Ca și rândul trecut, ușa se întredeschise puțin de tot și doi ochișori ageri și bănuitori îl fixară din întuneric. Atunci Raskolnikov se zăpăci și făcu o mare greșeală.
De teamă să nu se sperie bătrâna, văzând că sunt singuri și gândind că aspectul lui n-are să inspire încredere, puse mâna pe clanță și trase ușa spre el, ca nu cumva baba să i-o închidă în nas. Văzând aceasta, bătrâna nu smuci ușa spre ea, dar nici nu luă mâna de pe clanță, așa încât Raskolnikov fu cât pe aci s-o tragă afară, pe scară, cu ușă cu tot. Iar când văzu că ea rămâne în prag, închizându-i trecerea, și nu-l lasă să intre, porni înainte fără să țină seama de ea. Femeia, speriată, sări într-o parte, voi să spună ceva, dar nu izbuti și doar îl privea cu ochii mari.
— Bună ziua, Aleona Ivanovna (începu el cu tonul cel mai firesc cu putință, dar glasul nu i se supunea, se frânse și începu să-i tremure), v-am adus... un obiect... dar, haideți mai bine... la lumină...
Și, lăsând-o pe bătrână acolo unde se afla, intră în odaie, fără să mai aștepte să-l poftească. Bătrâna se repezi pe urmele lui; limba i se dezlegă.
— Doamne! Ce vrei?... Cine ești? Ce dorești?
— Vai de mine, Aleona Ivanovna... doar mă cunoașteți... sunt Raskolnikov... uitați-vă, v-am adus amanetul despre care v-am vorbit acum câteva zile.
Și îi întinse amanetul.
Bătrâna se uită la pachet, dar numaidecât ridică iar ochii și-i pironi asupra musafirului nepoftit, cu o privire pătrunzătoare, ciudoasă și bănuitoare. Un minut se scurse; lui Raskolnikov i se păru chiar că citește în ochii ei un fel de ironie, ca și cum femeia i-ar fi ghicit intențiile. Simți că-și pierde cumpătul, că aproape se teme, și chiar atât de tare, încât ar fi în stare — dacă-l mai privește așa, fără să sufle o vorbă, încă vreo câteva secunde — s-o ia la goană.
— Ce vă uitați la mine de parcă nu m-ați cunoaște?! se răsti el furios. Dacă vreți — luați amanetul, dacă nu — mă duc la altcineva. N-am vreme de pierdut!
Nici nu se gândise să spună aceste vorbe, izbucniseră din gură de la sine, pe neașteptate.
Bătrâna se dezmetici, iar tonul hotărât al musafirului pesemne îi dădu curaj.
— Păi și dumneata, maică, ce te... ce-i asta? întrebă ea, privind amanetul.
— O tabacheră de argint; doar v-am spus rândul trecut.
Femeia întinse mâna.
— De ce ești așa alb la față? Și-ți tremură mâinile! Ai fost cumva la baie?
— Friguri, răspunse Raskolnikov tăios. Pălești, vrei-nu vrei... dacă nu ai ce mânca, adăugă el, abia rostind cuvintele.
Puterile îl părăseau iarăși. Dar răspunsul părea verosimil; bătrâna luă amanetul.
— Ce-i asta? repetă dânsa, cercetându-l din nou cu atenție și cântărind pachețelul în mână.
— Un obiect... O tabacheră... de argint... uitați-vă la ea.
— Nu prea pare să fie de argint... Ia te uită ce-a mai înfășurat-o!
Tot trudindu-se să dezlege sforicica, se îndreptă spre fereastră, la lumină (toate ferestrele erau închise, deși era zăpușeală) și, întorcându-i spatele, câteva clipe nu se mai ocupa deloc de el. Raskolnikov descheie pardesiul, desfăcu toporul din laț, dar nu-l scoase de tot, îl ținea cu mâna dreaptă sub haină. Mâinile îi erau grozav de slabe; simțea cu fiecare clipă cum se înțepenesc și se răcesc mai mult. Se temea că va scăpa toporul... deodată capul începu să i se învârtească.
— Ce-ai înfășurat aici? exclamă, înciudată, bătrâna, făcând o mișcare spre el.
Nu mai era nicio clipă de pierdut. Scoase toporul, îl ridică cu amândouă mâinile, abia dându-și seama ce face, și, aproape fără nicio sforțare, aproape mecanic, îl lăsă să cadă cu muchia pe creștetul bătrânei. Era la capătul puterilor. Dar de îndată ce lovi cu toporul, îi reveni și puterea.
Bătrâna, după obiceiul ei, era cu capul gol. Părul bălan, ușor încărunțit și rar, uns din belșug cu ulei, era strâns împletit într-o coadă subțire, ca o coadă de șoricel, prinsă la ceafă cu o bucățică de pieptene de baga. Lovitura nimerise drept în moalele capului, ceea ce se datora staturii sale mici. Femeia scoase un țipăt slab, foarte slab, și deodată se lăsă în jos; totuși mai avu timp să ducă mâinile la cap. Într-una din ele mai ținea încă „amanetul”. Atunci Raskolnikov o lovi cu toată puterea, o dată, de două ori, tot cu muchia toporului, și tot în creștetul capului. Sângele porni să curgă ca dintr-un pahar răsturnat și trupul se prăbuși pe spate. Raskolnikov făcu un pas înapoi, o lăsă să cadă și se aplecă numaidecât asupra ei; femeia murise. Ochii îi erau bulbucați, ca și cum ar fi vrut să-i sară din cap, obrazul și fruntea — încrețite și schimonosite spasmodic.
Raskolnikov puse toporul jos, alături de moartă, și vârî numaidecât mâna în buzunarul ei, căutând să nu se murdărească de sângele care curgea încă; scotocea în buzunarul drept, cel din care femeia scosese cheile rândul trecut. Era perfect lucid, nu mai simțea nicio amețeală, capul nu i se mai învârtea, numai mâinile îi mai tremurau încă. Mai târziu, își amintea că fusese cât se poate de atent și de prudent, dându-și osteneala să nu se murdărească de sânge... Scoase cheile numaidecât: ca și data cealaltă erau prinse toate la un loc pe un ineluș de oțel. Alergă în dormitor. Era o odaie mică, cu un iconostas mare, cu icoane multe. Lângă peretele opus se afla un pat, foarte curat, cu plapuma vătuită din peticele de mătase. În fața celuilalt perete se afla scrinul. Ciudat: de îndată ce încercă să potrivească cheile la scrin, de îndată ce le auzi clinchetul, simți un fior în spate. Fu din nou cuprins de dorința de a lăsa totul baltă și de a pleca. Dar asta nu ținu decât o clipă; era prea târziu ca să mai dea înapoi. Zâmbi chiar, fiindcă-i trecuse așa ceva prin cap, apoi îl fulgeră un gând neliniștitor. I se năzări deodată că bătrâna poate tot mai trăia încă și putea să-și vină în fire. Lăsă cheile și scrinul și alergă înapoi, acolo unde zăcea cadavrul, apucă toporul, îl ridică, dar nu-l lăsă să cadă. Nu era nicio îndoială că bătrâna murise. Se aplecă și, cercetând-o de aproape, văzu limpede că craniul fusese sfărâmat și osul din creștet ușor strâmbat într-o parte. Voi să-l pipăie cu degetul, dar își trase mâna înapoi; și așa se vedea clar. Între timp, în jurul capului bătrânei se făcuse o băltoacă de sânge. Raskolnikov observă deodată un șnuruleț care atârna de gâtul bătrânei; trase de el, dar șnurulețul era tare și nu voia să se rupă; era ud de sânge. Raskolnikov încercă să scoată din sân obiectul prins de șnur, fără să-l mai rupă, dar ceva îl împiedica să iasă. Nerăbdător, ridică din nou toporul gata să taie șnurul pe loc, pe trup, dar nu îndrăzni și cu greu, după două minute, murdărindu-și mâinile și toporul, izbuti să taie șnurul fără să se atingă de trupul neînsuflețit; nu greșise — era o pungă. De șnur erau prinse două cruciulițe, una de chiparos și una de aramă, și o iconiță smălțuită; alături se afla un fel de pungă-portmoneu de antilopă, soioasă și în partea de sus cu o margine și un inel din metal. Punga era bine umflată; Raskolnikov o vârî în buzunar fără s-o cerceteze, zvârli cruciulițele pe pieptul bătrânei și, luând de data aceasta toporul cu el, se repezi din nou în iatac.
Era grozav de grăbit, apucă cheile și încercă din nou să deschidă scrinul. Dar nu izbutea; cheile nu intrau în broască. Nu că i-ar fi tremurat mâinile, dar greșea întruna: de pildă, vedea bine că cheia nu se potrivește și totuși o băga în broască. Deodată își aduse aminte și înțelese că cheia cea mare, cu limba zimțată, care se tot legăna printre cele mici, nici nu era de la scrin (așa se gândise și rândul trecut), ci negreșit de la vreo lădiță și că tocmai în lădița aceea poate că erau ascunse lucrurile de preț. Lăsă scrinul și se vârî sub pat, știind că bătrânele au obiceiul să țină astfel de lădițe sub pat. Într-adevăr, găsi acolo o lădiță destul de mare, ceva mai lungă de șaptezeci de centimetri, cu capacul bombat, îmbrăcată în safian roșu și împodobită cu țintișoare de oțel. Cheia zimțată se potrivea la broască și o deschise numaidecât. Deasupra, învelită într-un cearșaf alb, se afla o haină de postav roșu, îmblănită cu iepure; dedesubt — o rochie de mătase; apoi un șal, iar mai jos, până la fund, nu părea să fie decât tot soiul de boarfe. Mai întâi, Raskolnikov încercă să-și șteargă mâinile de sânge pe postavul roșu al hainei. „Tot e roșu, și pe roșu sângele nu se cunoaște”, se gândi el, apoi își veni în fire. „Doamne, nu cumva îmi pierd mințile?” își zise îngrozit.
Răscoli un pic boarfele din ladă; de sub haina îmblănită alunecă un ceas de aur. Atunci se repezi să scotocească lucrurile. Într-adevăr, printre ele erau amestecate obiecte de aur — brățări, lanțișoare, cercei, ace de cravată etc. Unele erau în cutioarele lor, altele numai învelite în ziar, dar înfășurate cu grijă, în foi puse în două și legate cu sforicele. Fără să întârzie, își umplu buzunarele pantalonilor și ale pardesiului, fără să mai aleagă, fără să desfacă pachețelele și cutioarele; dar nu avu timp să adune multe...
Niște pași ușori răsunară în odaia în care zăcea bătrâna. Se opri și rămase împietrit ca un mort. Dar pesemne i se năzărise numai că aude pași, căci liniștea era perfectă. Apoi, foarte discret, se auzi un țipăt ușor, ca și când cineva ar fi gemut încet, întretăiat, și ar fi amuțit. Din nou se așternu o tăcere de mormânt; se scurse un minut, poate două. Raskolnikov ședea pe vine lângă lădița deschisă și aștepta cu răsuflarea tăiată; deodată sări în sus, apucă toporul și dădu buzna afară din iatac. În mijlocul odăii se afla Lizaveta, cu o legătură mare în brațe — era albă ca varul; n-avea putere nici să strige și-o privea încremenită pe sora ei ucisă. Când îl văzu năvălind în odaie se înfioră, o cuprinse tremurul și fața i se schimonosi de groază; ridică încet brațul în sus, deschise gura fără să scoată un sunet și, încet de tot, se retrase de-a-ndăratelea într-un colț al odăii, unde se ghemui fără să-și ia ochii de la el, fără să poată striga, ca și cum n-ar mai fi avut suflare. Raskolnikov se repezi asupra ei cu toporul; buzele Lizavetei se strâmbară jalnic, ca ale unui copil mic când se sperie la vederea unui lucru care-l îngrozește și se pregătește să țipe. Nenorocita de Lizaveta era într-atât de naivă, bătută de soartă și fusese întotdeauna atât de terorizată, încât nu-și ridică brațul să-și apere fața, cum ar fi fost natural, căci toporul era acum în dreptul obrazului ei. Își ridică numai ușor mâna stângă, dar nu până în dreptul feței, și o întinse încet înainte, ca și cum ar fi vrut să-l depărteze. Lovitura o nimeri drept în țeastă și tăișul despică fruntea aproape până în creștet. Femeia se prăbuși. Raskolnikov, pierzându-și capul, apucă legătura pe care o ținuse ea în mână, apoi o zvârli cât colo și fugi în antreu.
Groaza îl cuprindea din ce în ce mai mult, mai ales după acest al doilea omor, cu totul neprevăzut. Ar fi vrut să fugă cât mai repede. Și dacă în clipa aceea ar fi fost în stare să-și dea seama, să judece limpede și să cumpănească toată greutatea situației în care se afla, să vadă cât era de disperată, de hidoasă și de absurdă, să înțeleagă totodată prin ce greutăți mai avea de trecut și câte fărădelegi va trebui poate să mai comită ca să scape de acolo și să ajungă acasă, se prea poate că ar fi lăsat totul baltă și s-ar fi dus imediat să se denunțe singur. Și aceasta nu din teamă pentru el însuși, ci de groază și dezgust față de ceea ce făptuise. Mai ales senzația aceasta de dezgust se ridica și creștea în sufletul lui cu fiecare clipă ce trecea. Pentru nimic în lume nu s-ar fi apropiat de lădiță și nici nu ar fi intrat în odaie.
Treptat însă îl cuprinse un fel de toropeală, o stare de visare puse stăpânire pe sufletul lui; avea clipe de amnezie, sau, mai bine zis, uita ce era mai important și se gândea la fleacuri. De altfel, când își vârî capul în bucătărie și văzu pe bancă o găleată pe jumătate plină cu apă, înțelese că trebuia să se spele pe mâini și să spele toporul. Mâinile îi erau lipicioase și pline de sânge. Vârî tăișul în apă, apucă o bucățică de săpun, care se afla pe prichiciul ferestrei, într-un ciob de farfurioară, și începu să se spele chiar în găleată. După ce se curăță bine, trase afară toporul, spălă fierul și frecă îndelung — timp de vreo trei minute — coada toporului, pe care se închegase sângele; încercă chiar să-l curețe cu săpun. Apoi șterse totul cu rufele, care se uscau pe frânghia întinsă de-a curmezișul bucătăriei, și cercetă atent toporul la fereastră. Nu rămăsese nicio urmă, doar lemnul era încă ud. Prinse cu grijă toporul la locul lui, în lațul de sub braț, apoi, pe cât se putea vedea în lumina slabă din bucătărie, își cercetă pardesiul, pantalonii și cizmele. La prima vedere nu descoperi nimic suspect; numai câteva pete pe cizme. Muie o cârpă în găleată și-și șterse cizmele. Își dădea seama că nu se vedea bine și că s-ar putea să mai fi rămas pete care să bată la ochi și pe care să nu le fi observat el. Rămase, nehotărât, în mijlocul încăperii. O idee chinuitoare, întunecată, ideea că poate înnebunește și că în clipa aceea nu mai este în stare să ia o hotărâre, să se apere, că poate trebuia să facă cu totul altceva decât ceea ce făcea acum, se ridica încet din străfundul sufletului său... „Doamne! Trebuie să fug, să fug!” șopti el și se repezi în antreu. Dar aici îl pândea ceva atât de înfiorător, o groază atât de cumplită, cum nu simțise niciodată în viață.
Rămase stană de piatră fără să-și creadă ochilor: ușa, ușa de la intrare, ușa care dădea din antreu pe scară, acea ușă la care sunase puțin mai înainte și prin care pătrunsese în locuință, era acum descuiată, ba chiar crăpată de-o palmă. Nici lacăt, nici zăvor — tot timpul, în tot acest răstimp! Bătrâna poate nu încuiase din prudență. Dar, Doamne Dumnezeule! O văzuse doar ceva mai târziu pe Lizaveta! Și cum de a putut, cum de a putut să nu-și dea seama că intrase pe ușă! Că doar nu trecuse prin zid!
Se repezi la ușă și puse zăvorul.
— Dar nu, iar nu fac ceea ce trebuie! Trebuie să plec, să plec...
Ridică zăvorul, deschise ușa și trase cu urechea la cele ce se petreceau pe scară.
Ascultă un timp. Undeva departe, jos, în gang, probabil, două glasuri răcneau, certându-se și înjurându-se între ele... „Ce vor?...” Așteptă cu răbdare. Apoi larma se potoli, ca și cum cineva ar fi înăbușit-o dintr-o dată; oamenii se depărtaseră. Voi să iasă, dar, în aceeași clipă, o ușă care dă spre scară la etajul doi se dădu de perete cu zgomot și cineva începu să coboare, fredonând un cântec. „Câtă gălăgie fac cu toții!” se gândi el. Închise ușa și mai așteptă puțin. În sfârșit, totul se potoli, nicio mișcare, nu mai era nimeni. Puse piciorul pe scară, dar din nou auzi pași.
Zgomotul venea de departe, de la capătul de jos al scării. Mai târziu, își aducea aminte cum bănuise, dintru început, fără să știe de ce, că acești pași se îndreptau neapărat acolo, spre etajul trei, la bătrână. De unde îi venise această presimțire? Să fi fost atât de deosebit și de semnificativ sunetul acestor pași? Erau pași grei, egali, omul nu se grăbea defel. Iată-l că a trecut de etajul întâi, iată-l mai sus, pașii răsună tot mai tare și mai tare! Se aude și respirația grea a celui care urcă. Iată-l la etajul doi... A început să urce la trei... Vine aici! Raskolnikov simți că înlemnește, ca în unele coșmaruri, când ai impresia că ești urmărit de aproape de cineva care vrea să te omoare, că acuși te ajunge, și totuși rămâi țintuit locului și nu-ți poți mișca nici măcar un deget.
În sfârșit, când omul era aproape de etajul trei, Raskolnikov tresări și izbuti să se strecoare la iuțeală înapoi în locuință și să tragă ușa. Puse mâna pe zăvor și-l împinse binișor, fără zgomot. Îl ajută instinctul. Apoi se pitulă lângă ușă, ținându-și răsuflarea. Musafirul nepoftit ajunse la ușă. Amândoi stăteau acum față în față, așa cum stătuse el adineauri cu bătrâna, când îi despărțea numai ușa și el trăgea cu urechea.
Musafirul răsuflă greu de câteva ori. „Trebuie să fie gras și mare”, se gândi Raskolnikov, strângând toporul în mână. Avea impresia că doarme și visează. Musafirul trase de clopoțel și sună tare.
De îndată ce clopoțelul de tinichea țârâi răgușit, i se păru că mișcă cineva în odaie. Câteva clipe ascultă foarte încordat. Necunoscutul trase din nou de clopoțel, așteptă puțin și, nerăbdător, începu să zgâlțâie din răsputeri clanța. Raskolnikov privea, îngrozit, cum saltă zăvorul și, înfricoșat de moarte, aștepta să-l vadă sărind. Și, într-adevăr, asta s-ar fi putut întâmpla, atât de tare se zgâlțâia ușa. Se gândi să țină zăvorul cu mâna, dar celălalt ar fi putut să-și dea seama. Capul parcă începuse din nou să i se învârtească. „Am să cad!” îi fulgeră prin minte, dar necunoscutul începu să vorbească și Raskolnikov se dezmetici.
— Ce faceți acolo, dormiți, ori v-a sugrumat cineva? Afurisitelor! răcni el înfundat, ca din butoi. Hei, Aleona Ivanovna, vrăjitoare bătrână! Lizaveta Ivanovna, frumoasa mea zână! Deschideți! Uf, afurisitelor, ce dracu, ați adormit?
Furios, omul trase de vreo zece ori la rând de clopoțel cu toată puterea. Pesemne că era un om autoritar, care se simțea acolo ca la el acasă. În aceeași clipă, alți pași mărunți și grăbiți răsunară pe scară. Mai venea cineva. Raskolnikov nici nu-i auzi la început.
— Să nu fie nimeni acasă? strigă noul sosit cu un glas sonor și vesel, intrând în vorbă cu primul vizitator care tot mai trăgea de clopoțel. Bună ziua, Koh!
„Judecând după glas, trebuie să fie un om foarte tânăr”, se gândi deodată Raskolnikov.
— Dracu să știe ce-i cu ele, cât pe aci să sparg ușa, răspunse Koh. Dumneata de unde mă cunoști?
— Asta-i bună! Acum două zile la „Gambrinus” ți-am câștigat la rând trei partide de biliard.
— Aaa!...
— Va să zică ele nu sunt acasă? Ciudat. Ei, comedie! Unde s-a putut duce babornița? Am treabă cu ea.
— Păi și eu am treabă cu ea, frățioare!
— Ce-i de făcut atunci? Să plecăm. Păcat! Am crezut că o să fac rost de ceva bani! exclamă tânărul.
— Firește că trebuie să plecăm, dar atunci de ce mi-a spus să vin? Chiar ea, vrăjitoarea, mi-a fixat ora. Am făcut un ocol. Și apoi nu înțeleg, pe unde dracu' hoinărește! Tot anul șade acasă vrăjitoarea, clocește, zice că o dor picioarele, și acu — poftim! A apucat-o dorul de ducă!
— Să întrebăm la portar?
— Ce să întrebăm?
— Unde s-a dus și când se întoarce.
— Hm... drace... să întrebăm... Da ea nu se duce niciodată nicăieri...
Omul mai trase o dată de clanță.
— Drace, nimic de făcut, să mergem!
— Stai! strigă deodată tânărul. Ia te uită! Vezi cum se crapă ușa dacă tragi de clanță?
— Ei, și!
— Prin urmare, ușa nu este încuiată. Este închisă cu zăvorul, sau e pus cârligul! N-auzi cum sună zăvorul?
— Ei și?
— Păi cum de nu pricepi? Asta înseamnă că una dintre ele este acasă. Dacă ar fi plecat amândouă, ar fi încuiat ușa pe dinafară cu cheia și n-ar fi putut pune zăvorul pe dinăuntru. Pe când acum, n-auzi cum sună? Ca să pui zăvorul pe dinăuntru, trebuie să fii acasă, pricepi dumneata? Prin urmare, ele stau acasă și nu vor să deschidă!
— Bre, omule, să știi că ai dreptate, strigă Koh, plin de uimire. Păi atunci ce tot fac ele acolo?!
Și începu să zgâlțâie furios ușa.
— Stai! strigă din nou tânărul. Nu mai trage! Aici e ceva... Doar ai sunat, ai tras de ușă și ele n-au deschis; prin urmare — ori au leșinat, ori...
— Ce?
— Uite ce: hai să-l chemăm pe portar; să le trezească el.
— Bun!
Și amândoi o luară din loc.
— Stai! Rămâi aici, iar eu am să dau fuga jos după portar.
— De ce să rămân?
— Cine știe...
— Mda... poate...
— Eu mă pregătesc să fiu judecător de instrucție! Este clar, absolut clar, că aici s-a întâmplat ceva! strigă cu înflăcărare tânărul și porni în fugă jos pe scară.
Koh rămase locului, mai atinse iar, încetișor, clopoțelul, care sună o singură dată; apoi, liniștit, ca și cum ar fi cântărit ceva și ar fi încercat să cerceteze nu știu ce, mișcă clanța, ba trăgând-o spre el, ba dându-i drumul ca să se încredințeze că ușa nu era închisă decât cu zăvorul. Gâfâind, se aplecă și încercă să se uite pe gaura cheii: dar cheia era în broască, pe dinăuntru, și prin urmare nu se vedea nimic.
Raskolnikov sta țintuit și strângea toporul în mână. I se părea că delirează. Ar fi fost gata să se ia la bătaie cu cei care vor intra. În timpul cât cei doi băteau la ușă și se înțelegeau între ei, îi venise de câteva ori ideea să isprăvească totul dintr-o dată și să le strige de după ușă. Uneori îi venea să-i înjure și să-și bată joc de ei până vor deschide ușa. „Numai de-ar veni mai repede”, îi fulgeră prin minte.
— Ei, drăcie! Asta... începu Koh și se întrerupse.
Timpul trecea, se scurse un minut, încă unul și nu venea nimeni. Koh începu să se agite.
— Ei, drăcia dracului! urlă el deodată plin de nerăbdare și, părăsindu-și postul de pază, porni în jos grăbit, bocănind cu cizmele pe scară. Zgomotul pașilor se stinse.
„Doamne, ce-i de făcut?!”
Raskolnikov trase zăvorul, deschise ușa; nu se auzea nimic; apoi, fără să mai stea pe gânduri, ieși, închise ușa cât mai bine și porni în jos.
Coborî trei trepte când, cu un etaj mai jos, se auzi un zgomot asurzitor: unde să se mai ascundă?... Nu avea unde. Se întoarse în goană mare și dădu din nou buzna în locuința bătrânei.
— Hei, diavole, drace! Pune mâna pe el!
Jos, cineva țâșni dintr-un apartament și nu alergă, ci parcă se dădu de-a dura pe scară, urlând cât îl ținea gura:
— Mitka! Mitka! Mitka! Mitka! Mitka! Arză-te-ar focul!
Strigătul se sfârși într-o notă pițigăiată; ultimele sunete se auziră din curte; apoi se făcu liniște. Dar în acea clipă câțiva oameni, care vorbeau tare și repede, începură să urce cu zgomot scara. Erau trei sau patru. Raskolnikov auzea deslușit glasul sonor al tânărului. „Ei sunt!”
Disperat, văzând că nu mai e scăpare, porni în întâmpinarea lor: fie ce-o fi! Dacă-l vor opri, s-a dus pe copcă, dacă-l vor lăsa să treacă, tot e pierdut; își vor aduce aminte că l-au întâlnit pe scară. Erau aproape; îi mai despărțea numai un etaj și deodată — se văzu salvat! Câteva trepte mai jos, la dreapta, se afla un apartament gol, deschis, acel apartament de la etajul întâi unde lucrau niște zugravi, care tocmai plecaseră, parcă anume. Probabil că ei fugiseră adineauri, făcând atâta gălăgie. Podelele fuseseră abia vopsite. În mijlocul camerei se afla un butoiaș, un ciob cu vopsea și pensule. Cât ai clipi, Raskolnikov se strecură prin ușa deschisă și se lipi de perete. Era și timpul: ceilalți se aflau pe palier. Apoi cotiră în sus, trecură prin fața lui, urcând la etajul trei, tot discutând cu glas tare. Raskolnikov așteptă puțin, ieși pe vârfuri și alergă jos.
Niciun om pe scară! Niciun om în gang. Trecu în grabă prin gang și coti la stânga, pe stradă.
Știa perfect de bine că, în clipa aceea, ceilalți se aflau în locuință și se mirau că au găsit ușa deschisă, deși numai cu puțin înainte fusese încuiată: că se uitau la cele două cadavre și că nu va trece mai mult de un minut și-și vor da seama și vor înțelege perfect că numai cu câteva clipe în urmă fusese acolo un ucigaș, care izbutise să se ascundă, să se strecoare pe lângă ei, să fugă, vor înțelege că ucigașul se pitise în apartamentul gol, în vreme ce ei urcau scara. Și cu toate acestea, cu niciun preț nu trebuia să grăbească pasul, deși până la prima cotitură mai rămâneau o sută de pași. „Poate că ar fi mai bine să mă furișez în vreun gang, să aștept pe scara vreunei case necunoscute? Nu, e bucluc! Să arunc toporul? Să iau un birjar? Bucluc, bucluc!”
Iată, în sfârșit, și ulicioara; dădu colțul mai mult mort decât viu: era pe jumătate salvat și înțelegea acest lucru: acolo mișuna lume multă, el se pierdea în mulțime ca un fir de nisip și deci era greu să fie bănuit. Dar emoțiile îl istoviseră, abia de se mai ținea pe picioare. Era numai broboane de sudoare, gâtul îi era ud leoarcă.
— E beat turtă! strigă cineva când ajunse în dreptul canalului.
Acum nu-și putea da seama ce se petrece cu el; și cu cât trecea timpul, cu atât se simțea mai prost. Știa numai că atunci când ajunsese la canal se speriase că acolo era lume mai puțină și că ar putea fi observat mai ușor, că fusese gata să se înapoieze în ulicioară. Cu toate că abia îl mai țineau picioarele, făcu un ocol și ajunse acasă, venind din cu totul altă direcție.
Nici când pătrunse în gangul casei lui nu-și revenise; cel puțin, abia după ce ajunse pe scară își aduse aminte de topor. Era o problemă importantă de rezolvat: trebuia să-l pună la loc și asta fără să-l vadă nimeni. Firește, el nu mai era în stare să judece că poate ar fi fost mult mai bine să nu pună toporul la locul lui, ci să-l arunce, fie chiar mai târziu, în vreo curte străină.
Dar avu noroc. Ușa de la odăița portarului era închisă, dar nu încuiată, deci era probabil că portarul se întorsese acasă. Raskolnikov își pierduse însă până într-atâta capacitatea de a raționa, că se duse de-a dreptul la ușă și o deschise larg. Dacă portarul l-ar fi întrebat: „Ce dorești?”, poate că i-ar fi întins pur și simplu toporul. Dar portarul lipsea și de data aceasta și Raskolnikov avu timp să pună toporul la locul lui sub bancă; ba chiar așeză o bucată de lemn deasupra, așa cum fusese când l-a luat. În drum spre odaia lui nu întâlni pe nimeni; ușa gazdei era încuiată. Ajuns sus în odaia lui, se aruncă pe divan, îmbrăcat cum era. Nu adormi, dar căzu aproape în nesimțire. Dacă cineva ar fi intrat atunci, ar fi sărit în picioare și ar fi țipat. Frânturi de gânduri i se îmbulzeau în minte, dar nu putea să prindă, nu putea urmări niciunul, oricât se străduia...