A doua zi dimineața, după acea explicație fatală pe care o avusese cu Dunecika și Pulheria Aleksandrovna, Piotr Petrovici se dezmetici cu totul și, spre marea lui neplăcere, trebui să admită treptat că ruptura, care încă în ajun îi păruse fantastică, de neconceput, era un lucru de-a binelea împlinit. Șarpele negru al amorului propriu rănit îl mușcase de inimă toată noaptea. Când se sculă din pat, prima mișcare a lui Piotr Petrovici fu de a se privi în oglindă; se temea să nu i se fi vărsat fierea în sânge, peste noapte. Dar deocamdată, în această privință, putea fi liniștit; și după ce-și privi chipul alb și distins, nițel buged în ultima vreme, se liniști, încredințat că-și va găsi mireasă într-altă parte, și încă poate una mai de soi decât Dunecika; dar alungă repede această speranță utopică și scuipă energic, fapt care trezi un zâmbet tăcut și sarcastic pe buzele tânărului său colocatar, Andrei Semionovici Lebeziatnikov. Acest zâmbet nu-i scăpă lui Piotr Petrovici, care îl puse numaidecât la socoteala tânărului său prieten, socoteală și așa destul de încărcată în ultima vreme. Necazul său crescu și mai mult când își dădu seama că n-ar fi trebuit să-i povestească lui Andrei Semionovici rezultatul întrevederii din ajun. Era a doua greșeală pe care o făcuse ieri în fierbințeala primelor clipe, vărsându-și focul și nestăpânindu-și firea iute... Apoi, ca un făcut, în dimineața aceea neplăcerile se ținură lanț. Până și la tribunal îl aștepta un insucces privitor la procesul pe care-l apăra. Dar ce-l necăjea la culme era încăpățânarea proprietarului locuinței pe care o închiriase în vederea apropiatei căsătorii și pe care o renova pe cheltuiala lui; acest proprietar — un meseriaș neamț îmbogățit — nu se învoia cu niciun preț să rupă contractul abia încheiat, pretinzând toate daunele prevăzute în contract, deși Piotr Petrovici îi înapoia locuința aproape complet renovată. La fel păți și la magazinul de mobilă, unde negustorul refuză să-i restituie măcar o rublă din arvuna pentru mobila cumpărată, dar încă netransportată la domiciliu. „Doar n-am să mă însor numai pentru mobilă!” scrâșnea din dinți Piotr Petrovici, și o speranță absurdă îi fulgeră din nou prin minte: „Oare totul s-a sfârșit, irevocabil, oare totul este pierdut? Nu se mai poate încerca nimic?” Amintirea Dunecikăi îi împungea din nou îmbietor inima. El îndura cu stoicism această clipă chinuitoare și, firește, dacă simpla lui dorință ar fi avut puterea să-l ucidă pe Raskolnikov, Piotr Petrovici ar fi rostit-o pe loc.
„Marea mea greșeală a fost că nu le-am dat niciun ban”, se gândea el, trist, înapoindu-se în cămăruța lui Lebeziatnikov. „De unde dracu' atâta zgârcenie cămătărească? N-aveam niciun interes să mă zgârcesc. Mă gândeam să le țin deocamdată în mizerie, ca să le fac să se uite la mine ca la providența însăși, și când colo, uite, mi-au scăpat printre degete! Ptiu!... Nu, măcar să le fi dat în acest răstimp, de pildă, o mie sau o mie cinci sute de ruble pentru trusou, să le fi cumpărat unele daruri, cutiuțe, truse de călătorie, găteli, stofe și toate fleacurile acelea care se găsesc la Knop sau la magazinul englezesc, și treaba ar fi mers mai bine... Ar fi fost mai trainică! N-ar fi renunțat cu atâta ușurință la mine! Cu firea lor, în cazul unei rupturi, s-ar fi simțit obligate să-mi restituie și cadourile și banii; ceea ce este mai ușor de zis decât de făcut și, apoi, le-ar fi părut rău după lucruri! Dar mustrările de conștiință? Cum, să dai afară un om care până acum s-a arătat atât de darnic și de delicat?... Hm! Mare greșeală!”
Piotr Petrovici scrâșni din dinți și își zise că a fost prost — în gând, firește.
Ajungând la această concluzie, se întoarse acasă de două ori mai furios decât plecase. Totuși, pregătirile de praznic ce se făceau în odaia Katerinei Ivanovna îi stârniră într-o oarecare măsură curiozitatea. Încă de aseară auzise vorbindu-se despre așa ceva, ba chiar fusese invitat să ia parte, dar copleșit de grijile lui, nu luase în seamă acest lucru. Se grăbi deci s-o descoasă pe doamna Lipevehsel, care în lipsa Katerinei Ivanovna (dusă la înmormântare) se foia în jurul mesei întinse, și află că va fi un praznic în lege, că aproape toți chiriașii fuseseră invitați, chiar și dintre acei pe care răposatul nu-i cunoscuse, că până și Andrei Semionovici Lebeziatnikov fusese poftit, cu toate că se certase cândva cu Katerina Ivanovna și, în sfârșit, însuși Piotr Petrovici era rugat să ia parte și așteptat cu deosebită cinste, fiind socotit cel mai important musafir dintre locatarii casei. Katerina Ivanovna crezuse de cuviință s-o poftească și pe Amalia Ivanovna, după toate regulile, în ciuda neînțelegerilor și a certurilor necontenite dintre ele, și de aceea aceasta vedea de masă cu un fel de plăcere și chiar se gătise cu tot dichisul — deși de doliu — era numai în mătăsuri și funde noi, cu care se mândrea grozav. Informat de toate aceste amănunte, îi veni lui Piotr Petrovici o idee și se întoarse, gânditor, în odaia lui, adică în a lui Andrei Semionîci Lebeziatnikov. Află, între altele, că printre invitați se găsea și Raskolnikov.
În dimineața aceea, dintr-un motiv oarecare, Andrei Semionîci rămăsese acasă. Între acest domn și Piotr Petrovici se stabiliseră niște relații ciudate, de altminteri, destul de explicabile: Piotr Petrovici îl disprețuia și-l ura peste măsură pe Lebeziatnikov, și asta aproape din ziua când se instalase în cămăruța lui, și totodată parcă se temea puțin de el. La sosirea sa în Petersburg trăsese în gazdă la Lebeziatnikov, nu numai din zgârcenie și economie, deși acesta fusese motivul principal, dar și pentru altceva. Pe când trăia în provincie, auzise că Andrei Semionîci, al cărui tutore fusese cândva, era unul dintre fruntașii de vază ai tinerilor progresiști, și că juca chiar un rol destul de important în unele cercuri foarte interesante despre care se povesteau tot felul de minunății. Acest lucru îl impresionase pe Piotr Petrovici. Tocmai aceste cercuri puternice, atotștiutoare, care nu respectau pe nimeni și duceau război cu toată lumea, îi inspirau o teamă grozavă, deși nelămurită. Firește că, locuind în provincie, n-avusese prilejul să-și formeze o părere, nici măcar una aproximativă, în privința acestor lucruri. Auzise și el ca toată lumea că în orașele mari, și mai ales la Petersburg, există progresiști, nihiliști, demascatori etc., etc., dar, ca la mulți alții, în mintea lui aceste denumiri căpătaseră o semnificație și o importanță exagerată până la absurd. De câțiva ani se temea mai ales de demascare și tocmai această teamă era la temelia veșnicei și exageratei sale neliniști, care crescu și mai tare o dată cu planul mutării activității la Petersburg. În această privință, fusese, cum s-ar zice, speriat, așa cum se spune uneori despre copiii mici. Cu câțiva ani în urmă, în provincie, pe vremea când abia își începea cariera, văzuse două cazuri de cruntă demascare a unor persoane sus-puse în gubernie, de pulpana cărora tocmai se agățase și care îl protejau. Un caz se încheie cu scandal, iar celălalt fu cât pe-aci să înfunde persoana respectivă. Iată de ce Piotr Petrovici hotărâse ca, odată ajuns la Petersburg, să afle numaidecât cum se prezintă situația și, la nevoie, sau, pentru orice eventualitate, să anticipeze și să facă ochi dulci „tinerei noastre generații”. În această privință se bizuia pe Andrei Semionîci, iar atunci când îl vizită pe Raskolnikov, el și învățase, de bine, de rău, să rotunjească unele fraze împrumutate de la alții.
În scurt timp, și foarte ușor, el își dădu seama însă că Andrei Semionîci era un omuleț de rând și foarte naiv. Dar acest fapt nu-l făcu să-și schimbe părerea și nici nu-l îmbărbătă. Chiar dacă s-ar fi convins că toți progresiștii sunt la fel de prostănaci, nici atunci neliniștea lui nu s-ar fi potolit. De fapt, nu-i păsa câtuși de puțin de toate teoriile, ideile și sistemele (cu care Andrei Semionîci se năpustise imediat asupra lui). Avea un țel propriu. Trebuia să afle cât mai repede: cum stau lucrurile aici? Au vreo putere „acești oameni” sau nu? Are de ce să se teamă de ei sau nu? Îl vor demasca dacă va întreprinde cutare sau cutare lucru sau nu-l vor demasca? Și dacă îl vor demasca, atunci pentru ce anume și pentru ce anume se demască în genere, astăzi? Mai mult: dacă au, într-adevăr, putere, n-ar putea, într-un fel sau altul, să se dea bine pe lângă ei și să-i ducă de nas? Este folositor așa ceva sau nu este? Nu s-ar putea, de pildă, să facă el carieră tocmai cu ajutorul lor? Într-un cuvânt, avea sute de probleme de rezolvat.
Andrei Semionîci era un omuleț firav, scrofulos, mic de statură; își făcea serviciul într-o instituție oarecare, era atât de blond că părea alb, și se mândrea grozav cu favoriții lui. Pe deasupra, avea vederea slabă. Fără să fie un om rău, era încrezut, uneori chiar până la aroganță, ceea ce cu statura lui măruntă făcea un contrast ridicol. Printre chiriașii Amaliei Ivanovna, era socotit unul dintre cei mai respectabili, fiindcă nu bea și-și plătea chiria la timp. Cu toate aceste însușiri, Andrei Semionîci era într-adevăr cam prost. Se înscrisese sub steagul progresului și al „tinerei noastre generații” din pasiune. Făcea parte din acea categorie, atât de numeroasă și diversă, de oameni lipsiți de personalitate, stârpituri și maniaci semidocți, care îmbrățișează cu înflăcărare câte o idee la modă și o discreditează, caricaturizând-o prin prostia lor, deși țin uneori din toată inima la ea.
De altfel, măcar că n-avea suflet rău, Lebeziatnikov începuse și el de la o vreme să-și urască colocatarul și fostul său tutore. Această ură reciprocă se trezi pe nesimțite. Oricât de naiv era Andrei Semionîci, el își dădu treptat seama că Piotr Petrovici îl duce de nas, în fundul sufletului îl disprețuiește și că nu este „omul care vrea el să pară”. La un moment dat, încercase să-i expună sistemul lui Fourier și teoria lui Darwin, dar în ultima vreme Piotr Petrovici îl asculta ironic, iar în zilele din urmă nu se mai sfia chiar să-și bată joc. Piotr Petrovici ajunsese să-și dea seama că Lebeziatnikov nu numai că era un prostănac, dar poate chiar un palavragiu mincinos, fără nicio trecere la cei din cercul lui, care repeta doar ce auzise din a treia gură; mai mult: poate că nici treaba lui de propagandist nu știa s-o facă cum trebuie, căci adesea se încurca în explicații, așa că, desigur, nu era primejdie să demaște el pe cineva! Trebuie să spunem în treacăt că, în cursul acestor zece zile (mai ales la început), Piotr Petrovici acceptase cu plăcere din partea lui Andrei Semionîci unele laude destul de ciudate, adică nu protestase, de pildă, când acesta îi atribuia dorința de a participa la organizarea cât mai rapidă a unei noi comune, undeva în strada Meșcianskaia; sau, de pildă, că e prea deștept ca să se supere dacă Dunecika, la o lună după nuntă, și-ar lua un amant; sau că n-o să-și boteze copiii și altele de același gen. După obiceiul lui, Piotr Petrovici nu obiectă nimic împotriva acestora și admise să fie lăudat chiar și în acel fel, atât de mare plăcere îi făcea orice soi de laudă.
Pentru nu știu ce motive, Piotr Petrovici schimbase în dimineața aceea câteva bilete de bancă de cinci la sută, și acum ședea la masă și număra teancurile de bancnote. Andrei Semionîci, care aproape niciodată nu avea un ban, umbla prin odaie și căuta să se încredințeze pe el însuși că se uită cu nepăsare și chiar cu dispreț la aceste teancuri. Piotr Petrovici, bineînțeles, nu credea deloc că Andrei Semionîci ar putea cu adevărat să privească cu nepăsare atâta bănet; la rândul lui, Andrei Semionîci se gândea cu amărăciune că Piotr Petrovici este în stare să creadă una ca asta despre el și poate că se bucura chiar că-și poate zădărî și ispiti tânărul prieten cu teancurile expuse, amintindu-i astfel sărăcia lui și distanța pe care o punea, chipurile, averea între ei.
Îl găsea deosebit de rău dispus și neatent, deși tocmai începuse să dezvolte în fața lui tema sa favorită despre organizarea unei noi comune de un gen deosebit. Observațiile și obiecțiile scurte, pe care Piotr Petrovici le lăsa să cadă în intervalul dintre țăcănitul bilelor de abac, vădeau cea mai premeditată și nepoliticoasă bătaie de joc. Dar „umanul” Andrei Semionîci atribuia această stare de spirit impresiei pe care o lăsase asupra lui Piotr Petrovici ruptura cu Dunecika, și ardea de dorință să intre în vorbă cât mai degrabă despre acest subiect, având de adus în această privință unele argumente progresiste, care ar putea să-l mângâie pe prietenul lui și să aducă formării sale intelectuale un „incontestabil” folos.
— Ce-i cu pomana pe care o face... văduva aceea? îl întrerupse Piotr Petrovici, tocmai când Lebeziatnikov ajunsese la punctul cel mai interesant.
— Parcă dumneata nu știi; ți-am spus ieri și am dezvoltat ideea privitoare la ritualuri... De altfel, ai fost invitat și dumneata, am auzit. I-ai vorbit ieri.
— Nu m-aș fi așteptat niciodată ca această idioată muritoare de foame să bage în pomană toți banii pe care i-a dat celălalt idiot... Raskolnikov. Am rămas uimit adineauri, pe când veneam încoace: ce pregătiri, ce băuturi!... A chemat nu știu câtă lume, dracu' știe ce mai e și asta! urmă Piotr Petrovici, căutând să-l descoasă și aducând vorba despre acest lucru cu un anumit scop. Cum? Zici că m-au poftit și pe mine? întrebă el, ridicând capul. Când? Nu-mi amintesc. În orice caz, n-am să mă duc. Ce să fac acolo? I-am vorbit ieri doar așa, în treacăt, i-am spus că, fiind văduva unui funcționar sărac, ar putea să obțină un ajutor material valorând cât salariul său anual. S-ar putea să fie asta motivul invitației? He-he!
— Nici eu n-am de gând să mă duc, zise Lebeziatnikov.
— Firește. Dacă ai bătut-o. Se înțelege că te simți stânjenit, he-he-he!
— Cine a bătut-o? Pe cine? se alarmă și chiar roși Lebeziatnikov.
— Păi dumneata n-ai bătut-o pe Katerina Ivanovna acum o lună? Am auzit ieri... Iată câte parale fac toate convingerile! Ai cam sfeclit-o cu problema feminină! He-he-he!
Și, ca și când această idee i-ar fi adus o mângâiere, se apucă din nou să țăcănească la abac.
— Prostii și minciuni! se aprinse Lebeziatnikov, care se speria totdeauna când i se amintea această poveste. N-a fost nimic! Lucrurile s-au petrecut altfel... Dumneata ai auzit greșit; este o calomnie! N-am făcut decât să mă apăr. Ea s-a năpustit cu unghiile asupra mea. Mi-a smuls un favorit... Orice om are dreptul să se apere. Și pe urmă nu pot admite să fiu supus la violențe... Din principiu. Pentru că asta înseamnă aproape tiranie. Ce vrei: să fi stat drepți în fața ei? N-am făcut altceva decât să-i dau un brânci.
— He-he-he! chicoti din nou, cu răutate, Lujin.
— Mă zădărăști, fiindcă ești rău dispus și furios... Toate acestea-s fleacuri și n-au nicio legătură cu problema feminină! Dumneata nu înțelegi; eu credeam că de vreme ce se admite că femeia este egală bărbatului în toate, chiar și în forța fizică (lucru care se afirmă de pe acum), atunci și în acest caz trebuie să păstrăm egalitate în drepturi. Firește, mai târziu, am înțeles că, de fapt, această problemă n-ar trebui să existe, pentru că nici bătaia nu trebuie să existe, că în societatea viitoare bătaia este de neconceput... și că, desigur, ar fi ciudat să cauți egalitate în bătaie. Nu sunt atât de prost... deși bătaia există... adică nu va exista mai târziu, dar deocamdată există... ptiu, drace! Cu dumneata te încurci cât ai zice pește! Nu mă duc la pomană, nu pentru că a avut loc această neînțelegere. Nu mă duc la pomană din principiu, ca să nu iau parte la prejudecata neroadă a pomenilor, asta este! De altfel, poate că am să mă duc ca să-mi bat joc... Păcat că n-au să vină popii. Altfel, m-aș duce neapărat.
— Adică te-ai așeza la masa altuia și ai scuipa în farfurie și în față pe cel care te-a poftit. Nu-i așa?
— N-aș scuipa deloc, aș protesta în vederea unui scop util. Aș contribui indirect la propaganda civilizatorie a omului, pe care oricine este dator s-o facă pentru a-i forma pe ceilalți și, cu cât o face mai de-a dreptul și răspicat, cu atât e mai bine. Pot să arunc o idee, o sămânță... Din această sămânță va crește un fapt. Este oare jignitor? La început poate se vor simți jigniți, dar mai târziu vor vedea că le-am făcut un bine. La noi, de pildă, a fost învinuită una, Terebiova (una care acum trăiește în comună), că atunci când și-a părăsit familia și... a plecat cu unul, le-a scris părinților că nu vrea să trăiască în mijlocul prejudecăților și că admite numai amorul liber; unii au zis atunci că ar fi procedat prea brutal cu părinții, că putea să-i menajeze, să scrie mai delicat. După părerea mea, toate acestea sunt fleacuri și nu trebuie să te porți delicat; dimpotrivă, tocmai așa trebuie să protestezi. Uite, Varenț trăise șapte ani cu bărbatul ei și l-a părăsit, pe el și pe cei doi copii, fără multă vorbă. I-a scris așa: „Îmi dau seama că nu pot fi fericită cu dumneata. N-am să-ți iert niciodată că m-ai înșelat, tăinuindu-mi existența unei alte orânduiri sociale, alcătuită în comună. Am aflat-o abia de curând de la un om mărinimos, căruia m-am dat, și cu care voi înființa o comună. Vorbesc deschis, pentru că socot că ar fi necinstit să te înșel. Rămâi cum vrei. Nu spera să mă aduci înapoi, este prea târziu. Îți doresc să fii fericit”. Iată cum trebuie scrise astfel de epistole!
— E aceeași Terebiova despre care mi-ai spus că e la al treilea amor liber?
— De fapt, numai la al doilea, dacă ar fi să judecăm drept! Dar de-ar fi și la al patrulea sau la al cincisprezecelea, ce are a face? Dacă am regretat vreodată că mi-au murit părinții, apoi e desigur acum. De câte ori n-am visat la protestul pe care l-aș fi făcut dacă ar mai fi fost în viață! Aș fi ticluit anume lucrurile... Parcă-i mare lucru să fii renegat de familie! Ptiu! Le-aș fi arătat eu! I-aș fi uimit! Zău, îmi pare rău că nu am pe nimeni!
— Ca să uimești! He-he! Ei, asta-i treaba dumitale, poți să faci ce vrei, îl întrerupse Piotr Petrovici. Spune-mi mai bine: o cunoști pe fata răposatului, una slăbuță, nu-i așa? Este adevărat ce se spune despre dânsa, nu?
— Ei, și? După părerea mea, adică după convingerea mea personală, este starea cea mai normală pentru o femeie. Și de ce n-ar fi? Adică distinguons. În societatea contemporană, firește, situația ei nu este cu totul normală, fiindcă alegerea n-a fost liberă, însă în cea viitoare va fi întru totul normală, pentru că va fi liberă. Dar și acum avea tot dreptul s-o facă; ea suferea și poseda un fond, un capital, cum s-ar zice, de care avea tot dreptul să dispună. Bineînțeles, în societatea viitoare nu va fi nevoie de fonduri, iar rolul femeii va avea un alt rost, va fi condiționat armonios și rațional. În ceea ce o privește pe Sofia Semionovna, eu și în clipa de față îi consider acțiunea drept un protest energic împotriva orânduirii sociale și o stimez profund pentru asta; mă simt chiar fericit, când mă uit la ea!
— Păi mi s-a povestit că tocmai dumneata ai făcut să fie dată afară din casă!
De data asta, Lebeziatnikov se înfurie.
— Altă bârfă! urlă el. A fost cu totul, cu totul altceva! Nici gând. Katerina Ivanovna a născocit atunci întreaga poveste pentru că n-a înțeles nimic. Mie nici prin gând nu mi-a trecut să mă leg de Sofia Semionovna! Am căutat pur și simplu să-i formez felul de a gândi, absolut dezinteresat, n-am căutat decât să trezesc protestul în sufletul ei... Eu n-aveam nevoie de altceva decât de protest, dar nici Sofia Semionovna, ea însăși, nu mai putea să rămână în casa asta!
— Ai poftit-o să facă și ea parte din comună?
— Dumneata râzi și, dacă îmi dai voie să-ți spun, destul de prostește. Nu înțelegi nimic! În comună nu există astfel de roluri. Comuna se organizează tocmai ca astfel de roluri să nu mai existe. În comună rolul acesta își va schimba sensul pe care-l are astăzi și ceea ce pare prostesc aici va fi inteligent acolo; ceea ce aici, în condițiile actuale, este nefiresc, acolo va fi absolut natural. Totul depinde de împrejurările și de mediul în care trăiește omul. Totul vine de la mediu, căci omul, prin el însuși, nu înseamnă nimic. Sunt și azi în raporturi foarte bune cu Sofia Semionovna, fapt care poate să-ți servească drept dovadă că ea nu s-a considerat niciodată jignită de mine și n-a văzut în mine un dușman! Da! Caut acum s-o atrag în comună, dar cu totul și cu totul pe alt temei! De ce râzi? Vrem să organizăm o comună nouă, deosebită, pe o bază mult mai largă decât cele de până acum. Am mers mult mai departe în convingerile noastre. Negăm mai multe lucruri! Dacă s-ar scula din mormânt Dobroliubov, ce aș mai discuta cu el! Cât despre Bielinski, l-aș face praf! Da! Iar până una-alta, o formez pe Sofia Semionovna. O fire minunată, minunată!
— Și te folosești de această fire minunată, hai? He-he!
— Nu, nu! Defel! Dimpotrivă!
— Ei, cum: dimpotrivă? He-he! Auzi-l cum vorbește!
— Crede-mă! Și apoi, ce motiv aș avea să mă ascund de dumneata, spune! Dimpotrivă: îmi pare chiar ciudat cât de sfioasă, cât de pură și de rușinoasă este cu mine!
— Și dumneata, firește, o formezi... he-he! Adică îi demonstrezi că rușinea este o nerozie?
— Ba nu! Ba nu! O, cât de brutal, cât de prostește — iartă-mă — înțelegi dumneata cuvântul „a forma”! Nu pricepi nimic! Doamne, cât de puțin pregătit ești! Noi vrem ca femeia să fie liberă și dumneata nu te gândești decât la prostii!... Punând deoparte problema castității și a pudorii feminine, socotind aceste prejudecăți absolut inutile și chiar absurde, admit pe deplin, da, pe deplin, felul ei curat de a se purta cu mine, fiindcă așa vrea ea și este dreptul ei. Firește, dacă ea mi-ar spune singură: „Vreau să te am”, m-aș socoti fericit, fiindcă fata îmi place foarte mult, dar acum, cel puțin, nimeni nu se poartă cu dânsa mai politicos și cu mai multă stimă decât mine, nimeni nu-i respectă mai mult demnitatea... aștept, sper — și atâta tot!
— Mai bine i-ai dărui ceva. Pun rămășag că la una ca asta nu te-ai gândit!
— Ți-am mai spus: nu pricepi nimic! Firește, situația ei este acum așa cum este, dar problema se pune altfel! Cu totul altfel! Dumneata o disprețuiești. Văzând faptul în sine, pe care, absolut greșit, îl consideri vrednic de dispreț, refuzi să privești uman o ființă omenească. Nici nu știi ce fel de fire are Sofia Semionovna! Îmi pare rău că în ultima vreme a cam încetat să citească și nu mai ia cărți de la mine. Altădată lua. Păcat, de asemenea, că în pofida energiei și a hotărârii ei de a protesta — ceea ce a dovedit cu prisosință — este prea puțin de sine stătătoare, prea puțin independentă, cum s-ar zice, nu are curajul negației, ca să rupă definitiv cu unele prejudecăți și... prostii. Cu toate acestea, unele probleme le înțelege perfect. A înțeles, de pildă, cât se poate de bine problema sărutatului de mână, adică a înțeles că un bărbat, sărutând mâna unei femei, o insultă, arătându-i prin aceasta că nu o consideră egală. Această problemă s-a dezbătut la noi și i-am lămurit-o imediat. A ascultat, de asemenea, cu multă atenție despre asociațiile muncitorești din Franța. Acum încerc să-i explic problema intrării libere în odaie în societatea viitoare.
— Asta ce-o mai fi?
— În ultimul timp, s-a dezbătut problema dacă un membru al comunei are dreptul să intre în odaie la alt membru al comunei, bărbat sau femeie, la orice oră... și am stabilit că are dreptul...
— Dar dacă acela sau aceea în momentul respectiv își satisface necesitățile firești? He-he-he!
Andrei Semionîci se înfurie.
— Dumneata nu te gândești decât la aceste afurisite „necesități firești”! strigă el cu ură. Ptiu, ce furios sunt și cât de rău îmi pare că, expunând sistemul, am pomenit prea devreme despre aceste necesități blestemate! La dracu'! Este un obstacol de netrecut pentru toți cei de teapa dumitale și ceea ce este mai prost, e că te iau în bătaie de joc înainte de a pricepe despre ce este vorba! Și parcă tot ei ar avea dreptate! Parcă s-ar mândri cu nu știu ce! Ptiu! De câteva ori am susținut că această problemă trebuie expusă noilor adepți abia la sfârșit, după ce s-au convins de sistem, după ce omul s-a format și e bine dirijat pe făgașul noilor concepții. Spune-mi și mie, te rog, ce găsești atât de rușinos și vrednic de dispreț în lăzile de gunoi, bunăoară? Eu primul sunt gata să curăț o ladă de gunoi! Și nici măcar nu e vorba de jertfă! Este o muncă nobilă, o activitate folositoare societății, care face cât oricare alta și, desigur, este infinit mai de preț decât activitatea unui Rafael sau Pușkin, tocmai fiindcă este mai folositoare!
— Și mai nobilă, mai nobilă, he-he!
— Ce-i aceea mai nobilă? Nu înțeleg astfel de expresii în definirea activității umane. „Mai nobilă”, „mai mărinimoasă” — prejudecăți pe care le reneg! Tot ce este folositor omenirii, este și nobil. Nu pricep decât cuvântul: folositor! Chicotește cât vrei, dar așa este!
Piotr Petrovici râdea tare. Isprăvise de numărat și-și strânsese banii. De altfel, o parte o lăsase, nu știu pentru ce, pe masă. „Problema lăzilor de gunoi”, deși atât de neînsemnată, fusese, în câteva rânduri, motivul rupturii și neînțelegerii dintre Piotr Petrovici și tânărul lui prieten. Mai stupid era că Andrei Semionîci se înfuria de-a binelea. Iar Lujin se distra pe socoteala lui și, în clipa de față, mai ales, avea chef să-l scoată din sărite.
— Ești furios din pricina insuccesului pe care l-ai avut ieri, și te legi de mine, izbucni, în sfârșit, Lebeziatnikov, care, în general, cu toată „independența” lui și cu toate „protestele”, parcă nu îndrăznea să-l atace pe Piotr Petrovici și se purta respectuos cu el, cum fusese obișnuit mai înainte.
— Mai bine spune-mi, îl întrerupse de sus și cu năduf Piotr Petrovici, poți dumneata... sau mai bine zis: ești cu adevărat atât de bine cu sus-pomenita tânără persoană ca s-o poftești chiar acum, în clipa asta, să vină aici, în odaie? Mi se pare că s-au înapoiat de la cimitir... îi aud umblând de colo-colo... Aș vrea s-o văd pe persoana aceea.
— Pentru ce? întrebă, mirat, Lebeziatnikov.
— Trebuie să-i vorbesc. Mâine-poimâine am să mă mut de aici și de aceea aș vrea să-i comunic... De altfel, poți să rămâi aici în timp ce am să-i vorbesc. E chiar mai bine așa. Altfel, ai fi în stare să crezi Dumnezeu știe ce.
— N-am să cred nimic... Am întrebat numai dacă ai treabă cu ea și, dacă ai, nu-i nimic mai ușor decât s-o aduc aici. Mă duc chiar acum. Fii pe pace, n-am să te încurc.
Într-adevăr, peste vreo cinci minute Lebeziatnikov se înapoie cu Sonecika. Fata părea grozav de mirată și, după obiceiul ei, intră sfioasă. Se sfia totdeauna și se temea grozav de oameni noi, de cunoștințe noi, se temuse de ei și altădată, în copilărie, iar acum cu atât mai mult... Piotr Petrovici o întâmpină „amabil și politicos”, dar cu o ușoară nuanță de familiaritate veselă care, de altfel, după părerea lui, era cât se poate de potrivită pentru un om atât de serios și de respectabil ca dânsul în raport cu o persoană atât de tânără și interesantă dintr-un anumit punct de vedere. Se grăbi deci s-o „încurajeze” și o așeză la masă în fața lui. Sonia se așeză, privi de jur împrejur: la Lebeziatnikov, la banii care zăceau pe masă, la Piotr Petrovici și nu-și mai luă ochii de la el, ca și cum nu și-ar fi putut dezlipi privirea de fața lui. Lebeziatnikov porni spre ușă. Piotr Petrovici se sculă, îi făcu semn Soniei să rămână pe loc și-l opri pe Lebeziatnikov în prag.
— Raskolnikov este acolo? A venit? întrebă el în șoaptă.
— Raskolnikov? Da. Dar ce este? A venit... A intrat chiar acum, l-am văzut... Ce este?
— Atunci te rog foarte mult să rămâi aici cu noi și să nu mă lași între patru ochi cu această... domnișoară. E o nimica toată, dar s-ar putea născoci Dumnezeu știe ce. Nu vreau ca Raskolnikov să transmită acolo... Pricepi ce-ți spun?
— Înțeleg, înțeleg, se învioră deodată Lebeziatnikov. Da, ai tot dreptul... Firește, după părerea mea personală, teama dumitale este exagerată, dar... ai tot dreptul... Mă rog, rămân aici. Am să stau la fereastră și n-am să vă stingheresc... După părerea mea, ai tot dreptul.
Piotr Petrovici se întoarse pe divan, se așeză în fața Soniei, o privi atent și deodată luă un aer extrem de serios, chiar oarecum sever, de parcă ar fi vrut să spună: „Să nu cumva să-ți închipui nu știu ce, domnișoară”. Sonia se rușină de-a binelea.
— În primul rând, Sofia Semionovna, te rog să mă scuzi față de mult stimata dumitale mamă... E mama dumitale? Katerina Ivanovna ține locul mamei dumitale, dacă nu mă înșel? începu Piotr Petrovici cât se poate de serios, dar destul de blând.
Se vedea că avea intențiile cele mai bune.
— Da, în adevăr, îmi ține loc de mamă, se pripi, speriată, Sonia.
— Atunci, te rog să mă scuzi în fața ei, fiindcă, din motive care nu depind de mine, mă văd silit să lipsesc; n-am să vin la plăcinte... adică la praznic, cu toate că mama dumitale a avut amabilitatea să mă poftească.
— Bine, am să-i spun chiar acum.
Și Sonecika se ridică iute de pe scaun.
— Asta încă nu e tot, o opri Piotr Petrovici surâzând în fața naivității și a lipsei ei de cunoaștere a bunelor maniere, mă cunoști prea puțin, dragă Sofia Semionovna, dacă-ți închipui că pentru un motiv atât de neînsemnat și care nu mă privește decât pe mine, mi-aș fi îngăduit să deranjez și să chem la mine o persoană ca dumneata. Am un alt scop.
Sonia se așeză în grabă. Bancnotele cenușii, filigranate, care zăceau pe masă, îi jucară din nou în fața ochilor, dar ea-și luă iute privirea de la bani și o ridică spre Piotr Petrovici; i se păru deodată că tocmai pentru ea era grozav de urât să se uite la banii altuia. Își opri privirea pe lornionul de aur, pe care Piotr Petrovici îl ținea în mâna stângă, și totodată pe inelul mare, masiv și foarte frumos, de aur, cu piatră galbenă, pe care-l purta pe degetul mijlociu, apoi își luă ochii și de la acest inel și, nemaiștiind ce să facă, sfârși prin a-și aținti privirea drept în ochii lui Piotr Petrovici. Acesta tăcu, apoi urmă și mai grav decât înainte:
— Ieri, am avut ocazia să schimb în treacăt două vorbe cu nefericita Katerina Ivanovna. A fost de ajuns ca să-mi dau seama că e într-o stare nefirească, dacă pot să mă exprim astfel...
— Da... nefirească... se grăbi să-i țină isonul Sonia.
— Sau mai simplu și mai pe înțeles: că este bolnavă.
— Da, mai simplu și mai pe în... da, e bolnavă.
— Așa. Și atunci, dintr-un sentiment de umanitate și... și, cum s-ar zice, din compătimire, aș dori să-i fiu de folos pe cât posibil, fiindcă prevăd de pe acum soarta tragică și inevitabilă ce o așteaptă. Mi se pare că întreaga această familie sărmană depinde acum numai și numai de dumneata?
— Îmi dați voie să vă întreb, se ridică deodată Sonia, ce-ați binevoit să-i spuneți ieri despre posibilitatea de a obține pensia? Pentru că dânsa mi-a spus că dumneavoastră v-ați oferit să-i obțineți pensia. Este adevărat?
— Câtuși de puțin, este chiar absurd, dintr-un anumit punct de vedere. Am făcut numai aluzia că, fiind văduva unui funcționar mort în serviciu — și dacă ar avea protecție — ar putea să capete un ajutor temporar. Dar mi se pare că răposatul dumitale părinte nu numai că nu are stagiul necesar, dar nici nu era în serviciu în ultima vreme. Într-un cuvânt, chiar dacă ar fi existat o speranță, e cât se poate de efemeră, pentru că propriu-zis, în cazul de față, nu există niciun drept pentru obținerea ajutorului temporar... Și dânsa s-a și gândit la pensie, he-he! Tare-i iute, cuconița!
— Da, s-a gândit la pensie... Crede ușor și e bună, din bunătate crede tot ce i se spune și... și... și mintea ei... Da... mă scuzați, zise Sonia, dând să plece.
— Mai stai, te rog, n-ai auzit încă ce vreau să-ți spun.
— Da, n-am auzit... murmură Sonia.
— Atunci ia loc.
Sonia se rușină și mai tare și se așeză pentru a treia oară.
— Văzând situația asta nenorocită, cu copilași minori, aș dori — după cum am mai spus — să-i fiu de folos pe cât îmi este cu putință, adică pe cât sunt în măsură s-o fac, cum s-ar zice. De pildă, s-ar putea organiza o listă de subscripție în folosul ei, sau vreo tombolă... sau altceva în acest gen, așa procedează în astfel de cazuri oamenii apropiați sau chiar străinii, care doresc să ajute pe cineva. Tocmai despre asta aveam intenția să-ți vorbesc. Asta s-ar putea face.
— Da, e bine... Dumnezeu să vă... îngână Sonia, privindu-l țintă.
— S-ar putea... dar asta mai târziu... adică am putea să începem chiar astăzi. O să ne vedem deseară, o să ne înțelegem și o să punem bazele, cum s-ar zice. Treci pe la mine pe la orele șapte. Sper că și Andrei Semionîci va asista la convorbirea noastră... Dar... mai există o împrejurare despre care ar trebui să discutăm în prealabil cu multă luare-aminte. Tocmai de aceea te-am chemat aici, Sofia Semionovna. Și anume, părerea mea este că nu putem da banii în mâna Katerinei Ivanovna, că ar fi chiar primejdios s-o facem; dovada este praznicul pe care-l dă astăzi. Neavând, cum s-ar zice, un codru de pâine pentru ziua de mâine și... neavând, să zicem, încălțăminte și toate celelalte, ea cumpără rom de Jamaica, ba chiar vin de Madera și... și... cafea. Am văzut cu ochii mei. Mâine iarăși totul are să cadă pe capul dumitale, totul până la ultima bucățică de pâine; asta-i ceva absurd. Și de aceea, după părerea mea, lista de subscripție trebuie făcută în așa fel, ca nefericita văduvă, cum s-ar zice, nici să nu știe despre acești bani, ci să știi, de pildă, numai dumneata... E drept ce spun?
— Nu știu. Numai astăzi este așa... o singură dată în viață... tare dorea să-l pomenească, să-i cinstească memoria... e foarte inteligentă... Dar, cum doriți dumneavoastră, eu am să vă fiu foarte, foarte... ei toți au să vă fie... și Dumnezeu are să vă... și orfanii...
Sonia nu isprăvi, o podidiră lacrimile.
— Așa. Te rog deci să ții seamă de ceea ce ți-am spus; iar acum, binevoiește să primești în interesul rudei dumitale, pentru primele nevoi, personal de la mine, o sumă de care pot dispune. Și aș dori foarte, foarte mult ca numele meu să nu fie pomenit. Așa... am și eu unele griji, cum s-ar zice, și mai mult, nu sunt în stare...
Și Piotr Petrovici îi întinse Soniei o bucată de zece ruble, pe care o desfăcu cu toată luarea-aminte. Sonia luă banii, se aprinse la față, sări în picioare, murmură ceva și căută să se retragă cât mai iute. Piotr Petrovici o conduse solemn până la ușă. Ea se repezi, în sfârșit, afară, emoționată; istovită și grozav de tulburată, se înapoie la Katerina Ivanovna.
Tot timpul cât a durat această scenă, Andrei Semionîci a stat la fereastră sau a umblat prin odaie, nevoind să întrerupă discuția; dar după ce Sonia plecă, el se apropie deodată de Piotr Petrovici și-i întinse solemn mâna.
— Am auzit și am văzut tot, zise el, apăsând mai ales pe cuvântul văzut. Este nobil, adică am vrut să spun: este uman! Ai vrut să eviți recunoștința, am văzut! Și cu toate că, mărturisesc, nu sunt de acord din principiu cu binefacerile individuale, căci ele nu numai că nu nimicesc radical răul, ci, dimpotrivă, îl nutresc chiar, cu toate acestea, nu pot să nu recunosc că am privit gestul dumitale cu multă plăcere, da, da, îmi place.
— E o nimica toată! murmură Piotr Petrovici, cam tulburat și căutând parcă să citească ceva în gândurile lui Lebeziatnikov.
— Nu, nu e o nimica toată! Un om jignit și furios ca dumneata, după povestea de aseară și, în același timp, capabil să se gândească la nefericirea altora, un atare om... chiar dacă prin acțiunea lui săvârșește o greșeală socială, cu toate acestea... merită tot respectul! Nu m-am așteptat de la dumneata, Piotr Petrovici, cu atât mai mult, cu cât, după convingerile dumitale... O, cât de mult te mai încurcă în viață aceste convingeri! Cât te tulbură, bunăoară, insuccesul de ieri! perora bunul Andrei Semionîci, simțindu-se din nou grozav de atras spre Piotr Petrovici. Ce nevoie ai, spune și dumneata, nobilul și scumpul meu Piotr Petrovici, tocmai de această căsătorie, de această căsătorie legitimă? La ce folosește în căsnicie tocmai această stare legitimă? Dacă vrei, bate-mă, dar eu mă bucur, mă bucur grozav că această căsătorie a dat greș, că ești liber, că încă nu ești cu desăvârșire pierdut pentru omenire, mă bucur nespus... Vezi: am spus tot!
— Fiindcă, cu amorul dumitale liber, nu doresc să port coarne și să dădăcesc copiii altuia, iată pentru ce am nevoie de căsătorie legitimă, zise Lujin, numai ca să răspundă ceva.
Părea preocupat și chiar dus pe gânduri.
— Copii? Ai atins problema copiilor?
Andrei Semionîci tresări ca un cal de luptă care aude trompeta militară.
— Copiii sunt o problemă socială și o problemă de cea mai mare importanță, sunt de acord; dar problema copiilor se va soluționa altfel. Unii neagă cu desăvârșire problema copiilor, ca și orice altă aluzie la familie. O să vorbim despre copii mai târziu, acum să ne ocupăm de coarne! Mărturisesc că este punctul meu slab. Această expresie urâtă de husar, această expresie pușkiniană este de neconceput în lexiconul viitorului. Și apoi, ce înseamnă coarne? O, ce rătăcire! Care coarne? Pentru ce coarne? Ce nerozie! Dimpotrivă, tocmai în dragostea liberă ele nu vor exista! Coarnele nu sunt altceva decât urmarea firească a oricărei căsătorii legitime, o îndreptare, cum s-ar zice, un protest, așa încât în acest sens nu sunt câtuși de puțin înjositoare... Și dacă vreodată — presupunând că aș putea să comit această absurditate — aș încheia o căsătorie legitimă, afurisitele dumitale coarne au să mă bucure nespus. O să-i spun atunci soției mele: „Draga mea, până azi te-am iubit numai, de acum înainte te stimez pentru că ai știut să protestezi”. Râzi? Râzi pentru că nu ești în stare să te rupi de prejudecăți! Pe dracu', înțeleg foarte bine de ce este atât de neplăcut să fii înșelat într-o căsătorie legitimă; dar asta nu este decât urmarea ticăloasă a unui fapt ticălos, care înjosește atât o parte cât și cealaltă. Iar atunci când coarnele se pun deschis, ca în amorul liber, atunci ele nu mai există, ele sunt de neconceput, și-și pierd până și denumirea de coarne. Dimpotrivă, soția dumitale îți va dovedi astfel cât de mult te stimează, considerându-te incapabil să te împotrivești fericirii sale, și atât de format, încât să nu te răzbuni pe ea din pricina noului ei bărbat. Pe dracu', uneori visez că dacă o să mă mărit vreodată, ptiu! adică dacă o să mă însor (liber sau legal, nu contează) mi se pare că eu singur o să-i aduc neveste-mii un amant, dacă o să văd că trece prea mult timp și că nu-și ia unul: „Draga mea”, o să-i spun, „eu te iubesc, dar pe deasupra vreau ca tu să mă stimezi — poftim!” E just ce spun?...
Piotr Petrovici chicotea, dar fără prea mare chef. Aproape că nu-l asculta. Se gândea la altceva, și până și Lebeziatnikov sfârși prin a observa acest lucru. Piotr Petrovici părea tulburat, își freca mâinile, cădea pe gânduri. Toate acestea Andrei Semionîci și le aminti și le înțelese mai târziu...