Raskolnikov se ridică în capul oaselor și se așeză pe divan. Cu un gest moale întrerupse șuvoiul de vorbe înflăcărate și dezlânate cu care Razumihin încerca să le liniștească pe cele două femei și, luându-le de mână, le cercetă din ochi, pe rând, cu luare-aminte, vreo două minute, în tăcere. Privirea lui, plină de o nemărginită suferință, avea o fixitate aproape dementă, ceea ce o sperie pe maică-sa, care începu să plângă.
Avdotia Romanovna era palidă, degetele îi tremurau în mâna fratelui ei.
— Duceți-vă acasă... cu dânsul, zise Raskolnikov cu glas întretăiat, arătându-l pe Razumihin. Până mâine, mâine totul va fi... Ați sosit de mult?
— În seara asta, Rodea, răspunse Pulheria Aleksandrovna, trenul a întârziat grozav. Dar, Rodea, eu nu plec acum de-aici, pentru nimic în lume! Rămân la noapte lângă tine...
— Nu mă chinui! spuse el, făcând un gest de enervare.
— Rămân cu el! exclamă Razumihin. N-am să-l părăsesc o clipă, invitații mei n-au decât să se ducă la dracu', să se dea cu capul de pereți! De altminteri, acasă face unchiul meu pe gazdă.
— Vai, cum, cum să vă mulțumesc! începu Pulheria Aleksandrovna, strângând iarăși mâna lui Razumihin.
Raskolnikov o întrerupse:
— Nu pot, nu pot... repeta el iritat, nu mă chinuiți. Ajunge, plecați odată... Nu mai pot!...
— Să mergem, mamă, să ieșim cel puțin din odaie, șopti Dunia speriată. Îl ucidem stând aici, asta e limpede.
— Să nu mă uit la el după o despărțire de trei ani! se văită Pulheria Aleksandrovna.
— Stați! le opri Raskolnikov. Mă întrerupeți întruna și-mi pierd șirul gândurilor... L-ați văzut pe Lujin?
— Nu, Rodea, dar știe că am sosit. Am auzit că Piotr Petrovici a fost atât de bun și te-a vizitat astăzi, adăugă mama, cu oarecare sfială.
— Da... a fost atât de bun... Dunia, i-am spus mai adineauri lui Lujin că am să-l arunc pe scări în jos și l-am trimis la dracu'...
— Rodea, ce-i cu tine?! Tu, desigur... nu vrei să spui că... începu Pulheria Aleksandrovna, îngrozită, dar, aruncând o privire spre Dunia, se opri.
Avdotia Romanovna, cu ochii ațintiți asupra fratelui ei, aștepta să le explice. Știau de la Nastasia despre cearta care avusese loc în ziua aceea, atât cât putuseră să înțeleagă din felul ei încurcat de a povesti, și erau amândouă chinuite de nedumerire.
— Dunia, urmă cu greu Raskolnikov, nu vreau să te măriți cu dânsul și de aceea trebuie chiar mâine, primul lucru, să rupi orice legătură cu omul acesta și să nu mai aud de el.
— Doamne Dumnezeule! exclamă Pulheria Aleksandrovna.
— Frate, gândește-te la ce spui! începu cu aprindere Avdotia Romanovna, dar își luă seama. Poate că în clipa asta nu ești în stare să judeci, ești obosit, adăugă ea cu blândețe.
— Crezi că aiurez? Nu... Te măriți cu Lujin pentru mine. Dar eu nu vreau să-ți primesc jertfa. Așa că, până mâine să-i scrii... că te-ai răzgândit... Să-mi dai să citesc și eu, și gata!
— Dar nu pot să fac una ca asta! strigă fata, supărată. Și apoi, cu ce drept?...
— Dunecika, tu te aprinzi ușor, lasă, vedem noi mâine... Nu vezi... spuse mama, speriată, repezindu-se s-o potolească. Ah, hai să plecăm, e mai bine să plecăm!
— Aiurează, strigă Razumihin, încă amețit de băutură, altfel nu și-ar permite! Mâine toate prostiile astea au să-i iasă din cap! Astăzi însă l-a dat afară, ce-i drept. Și celălalt s-a înfuriat... Făcea pe oratorul, încerca să-și arate cunoștințele, dar a plecat cu coada între picioare...
— Prin urmare, este adevărat? exclamă Pulheria Aleksandrovna.
— Pe mâine, frate, zise cu duioșie Dunia, să mergem, măicuță... Rămâi cu bine, Rodea!
— Auzi, surioară, repetă Raskolnikov, adunându-și ultimele puteri, nu aiurez: căsătoria asta este o ticăloșie. Eu sunt un ticălos, fie, dar tu nu trebuie... unul ajunge... dar, oricât de ticălos aș fi eu, dacă te măriți cu Lujin nu te mai socotesc drept sora mea. Sau eu, sau Lujin! Și-acum, duceți-vă...
— Ți-ai pierdut mințile! Ești un tiran! răcni Razumihin, dar Raskolnikov nu-i răspunse, poate că nici nu mai era în stare să răspundă.
Se culcă pe divan și se întoarse cu fața la perete, istovit. Avdotia Romanovna se uită ciudat la Razumihin; ochii ei negri scânteiară, făcându-l pe Razumihin să tresară. Pulheria Aleksandrovna părea înmărmurită.
— Pentru nimic în lume nu pot să plec acum, îi șopti ea cu deznădejde lui Razumihin, am să rămân aici, pe undeva... Conduceți-o pe Dunia...
— Și o să stricați tot! îi răspunse tot în șoaptă Razumihin, pierzându-și răbdarea. Să ieșim pe scară. Nastasia, adu lumină! Vă jur, urmă el pe scară, vorbind cu glas scăzut, deunăzi era să ne ia la bătaie și pe mine și pe doctor! Înțelegeți? Chiar pe doctor! Și doctorul a cedat, ca să nu-l enerveze; a plecat, iar eu am rămas la catul de jos să-l păzesc, numai că între timp el s-a îmbrăcat și a șters-o. Are să fugă din nou, în toiul nopții, ar putea să-și facă rău... dacă-l enervăm...
— Ce spuneți?!
— Și apoi, Avdotia Romanovna nu poate să rămână la hotel singură, fără dumneavoastră! Gândiți-vă în ce casă ați tras. Ticălosul acela de Piotr Petrovici n-a putut să găsească o locuință mai acătării? De altminteri, știți, sunt cam cherchelit și de aceea... vorbele mele au fost cam tari... să nu le luați în seamă...
— Dar m-aș putea duce la gazda lui, stărui Pulheria Aleksandrovna, s-o rog să ne adăpostească pe mine și pe Dunia în noaptea asta, nu-l pot părăsi așa, nu pot!
Discutau pe palierul din josul scării, chiar în fața ușii gazdei lui Raskolnikov. Nastasia, de pe ultima treaptă, le lumina drumul. Razumihin era grozav de surescitat. Cu o jumătate de oră mai înainte, în vreme ce-l conducea pe Raskolnikov acasă, deși era vorbăreț din cale-afară și conștient că vorbește prea mult, avea mintea limpede, în pofida uriașei cantități de spirtoase înghițite în seara aceea. Acum însă starea lui aducea cu un fel de exaltare, de parcă vinul i se urcase la cap cu putere îndoită. Sta în fața celor două doamne, ținându-le de mână, căutând să le convingă prin argumente, de o sinceritate uimitoare, și, ca să fie mai convingător, pesemne, întărea fiecare cuvânt rostit printr-o strașnică strângere de mână, în timp ce, fără pic de sfială, o sorbea din ochi pe Avdotia Romanovna. De durere, ele își smulgeau uneori mâinile din laba lui osoasă, dar el nu lua în seamă acest lucru și le strângea și mai tare, atrăgându-le tot mai aproape de el. Dacă ele i-ar fi cerut să se arunce de pe scară ca să le facă un serviciu, el ar fi făcut-o fără să stea la gânduri și fără să se îndoiască că așa trebuie să facă. Pulheria Aleksandrovna era atât de îngrijorată de boala lui Rodea, încât, deși simțea că Razumihin era cam excentric și-i strângea prea tare mâna, închidea ochii asupra acestor amănunte ciudate și-l considera pe tânăr o adevărată providență pentru ei. Avdotia Romanovna, însă, deși o apăsa aceeași grijă și deși nu era sperioasă din fire, întâlnea cu mirare și neliniște privirile înflăcărate ale prietenului fratelui ei; numai încrederea oarbă, inspirată de lucrurile povestite de Nastasia despre acest om ciudat, o împiedica s-o rupă la fugă și s-o târască și pe maică-sa după dânsa, ca să scape de el. Înțelegea de asemenea că, deocamdată, nu se puteau lipsi de el. De altminteri, peste vreo zece minute ea se liniști: Razumihin avea însușirea să dea pe față într-o clipită tot ce avea pe suflet, în orice stare s-ar fi aflat, așa încât lumea își dădea îndată seama cu cine are de-a face.
— Nu se poate să vă duceți la gazda lui, este o absurditate! strigă el, căutând s-o convingă pe Pulheria Aleksandrovna. Cu toate că-i sunteți mama, dacă rămâneți aici are să se înfurie și cine știe ce are să iasă! Ascultați ce propun: Nastasia să stea în odaia lui, iar eu vă însoțesc până acasă, fiindcă aici, la Petersburg, nu puteți umbla noaptea singure pe stradă; la noi, aici, în privința asta... Dar, la dracu'!... După aceea mă întorc în goană aici și peste un sfert de oră — pe cuvânt de onoare — vin cu raportul — cum e? Doarme sau nu? Și celelalte. După aceea, ascultați! După aceea, de la dumneavoastră, alerg la mine acasă — am musafiri și toți sunt beți turtă — îl iau pe Zosimov, medicul care-l îngrijește pe Rodea, e la mine acasă și nu e beat, nu e beat fiindcă el nu se îmbată niciodată! Îl aduc să vadă bolnavul și apoi vin iar la dumneavoastră; prin urmare, în decurs de o oră veți căpăta două rapoarte, dintre care unul de la medic, chiar de la medic, ceea ce e mult mai important! Dacă îi este rău, vă jur că vin să vă iau și să vă aduc aici, iar dacă îi merge bine — vă culcați. Eu am să rămân aici toată noaptea, pe palier, fără să prindă de veste, iar pe Zosimov am să-l pun să doarmă la gazdă, ca să fie la îndemână. Spuneți și dumneavoastră: cine-i este mai de folos acum, dumneavoastră sau un medic? Cred că e mult mai bine să aibă un medic lângă el! Așa că, să mergem acasă! La gazdă nu puteți rămâne, este cu neputință; pentru mine este ușor, dar pentru dumneavoastră nu, ea n-are să vă primească pentru că... pentru că este o proastă. Are să fie geloasă pe Avdotia Romanovna, dacă vreți să știți, și pe dumneavoastră... dar pe Avdotia Romanovna negreșit. Are un caracter foarte ciudat, foarte! De altfel, și eu sunt un nătărău... Dar nu-mi pasă! Să mergem! Aveți încredere în mine, nu-i așa? Haide, spuneți, aveți sau nu încredere în mine?
— Să mergem, măicuțo, zise Avdotia Romanovna. Are să facă așa cum a spus, e sigur. El l-a scăpat pe fratele meu de la moarte și dacă, în adevăr, doctorul se învoiește să-și petreacă noaptea aici, ce putem dori mai mult?
— Dumneavoastră... dumneavoastră mă înțelegeți... pentru că sunteți un înger! exclamă Razumihin, încântat. Să mergem! Nastasia! Fugi sus și stai lângă el cu lumină aprinsă; mă întorc într-un sfert de ceas...
Pulheria Aleksandrovna, deși nu destul de convinsă, nu se mai împotrivi. Razumihin le luă pe amândouă de braț și le târî pe scară. Acest prieten al băiatului ei o cam neliniștea pe mamă: „O fi el îndatoritor și descurcăreț, dar te poți bizui pe făgăduielile lui, în starea în care se găsește?”
— Pricep, vă gândiți că sunt beat! îi ghici gândul Razumihin.
Făcea niște pași așa de mari, că cele două doamne abia se puteau ține după el, iar el habar n-avea.
— Asta nu înseamnă nimic! Adică... m-am îmbătat ca un nătărău, dar nu despre asta e vorba: nu sunt beat din pricina băuturii. Cum v-am văzut, mi s-a urcat băutura la cap... Dar nu luați în seamă ce spun! Îndrug vrute și nevrute și nu sunt vrednic de dumneavoastră... Sunt nevrednic, și asta în ultimul grad!... Cum vă duc acasă, chiar aici, la canal, îmi torn vreo două găleți de apă în cap și-mi trece... Dacă ați ști cât de dragi îmi sunteți amândouă!... Nu râdeți și nu vă supărați!... Supărați-vă pe cine vreți, dar pe mine să nu vă supărați! Eu sunt prietenul lui, și prin urmare sunt și prietenul dumneavoastră. Așa vreau eu... Am presimțit... încă de anul trecut, la un moment dat... Dar nu, n-am presimțit nimic, pentru că ați picat ca din cer. Dacă vreți să știți, eu n-am să închid ochii în noaptea asta... Zosimov, adineauri, se temea să nu înnebunească... De aceea nu trebuie să-l enervăm...
— Ce spuneți! exclamă mama.
— Chiar doctorul v-a spus asta? întrebă Avdotia Romanovna, înspăimântată.
— A spus, dar se înșală. I-a dat chiar o doctorie, un praf; am văzut cu ochii mei, și tocmai atunci ați sosit și dumneavoastră... Eh! Mai bine era să sosiți mâine! Bine am făcut că am plecat de acolo. Peste un ceas, Zosimov are să vă raporteze personal. El nu e beat! Și nici eu n-am să mai fiu beat... De ce m-am îmbătat în halul ăsta? Pentru ce m-au atras în discuția lor, afurisiții!... Și doar m-am jurat să nu mă mai bag în discuții!... Spun niște bazaconii! Cât pe aci să-i iau la bătaie. L-am lăsat pe unchiul meu să prezideze adunarea... Dacă vreți să mă credeți: ei au ajuns să ceară omului depersonalizarea completă, și găsesc că asta are un farmec deosebit! Îndrugă verzi și uscate numai ca să nu pară ceea ce sunt, numai ca să nu-i iei drept ceea ce sunt! Asta socotesc ei că înseamnă cel mai mare progres. Și măcar dacă toate acestea ar fi ideile lor, dar ei...
— Ascultați, îl întrerupse timid Pulheria Aleksandrovna, dar întreruperea ei turnă gaz peste foc.
— Ce credeți dumneavoastră? zbieră Razumihin, ridicând din ce în ce glasul. Credeți poate că mă înfurie scornelile lor? Fleacuri! Mie îmi place să-i aud scornind! Scornelile mincinoase sunt unicul privilegiu pe care-l are omul față de celelalte făpturi. Prin minciună, ajungem la adevăr! Sunt un om fiindcă știu să mint. Niciun adevăr n-a fost rostit fără să se fi mințit în prealabil de cel puțin paisprezece ori, sau poate de o sută paisprezece ori, și asta ne face cinste într-o anumită măsură; dar noi, noi nu suntem în stare nici măcar să scornim o minciună din capul nostru! Scornește ce vrei, dar să fie din capul tău și am să te sărut din toată inima! Să minți cu originalitate este aproape mai bine decât să repeți adevărul spus de un altul; în primul caz ești om, în cel de-al doilea — papagal! Adevărul n-are să fugă, dar viața o poți băga în mormânt; au mai fost cazuri. Spuneți-mi, vă rog, ce suntem noi acum? Toți, toți fără nicio excepție, în tot ce privește știința, progresul, cultura, gândurile, invențiile, idealurile, dorințele, liberalismul, rațiunea, experiența și în toate, toate, toate celelalte, ne aflăm în clasa întâi primară! Ne-am învățat și ne place să gândească alții pentru noi — așa ne-am obișnuit! Nu-i așa? E drept ce spun? strigă Razumihin, strângând și scuturând mâinile doamnelor. Spuneți: așa este?
— O, Doamne, într-adevăr, nu știu nimic, gemu biata Pulheria Aleksandrovna.
— Așa e, așa e... deși nu sunt cu totul de părerea dumitale, adăugă Avdotia Romanovna cu seriozitate și pe loc scoase un țipăt, atât de tare o strânse de mână Razumihin.
— Așa? Ați spus că așa este? Și să nu mai spuneți după asta că nu sunteți... că nu sunteți... strigă el în culmea fericirii, că nu sunteți un izvor de bunătate, de puritate, de înțelepciune și... de perfecțiune! Dați-mi mâna, dați-mi-o... și dumneavoastră, dați-mi mâna, vreau să vă sărut mâinile chiar aici, în stradă, în genunchi.
Și Razumihin îngenunche în mijlocul trotuarului, din fericire pustiu la ora aceea.
— Încetează, te rog! Ce faci? exclamă Pulheria Aleksandrovna, speriată rău.
— Scoală-te, scoală-te! spuse Dunia, râzând, dar era și ea neliniștită.
— Pentru nimic în lume, nu înainte să-mi dați mâinile. Așa, acum gata, m-am sculat, să mergem! Sunt un nătărău, un păcătos, nu sunt vrednic de dumneavoastră, sunt beat și mi-e rușine... Nu sunt demn să vă iubesc, dar să se închine în fața domniilor voastre este datoria oricui, dacă nu e un dobitoc absolut! Și eu m-am închinat... Iată hotelul; numai pentru asta și Rodea a avut dreptate să-l dea afară pe Piotr Petrovici al dumneavoastră! Cum a îndrăznit să vă închirieze camere într-un hotel de categoria asta? Este o rușine! Știți ce fel de oameni locuiesc aici? Și sunteți logodnica lui! Sunteți logodită, nu-i așa? Ei, în cazul acesta, trebuie să vă spun că logodnicul dumneavoastră este un ticălos!
— Ascultă, domnule Razumihin, uiți că... începu Pulheria Aleksandrovna.
— Da, da, aveți toată dreptatea, am uitat cu cine vorbesc și mor de rușine, se dezmetici fostul student. Dar... dar... nu trebuie să vă supărați că vorbesc așa! Pentru că o spun din toată inima și nu pentru că... hm! Ar fi o ticăloșie; într-un cuvânt, nu pentru că v-aș... hm!... fie, nu trebuie, n-am să vă spun de ce, nu îndrăznesc!... Noi însă, cum a intrat el în odaie, am înțeles că nu este un om din societatea noastră. Nu fiindcă a venit frezat, nu fiindcă s-a grăbit să facă paradă cu inteligența lui, ci fiindcă este o iscoadă, un speculant murdar și un bufon, și asta se vede cale de o poștă. Credeți poate că este inteligent! Nu, este un prost, o minte încuiată! Spuneți și dumneavoastră, vi se potrivește el oare? O, Doamne! Vedeți dumneavoastră (el se opri deodată pe scara hotelului), cu toate că cei de la mine de acasă sunt beți turtă, sunt oameni cinstiți și chiar dacă o luăm razna — fiindcă și eu am idei sucite — prin greșelile noastre o să ajungem odată la adevăr, căci mergem pe drumul cel drept, pe când Piotr Petrovici... nu merge pe un drum nobil. Și, cu toate că i-am făcut de ocară cât am putut, îi stimez pe toți; până și pe Zametov; pe ăsta, dacă nu-l stimez, cel puțin îl iubesc, fiindcă este un mânzoc! Până și pe animalul acela de Zosimov îl stimez — pentru că este un om cinstit și își cunoaște meseria... Haide, ajunge, am spus tot și mi s-a iertat tot. M-ați iertat? Haideți, să mergem. Cunosc coridorul ăsta, am mai fost aici, la camera nr. 3 a avut loc un scandal... Ei, care este al dumneavoastră? Ce număr? Opt? Să încuiați ușa la noapte și să nu lăsați pe nimeni înăuntru. Într-un sfert de oră mă întorc cu raportul, iar într-o jumătate de oră cu Zosimov, o să vedeți! Rămâneți cu bine, am plecat!
— Doamne, Dunecika, ce are să fie? zise Pulheria Aleksandrovna, întorcându-se neliniștită și speriată către fie-sa.
— Liniștește-te, măicuțo, răspunse Dunia, scoțându-și pălăria și mantaua. Dumnezeu ni l-a trimis pe acest domn, cu toate că vine de-a dreptul de la chef. Ne putem bizui pe dânsul, te asigur. Tot ce a făcut până azi pentru fratele meu...
— Ah, Dunecika, cine știe dacă are să vină! Cum m-am putut îndura să-l las pe Rodea!... Ah, vai, mi-am închipuit că-l voi găsi cu totul altfel! Cât de aspru a fost, parcă nici nu l-ar fi bucurat venirea noastră...
Lacrimile îi lunecau din ochi.
— Nu, măicuțo, nu este așa. Nu l-ai văzut bine din pricina lacrimilor. Este nervos fiindcă-i grav bolnav — asta-i pricina.
— Ah, și boala asta! Ce o să se aleagă din toate astea? Și cum a vorbit cu tine, Dunia! zise mama, privind sfioasă în ochii fetei, ca să-i citească gândurile, dar pe jumătate împăcată de faptul că Dunia îl apăra și, deci, îl iertase. Sunt sigură că mâine are să se răzgândească, adăugă dânsa, căutând să audă din gura ei adevărul.
— Eu sunt convinsă că și mâine are să spună același lucru... în privința aceasta... o întrerupse Avdotia Romanovna. Răspunsul ei se referea la o chestiune atât de delicată, încât Pulheria Aleksandrovna nu îndrăzni să se mai refere la ea.
Dunia se apropie de mama ei și o sărută. Aceasta o îmbrățișă strâns, în tăcere. Apoi se așeză, așteptând neliniștită înapoierea lui Razumihin și urmând-o cu sfială pe fie-sa care, cu brațele încrucișate, așteptând ca și ea, se plimba, îngândurată, de colo până colo prin odaie. Să se plimbe dintr-un colț într-altul cufundată în gânduri era un obicei al Avdotiei Romanovna când o frământa vreo grijă, și mama se ferea întotdeauna să o tulbure.
Firește, Razumihin, aprins de beție, era ridicol cu pasiunea lui fulgerătoare față de Avdotia Romanovna; dar dacă o priveai pe tânăra fată, mai ales acum, când, tristă și gânditoare, se plimba prin odaie cu brațele încrucișate, mulți l-ar fi înțeles fără să pună acest lucru pe seama stării lui euforice. Avdotia Romanovna era uimitor de frumoasă: înaltă, mlădioasă, o fire tare, sigură pe ea, ceea ce se simțea în fiecare gest al ei, fără să-i știrbească totuși grația și gingășia mișcărilor. La față semăna cu fratele ei, dar o puteai numi într-adevăr frumoasă. Avea părul blond-închis, o nuanță totuși mai deschisă decât a lui; ochii aproape negri, strălucitori, mândri și, în același timp, în unele clipe, extraordinar de blânzi. Era palidă, dar nu de o paloare bolnăvicioasă; îi strălucea obrazul de prospețime și sănătate. Gura era destul de mică, iar buza inferioară, proaspătă și roșie, ieșea puțin în afară, odată cu bărbia; era singura trăsătură neregulată a acestui obraz perfect — o trăsătură care-i dădea o expresie deosebită, ceva hotărât și oarecum semeț. Fața aceasta era îndeobște mai curând gravă și visătoare decât veselă; în schimb, ce farmec căpăta când se însuflețea și râdea vesel, tinerește, deschis! Era ușor de înțeles de ce Razumihin, înflăcărat, sincer, naiv, cinstit, voinic ca un viteaz legendar, și pe deasupra beat, el, care nu văzuse niciodată nimic asemănător, și-a pierdut capul de la cea dintâi privire. Și apoi, întâmplarea parcă anume făcuse ca el s-o vadă pe Dunia tocmai în clipa când avea fața transfigurată de iubire pentru fratele ei și de bucuria revederii; apoi văzuse cum îi tremura buza de indignare la porunca brutală, nerecunoscătoare și crudă a lui Rodea și nu se mai putuse împotrivi.
De altminteri, el nu mințise când, adineauri, pe scară, amețit de băutură, îi scăpase vorba că prostuța de proprietăreasă a lui Raskolnikov ar putea fi geloasă nu numai pe Avdotia Romanovna, ci poate și pe Pulheria Aleksandrovna însăși. Deși aceasta din urmă împlinise patruzeci și trei de ani, obrazul ei mai păstra urmele frumuseții de altădată și părea mult mai tânără decât era, ceea ce se întâmpla adeseori cu femeile care-și păstrează până la bătrânețe seninătatea sufletească, prospețimea impresiilor și inima caldă, curată și cinstită. Trebuie să spunem, în paranteză, că a păstra toate acestea este singurul mijloc de a nu-ți pierde frumusețea nici la bătrânețe. Părul începuse să-i încărunțească și să se rărească, crețuri mici se iviseră de multă vreme, ca niște raze, în jurul ochilor, obrajii erau supți de griji și dureri, și totuși fața aceasta era minunat de frumoasă. Era portretul Dunecikăi, peste douăzeci de ani, în afara expresiei buzei inferioare, atât de caracteristică tinerei fete. Pulheria Aleksandrovna era sentimentală, fără dulcegărie, timidă și îngăduitoare, dar până la o anumită limită; putea să treacă peste multe, să accepte multe, chiar dacă erau în contradicție cu părerile ei, dar era o anumită limită dictată de cinste, morala și credințele ei cele mai scumpe, peste care nimic în lume nu ar fi putut s-o silească să treacă.
Exact după douăzeci de minute de la plecarea lui Razumihin, cineva bătu de două ori și grăbit în ușă; se înapoiase Razumihin.
— Nu intru, n-am timp! se grăbi să spună când se deschise ușa. Doarme dus, liniștit; totu-i în ordine, dar-ar Domnul să doarmă așa vreo zece ceasuri! Nastasia șade lângă el, i-am poruncit să nu se clintească de acolo până la întorcerea mea. Acum alerg să-l iau pe Zosimov; are să vină să vă raporteze personal și apoi trebuie să vă culcați; văd că sunteți frânte de oboseală.
Și Razumihin fugi pe coridor.
— Ce tânăr serviabil și... devotat! exclamă Pulheria Aleksandrovna, foarte mulțumită.
— Da, pare a fi un om de ispravă! răspunse cu oarecare căldură Avdotia Romanovna și începu iarăși să umble în lungul și latul odăii.
Cam peste un ceas, răsunară pe coridor alți pași și o nouă bătaie în ușă. Amândouă așteptaseră, de data aceasta cu toată încrederea, îndeplinirea făgăduielii lui Razumihin; și acesta într-adevăr izbuti să-l aducă pe Zosimov. Doctorul se învoi foarte ușor să părăsească cheful și să se ducă să-l vadă pe Raskolnikov, dar vizita la cele două doamne nu-l atrăgea deloc, fiindcă nu punea temei pe vorbele lui Razumihin, care era beat. De cum intră însă se liniști, ba chiar se simți măgulit, căci își dădu numaidecât seama că era așteptat ca un fel de oracol. În cele zece minute, cât ținu vizita lui, izbuti s-o liniștească pe Pulheria Aleksandrovna. Vorbi cu multă compătimire, dar stăpânit, cu mare seriozitate și rezervă, exact cum se cuvine să vorbească un medic în vârstă de douăzeci și șapte de ani, când este chemat să-și spună părerea la un consult important; și aceasta fără să se abată o clipă de la subiectul principal și fără să trădeze cea mai mică dorință de a stabili relații mai personale și mai familiare cu cele două doamne. Deși remarcase de la intrare strălucitoarea frumusețe a Avdotiei Romanovna, căutase, tocmai de aceea, să nu-i dea nicio atenție, și tot timpul vizitei îi vorbise exclusiv numai Pulheriei Aleksandrovna. Toate acestea îi dădeau o mulțumire lăuntrică extraordinară. Despre bolnav spusese că, de fapt, în clipa de față starea lui era satisfăcătoare. Observațiile pe care le făcuse asupra lui în cursul bolii îl îndreptățeau să creadă că, în afara situației materiale foarte grele din ultimele luni, un rol important l-au jucat în starea pacientului și unele cauze morale, „adică, cum s-ar zice, starea lui este produsul complex al multiplelor influențe fizice și morale: frământări, griji, temeri, anumite gânduri... etc., etc.” Observând în treacăt că Avdotia Romanovna îl asculta cu mare atenție, Zosimov se întinse pe această temă. Iar la întrebarea alarmată și totuși timidă a Pulheriei Aleksandrovna în legătură cu „unele presupuneri că ar fi vorba de nebunie”, răspunse, cu un zâmbet liniștit și sincer, că s-au exagerat unele vorbe spuse de el, că firește, se poate constata la bolnav o anumită idee fixă, un fel de monomanie — se întâmplă tocmai că el, Zosimov, se interesează îndeaproape de acest domeniu pasionant al medicinei — dar trebuie să ținem seama că până azi bolnavul fusese aproape tot timpul în delir și... și că, firește, sosirea familiei aduce o diversiune fericită, îl va ajuta să se întărească și va avea asupra lui o influență binefăcătoare, „dacă, bineînțeles, vom putea să-l ferim de noi zguduiri”, adăugă el, plin de importanță. Apoi se sculă, salută ceremonios și amical totodată și părăsi odaia însoțit de binecuvântările, recunoștința și rugămințile fierbinți ale celor două femei. Avdotia Romanovna chiar îi întinse mânuța, fără ca el să fi căutat să i-o strângă; pe scurt, plecă extrem de mulțumit de vizita făcută și, mai ales, de propria lui persoană.
— Mâine mai stăm de vorbă; acum culcați-vă numaidecât, e timpul să vă odihniți! porunci Razumihin plecând după Zosimov. Mâine am să vin cât mai devreme să vă dau raportul.
— Ce fată adorabilă este Avdotia Romanovna! spuse Zosimov cu un licăr în ochi, când ajunseră în stradă.
— Adorabilă? Ai spus adorabilă? răcni Razumihin și, repezindu-se la Zosimov, îl apucă de beregată. Dacă mai îndrăznești vreodată... Pricepi?... Pricepi? zbieră el, zgâlțâindu-l de guler și înghesuindu-l într-un zid. Ai auzit?
— Lasă-mă, diavol bețiv! se zbătu Zosimov, iar după ce acesta îi dădu drumul, îl privi cu luare-aminte și deodată se porni pe râs. Razumihin sta în fața lui cu brațele atârnând, pradă unor gânduri grave și întunecate.
— Sunt un imbecil, așa e, rosti el, posomorit ca un nor de furtună, dar... și tu...
— Ba nu, frățioare, eu nu. Eu umblu cu picioarele pe pământ.
Merseră tăcuți și abia când ajunseră la locuința lui Raskolnikov, Razumihin, foarte tulburat, rupse tăcerea:
— Ascultă, zise el. Ești un băiat de treabă, dar pe lângă o mulțime de alte cusururi ale tale mai ești și un afemeiat — o știu prea bine — și încă un afemeiat ordinar. Da, ești ordinar, ești aiurit, slab de înger și, de prea mult răsfăț, nu-ți refuzi nimic și asta, după mine, este o ticăloșie, fiindcă te duce de-a dreptul la ticăloșii. Te-ai răsfățat într-așa hal că, mărturisesc, nu pricep cum de izbutești să fii un medic bun și chiar plin de abnegație. Dormi pe puf (de, medic!) și te scoli noaptea din pat pentru un bolnav! Peste trei ani, n-ai să te mai scoli pentru niciun bolnav... Dar, la dracu', nu despre asta e vorba: astă-noapte dormi în apartamentul gazdei (abia am convins-o), iar eu în bucătărie; poftim, ai ocazia să-i faci cunoștința mai îndeaproape! Nu, nu e ce crezi tu! Nici umbra, frățioare...
— Dar nici nu m-am gândit la nimic.
— Aici, frățioare, e vorba numai de pudoare, discreție, sfială, o castitate fără pereche; e numai „of”-uri și „ah”-uri și se topește ca ceara! Scapă-mă de ea, în numele tuturor dracilor din lume. Are o înfățișare foarte plăcută!... Și am să te binecuvântez, am să te binecuvântez!
Zosimov râse și mai tare.
— Ian te uite cum s-a aprins! Și ce să fac cu ea?
— Te asigur că n-o să ai nicio bătaie de cap, numai să îndrugi verzi și uscate, orice poftești, să stai lângă ea și să vorbești. Și apoi, tu ești medic: trateaz-o de mai știu eu ce boală. Îți jur că n-ai să regreți. Are pian (știi că mă pricep un pic să zdrăngănesc pe clape); cunosc un cântec rusesc: Mă scald în lacrimi amare... Îi plac cântecele adevărate și... de la cântece a început; iar tu, tu ești un virtuoz, un maestru, un Rubinstein... Te asigur că n-ai să regreți!
— Dar tu, ce? I-ai promis ceva? Formal? I-ai spus poate că o iei de nevastă...
— Nimic, nimic, nimic! Și apoi, nu-i din alea; Cebarov a încercat să-i dea târcoale...
— Atunci, părăsește-o!
— Nu se poate!
— Dar de ce?
— Nu știu, dar nu se poate, și gata! E ceva care te prinde, frățioare!
— Atunci de ce-ai mai încercat s-o atragi?
— Nici n-am încercat, am fost poate atras chiar eu, din prostie, iar ei poate nici nu-i pasă dacă sunt eu sau tu, numai să-i stea cineva alături și să ofteze... Aici, frățioare... nu știu să-ți explic, dar aici stai, tu cunoști matematicile și te mai ocupi și astăzi, știu eu... păi încearcă de fă cu dânsa un calcul integral, zău, nu glumesc, vorbesc foarte serios, ea n-are să bage de seamă: are să stea să se uite la tine, are să ofteze și tot așa, un an întreg. Eu, între altele, i-am vorbit mult, două zile în șir, despre parlamentul prusac (căci despre ce era să-i vorbesc?), și ea suspina și se topea de plăcere! Numai de dragoste să nu-i vorbești — e rușinoasă foc — să te faci că te topești după ea — și asta ajunge. E cât se poate de confortabil; ca și când ai fi acasă — poți să citești, să șezi, să te culci, să scrii... Poți chiar s-o săruți, dar mai cu luare-aminte...
— Dar ce nevoie am de ea?
— Eh, nu știu cum să fac să mă înțelegi! Vezi tu: voi doi vă potriviți de minune! M-am gândit mai demult la tine... Tu, până la urmă, tot la asta ai să ajungi! Și atunci, e totuna dacă-i mai devreme sau mai târziu. Aici, frățioare, este vorba de principiul saltelelor de puf, eh! Și nu numai al saltelelor de puf! Aici ești prins în mreje; e capătul lumii, locul de ancorare, limanul liniștit, buricul pământului, temelia lumii sprijinite pe trei chiți, filozofia clătitelor, a plăcintei grase, cu samovare de seară, suspine domoale, cațaveici călduroase, culcuș încălzit, uite, parcă ai fi mort și totuși ai trăi, ceea ce e un dublu avantaj! Ei, dar ajunge, frățioare, nu mai știu ce vorbesc, e timpul să ne culcăm! Ascultă: eu mă trezesc uneori noaptea, așa că am să mă duc să văd ce face Rodion. Dar nu-i nimic, e o aiureală, totul are să meargă strună. Nu te neliniști din cale-afară, dar, dacă vrei, du-te și tu de-l mai vezi o dată. Dacă cumva observi ceva, dacă, de pildă, aiurează, sau are temperatură, să mă trezești numaidecât. De altminteri, n-are să fie nevoie...