numai la leșinuri vă gândiți! Hm, da... ce-am vrut să spun? În ce fel te vei încredința chiar azi dacă poți să-l stimezi sau nu, și că el... te prețuiește? Așa ai spus, nu? Mi se pare că ai spus „astăzi”? Sau n-am auzit bine?
— Măicuțo, arată-i scrisoarea lui Piotr Petrovici, zise Dunecika.
Cu mâinile tremurânde, Pulheria Aleksandrovna scoase scrisoarea. Raskolnikov o luă cu multă curiozitate. Dar, mai înainte de a o despături, se uită deodată mirat la Dunecika.
— Ciudat, rosti el încet, ca și cum o idee nouă l-ar fi surprins, de ce mă frământ atât? Pentru ce atâta gălăgie? Mărită-te cu cine vrei, la urma urmei!
Vorbea ca pentru el, dar, după ce spuse toate acestea cu glas tare, își privi un timp, cu mirare, sora.
În sfârșit, cu aceeași mirare ciudată desfăcu biletul, îl citi încet, cu luare-aminte, și-l mai reciti o dată. Pulheria Aleksandrovna era în culmea neliniștii; de altminteri, toți se așteptau la vreo ieșire.
— Mă miră, începu el după o scurtă gândire, întinzând scrisoarea mamei, dar fără să se adreseze cuiva anume, doar are procese, e avocat, vorbește cu ifos... și totuși, cât de agramat scrie.
Toți rămaseră nedumeriți; nu se așteptaseră la asta.
— Ei toți scriu așa, răspunse tăios Razumihin.
— Ai citit?
— Da.
— I-am arătat scrisoarea, Rodea... ne-am sfătuit mai adineauri, începu Pulheria Aleksandrovna, tulburată.
— Este, de fapt, stilul folosit în justiție, o întrerupse Razumihin, și astăzi încă, prin tribunale, actele se întocmesc astfel.
— În justiție? Da, da, tocmai în justiție, stil oficial... Nu că ar fi cu desăvârșire agramat, dar nici literar nu scrie — un stil oficial.
— Piotr Petrovici nu ascunde, de altminteri, că n-a avut parte de multă învățătură, ba chiar se laudă că și-a croit singur drumul, interveni Avdotia Romanovna, oarecum jignită de acest nou ton al fratelui ei.
— Ei, dacă se laudă, are și de ce, n-am ce zice. Tu, surioară, pari cam supărată fiindcă din toată această epistolă am tras o concluzie cam neserioasă și crezi, desigur, că mă leg de fleacuri, ca să te zădărăsc, să-ți fac în ciudă. Departe de asta; stilul acestei scrisori m-a făcut să ajung la o concluzie care nu-i deloc lipsită de importanță în cazul de față. De pildă, expresia: „să nu aruncați vina pe mine” este foarte semnificativă și are un sens foarte clar; apoi amenință că se va retrage pe loc dacă vin și eu la voi. Această amenințare de a se retrage este un fel de a vă spune că, dacă nu-i dați ascultare, are să vă lase baltă, acum, după ce v-a adus la Petersburg. Ei, și acum spune: aceste cuvinte, fiind din partea lui Lujin, pot fi oare tot atât de jignitoare ca dacă ar fi fost scrise de el — îl arătă pe Razumihin — sau de Zosimov, de unul dintre noi?
— N-nu, răspunse Dunecika, însuflețindu-se, am înțeles foarte bine acest lucru; am înțeles că și-a exprimat prea frust gândul și că, poate, nu e destul de meșter în ale scrisului... Ai judecat foarte bine, frate. Nici nu m-am așteptat...
— Așa se scrie în stil juridic și el n-avea cum să scrie altfel; de aceea, poate nici nu este de vină că s-a exprimat atât de grosolan. Totuși trebuie să te dezamăgesc întrucâtva: scrisoarea asta mai conține o frază care este o calomnie la adresa mea și încă una destul de meschină. Am dat ieri bani unei văduve, bolnavă de ftizie, lovită de nenorocire și nu „sub pretextul înmormântării”, ci pentru înmormântare, și nu fiicei sale, unei fete de „moravuri ușoare” (pe care, de altfel, am văzut-o ieri pentru prima dată în viață), ci tocmai văduvei. În toate acestea, văd o dorință cam pripită de a mă înjosi în ochii voștri și de a mă îndepărta de voi. A folosit iar stilul juridic, adică își dezvăluie prea limpede scopul, și cu o grabă plină de naivitate. Nu este un prost, dar ca să te porți cu înțelepciune, nu ajunge numai să fii deștept. Toate acestea caracterizează omul și... nu cred să țină prea mult la tine. Ți le spun toate acestea ca să-ți deschid ochii, fiindcă doresc din toată inima numai binele tău...
Dunecika nu răspunse; hotărârea ei fusese luată mai înainte și nu aștepta decât să vină seara.
— Și atunci, tu, Rodea, ce-ai hotărât? întrebă Pulheria Aleksandrovna, și mai alarmată ca adineauri de felul așezat de a vorbi, de tonul oficial al discuției.
— Ce să hotărăsc?
— Păi ai văzut ce scrie Piotr Petrovici: să nu vii astă-seară la noi, că el se retrage... dacă vii tu. Și de aceea te întreb ce-ai de gând să faci...?
— Rămâne să hotărăști în primul rând mata, dacă această cerere a lui Piotr Petrovici nu te jignește, și, în al doilea rând, Dunia, dacă nici ea nu se simte jignită. Eu am să fac ce vreți voi, adăugă el cu răceală.
— Dunecika a și hotărât și eu sunt cu totul de părerea ei, se grăbi să spună Pulheria Aleksandrovna.
— Eu cred, Rodea, că trebuie neapărat să fii de față la această întâlnire și te rog insistent să vii astă-seară la noi, zise Dunia. Ai să vii?
— Da.
— Și am să te rog și pe dumneata să fii la noi la ora opt, adăugă ea către Razumihin. Mamă, îl poftesc și pe dumnealui...
— Foarte bine, Dunecika. Ei, și acum, dacă ați hotărât așa, adăugă Pulheria Aleksandrovna, fie cum vreți voi! Parcă mă simt mai ușurată: nu-mi place să mă prefac și să mint; mai bine să vorbim pe față... N-are decât să se supere acum, dacă are poftă, Piotr Petrovici!