Cum s-a născut în mintea zdruncinată a Katerinei Ivanovna ideea acestui praznic absurd, ar fi greu de spus. Costase aproape zece ruble din cele douăzeci și ceva pe care i le dăduse Raskolnikov pentru înmormântare. Poate că ea se simțea obligată să cinstească „cum se cuvine” memoria răposatului, ca să știe toți chiriașii, și mai ales Amalia Ivanovna, că el „n-a fost mai rău decât alții, ba chiar mai bun”, și că nimeni nu are dreptul să se „mândrească” în fața lor. Poate că rolul cel mai important l-a jucat acea mândrie a săracului datorită căreia, când se pune problema unor obiceiuri obligatorii pentru toată lumea în viața noastră de toate zilele, mulți oameni sărmani își ies din piele și-și cheltuiesc ultimul ban economisit cu trudă numai ca să nu fie „mai prejos ca alții” și ca acești alții să „nu-i condamne”. Poate că ea voia cu această ocazie, tocmai în clipa când fusese părăsită de toți, să le arate acestor „chiriași păcătoși și de nimic” nu numai că „știe să trăiască și să primească lumea”, dar că fusese crescută pentru altă soartă, că fusese crescută „într-o casă nobilă, s-ar putea spune aristocratică, de colonel!” și, desigur, nu ca să măture singură pe jos sau să spele noaptea cârpele copiilor. La aceste paroxisme de orgoliu și mândrie ajung uneori oamenii cei mai săraci și mai frânți de nevoi; ele se transformă câteodată într-o necesitate imperioasă, de nestăvilit. Iar pe lângă toate acestea, Katerina Ivanovna nu era o ființă pe care s-o frângă nevoile, adică s-o sperie și să-i supună voința — nu. În afară de aceasta, Sonecika spunea, pe drept cuvânt, că biata femeie își pierde mințile. Ce-i drept, asta nu se putea afirma încă sus și tare, dar era vădit că, în ultima vreme, în tot anul acesta trecut, biata ei minte fusese prea încercată ca să nu se rătăcească. Pe de altă parte, medicii sunt de părere că procesul tuberculos acut contribuie la slăbirea facultăților mintale.
Băuturi multe și de deosebite feluri nu erau, și Madera lipsea; Piotr Petrovici exagerase lucrurile; totuși, băuturile nu lipseau. Era și votcă, și rom, și vin de Lisabona, toate de cea mai proastă calitate, dar în cantitate suficientă. Din gustări, în afară de colivă, mai erau trei sau patru feluri (între altele și plăcinte), toate pregătite în bucătăria Amaliei Ivanovna, și pe deasupra, s-au pus două samovare pentru ceaiul și punciul care trebuiau servite după-masă. Cumpărăturile fuseseră făcute de Katerina Ivanovna personal, cu ajutorul unui chiriaș, un polonez prăpădit, care, Dumnezeu știe de ce, se pripășise pe lângă madam Lipevehsel, și care s-a pus imediat la dispoziția Katerinei Ivanovna. O zi întreagă — în ajun și în dimineața înmormântării — omul acesta alergase de-i sfârâiau călcâiele, cu limba scoasă de un cot, cu o râvnă pe care nu pierdea niciun prilej s-o învedereze. Pentru toate fleacurile se ducea mereu s-o întrebe pe Katerina Ivanovna, alergase chiar s-o caute în piață, și-i spunea întruna: pani horunjina. Până la urmă o plictisi rău de tot, deși la început spusese singură că s-ar fi prăpădit fără „acest om serviabil și mărinimos”. Katerina Ivanovna avea obiceiul de a împodobi pe primul venit în culorile cele mai vii și mai atrăgătoare, de a-l lăuda peste măsură, așa că unii se simțeau chiar prost, de a născoci, spre lauda acestuia, felurite împrejurări și situații care nu existau decât în închipuirea ei, dar în care credea cu toată sinceritatea, ca apoi, deodată, să se simtă dezamăgită, să-l facă de două parale și să-l dea afară pe omul în fața căruia, literalmente, se prosternase cu câteva ceasuri mai înainte. De felul ei era veselă, îngăduitoare, și râdea ușor, dar necontenitele nenoroace și insuccese o făcuseră să ceară și să dorească cu atâta înverșunare ca toată lumea să trăiască în pace și bucurie și să nu cuteze să trăiască altfel, încât cea mai mică disonanță, cea mai infimă abatere o aducea într-o stare de frenezie, și nu era nevoie decât de o clipă ca, după cele mai strălucite speranțe și fantezii, să înceapă deodată să blesteme soarta, să rupă și să spargă tot ce-i cădea în mână, și să se dea cu capul de pereți. Amalia Ivanovna, de asemenea, ajunsese dintr-o dată la mare cinste și capătă o importanță extraordinară în ochii Katerinei Ivanovna, poate numai din pricină că se oferise cu dragă inimă să ia parte la toate pregătirile praznicului, luând asupra ei așezarea mesei, grija șervețelelor, a veselei etc., etc. și prepararea gustărilor în propria sa bucătărie. Plecând la cimitir, Katerina Ivanovna îi dădu depline puteri și o lăsă să-i țină locul, iar Amalia Ivanovna se arătă vrednică de această cinste: masa era pusă destul de cuviincios; desigur, vesela, furculițele, cuțitele, paharele, păhărelele, ceștile erau de diferite mărimi și forme, împrumutate de la chiriași, dar la ora hotărâtă se aflau rânduite fiecare la locul lor, și Amalia Ivanovna, simțind că-și făcuse datoria, îi întâmpină pe cei ce se întorceau de la cimitir cu oarecare mândrie, gătită cu o bonetă de doliu, cu panglici noi și rochie neagră. Această mândrie, deși meritată, nu fu pe placul Katerinei Ivanovna: „S-ar putea crede că fără dânsa n-aș fi știut să pun masa!” De asemenea, nu-i plăcu nici boneta cu panglicile ei noi: „Nu cumva proasta asta de nemțoaică se mândrește că este proprietăreasă și că s-a îndurat din milă să dea o mână de ajutor sărmanilor ei chiriași? Din milă! Auzi dumneata! La tatăl Katerinei Ivanovna, fost colonel și aproape guvernator, se dădeau uneori mese de câte patruzeci de persoane, și o Amalie Ivanovna oarecare, sau mai bine zis Ludvigovna, n-ar fi fost primită nici la bucătărie...” De altfel, Katerina Ivanovna nu voia să-și dea pe față deocamdată sentimentele, deși în sufletul ei își promisese că o va pune la locul ei pe Amalia Ivanovna chiar astăzi, căci altfel și-ar lua nasul la purtare; iar până atunci hotărî să se poarte cu răceală. O altă neplăcere îi spori de asemenea enervarea: la înmormântare, dintre toți chiriașii poftiți, în afară de polonezul acela nenorocit, care apucase să meargă și la cimitir, nu venise aproape nimeni; iar la pomană, adică la masă, sosiră cei mai săraci și mai puțin importanți, mulți dintre ei chiar cu chef și atât de neglijent îmbrăcați, aproape rufoși. Cei mai în vârstă sau mai serioși lipseau, de parcă s-ar fi înțeles anume. Piotr Petrovici, bunăoară, chiriașul cel mai de seamă și, s-ar putea spune, cel mai serios, nu venise, deși cu o seară mai înainte Katerina Ivanovna spusese minuni despre el la toată lumea, adică Amaliei Ivanovna, Polecikăi, Soniei și polonezului, cum că este omul cel mai nobil, cel mai mărinimos, cu legături extraordinare, prieten cu primul ei soț, primit în casa tatălui ei, și care îi promisese să întrebuințeze toate mijloacele ca să-i obțină o pensie serioasă. E de ținut minte că atunci când Katerina Ivanovna lăuda legăturile și averea cuiva, o făcea cu totul dezinteresat, fără vreun calcul personal, fără gândul să tragă din asta vreun folos oarecare, o făcea din toată inima, din plăcerea de a lăuda și a da mai multă greutate persoanei lăudate. După Lujin și, probabil, „urmându-i exemplul” nu veni nici „ticălosul acela de Lebeziatnikov”. „Ce și-o fi închipuit? A fost invitat numai din milă, pentru că locuiește în aceeași cameră cu Piotr Petrovici și e prietenul lui, așa că nu se putea să nu-l poftească și pe el”. Lipsea, de asemenea, și o doamnă din lumea bună, cu „fata ei răscoaptă”, care, deși nu ședea în casa Amaliei Ivanovna decât de două săptămâni, se și plânsese de câteva ori că le supără gălăgia și țipetele care vin din odaia familiei Marmeladov, mai ales atunci când răposatul se întorcea beat, ceea ce, firește, Amalia Ivanovna adusese la cunoștința Katerinei Ivanovna, în timpul unei certe, când o amenințase cu evacuarea și urlase cât o ținea gura că Marmeladovii strică liniștea „chiriașilor nobili, cărora nu le ajung nici până la gleznă”. Katerina Ivanovna își propusese să le poftească anume pe această cucoană și pe fiica ei cărora, așa-zis, „nu le ajungea nici până la gleznă”, cu atât mai mult cu cât, atunci când se întâlneau întâmplător, doamna își întorcea cu trufie capul; își propusese să o poftească tocmai ca să-i arate că „este însuflețită de gânduri și sentimente mult mai nobile și că le invită fără să țină seama de purtarea lor răutăcioasă”, și apoi să vadă și dumnealor că ea, Katerina Ivanovna, n-a trăit totdeauna așa cum trăiește acum. Era hotărâtă să explice toate acestea la masă, pomenind totodată și despre tatăl ei care a fost guvernator, ca apoi să spună, în treacăt, că unele persoane puteau să nu se ostenească să-i întoarcă spatele când se întâlneau cu ea, fiindcă această purtare este cât se poate de nelalocul ei. N-a venit nici grasul locotenent-colonel (de fapt căpitan de stat-major în rezervă), și n-a venit fiindcă, încă de dimineață, zăcea „motoșit”. Într-un cuvânt, nu erau de față decât: polonezul, un nenorocit de conțopist îmbrăcat într-un frac soios, care avea o mulțime de puncte negre pe obraz, nu știa să deschidă gura și mirosea urât; un bătrânel surd și aproape orb, care făcuse cândva serviciu la poștă și pentru care, din timpuri imemoriale, plătea cineva, nu se știa de ce, chiria la Amalia Ivanovna. Apoi un locotenent la pensie, beat, care, de fapt, nici nu făcuse armata, și fusese funcționar la intendență; acesta a intrat râzând tare, așa cum nu se face în lumea bună, și „închipuiți-vă” — era fără jiletcă! Unul se așeză de-a dreptul la masă, fără măcar s-o salute pe Katerina Ivanovna și, în sfârșit, un oarecare, neavând haine, sosi în halat, dar asta era atât de necuviincios, încât prin străduințele Amaliei Ivanovna și ale polonezului individul fu scos afară. Polonezul aduse cu el și alți doi polonezi, care nici nu locuiseră vreodată la Amalia Ivanovna și pe care nimeni nu-i mai văzuse în casa ei. Toate acestea o impresionară rău și o enervară pe Katerina Ivanovna. „Pentru cine se făcuseră toate pregătirile?” Până și copiii, ca să fie destul loc, nu fuseseră așezați la masa care și așa ocupa toată camera, ci într-un colț, pe o ladă; cei doi mai mici — pe o bancă, iar Polecika, fiind mai mare, trebuia să vadă de ei, să le dea de mâncare și să le șteargă năsucurile „ca unor copii de familie bună”. Într-un cuvânt, văzând acestea toate, Katerina Ivanovna nu se putu împiedica de a-și întâmpina musafirii cu și mai mult ifos ca de obicei, și chiar cu trufie. Le aruncă o privire foarte severă unora și îi pofti de sus să ia loc la masă. Socotind-o, cine știe de ce, pe Amalia Ivanovna responsabilă de lipsa invitaților principali, începu să se poarte cu ea atât de bățos, încât Amalia Ivanovna observă numaidecât și se simți extrem de jignită. Acest început nu prevestea nimic bun. În cele din urmă, toată lumea luă loc în jurul mesei.
Raskolnikov sosise aproape în clipa când familia se întorsese de la cimitir. Katerina Ivanovna se bucurase văzându-l, în primul rând fiindcă el era singurul „oaspe cult” și „peste doi ani, avea să ocupe catedra de profesor universitar la Universitatea orașului” și, în al doilea rând, pentru că el își ceruse imediat scuze, cu mult respect, că n-a putut să vină la cimitir, cu toată marea lui dorință. Se năpustise deci asupra lui, îl așezase alături, în stânga ei (în dreapta luase loc Amalia Ivanovna) și, cu toată agitația și grija ca mâncarea să fie servită cum trebuie și toată lumea să aibă de ajuns, cu toată tusea chinuitoare, care o zguduia și o făcea să se sufoce întruna și care parcă se înrăise și mai mult în ultimele două zile, îi vorbea mereu în șoaptă, grăbindu-se să reverse asupra lui tot ceea ce i se adunase în suflet și toată indignarea îndreptățită pentru praznicul nereușit; din când în când, totuși, trecea de la indignare la râsul cel mai vesel, nestăvilit chiar, atunci când își bătea joc de musafiri și mai ales de proprietăreasă.
— Numai pupăza e de vină! Înțelegeți despre cine vorbesc, da, da, despre ea!
Și Katerina Ivanovna arătă cu capul spre gazda ei.
— Priviți-o: cască ochii, simte că vorbim despre ea, dar nu pricepe o iotă și se zgâiește de-i ies ochii din cap. Uf, ce mai bufniță! Ha-ha-ha!... Khe-khe-khe! Aș vrea să știu și eu ce vrea să dovedească cu boneta ei? Khe-khe-khe! Ați observat: ar vrea cu tot dinadinsul să facă așa, încât lumea să-și închipuie că mă protejează și-mi face mare cinste stând la masă cu mine. O rugasem, ca pe o persoană de treabă, să poftească la praznic oameni mai cumsecade și, mai ales, pe cei care l-au cunoscut pe răposat, și priviți pe cine mi-a adus: niște bufoni, niște bădărani! Uitați-vă numai la individul acela cu mutra plină de bube: adevărată broască râioasă! Și polonezii aceia... hă-hă-hă! Khe-khe-khe! Nimeni nu i-a văzut niciodată aici, cel puțin eu nu i-am văzut în viața mea; pentru ce au venit, spuneți-mi și mie, vă rog? Stau unul lângă altul, ca înșirați pe o ață, liniștiți. Hei, panie, strigă ea unuia dintre polonezi, ai luat blinele? Mai ia. Bea și bere, bere! Nu vrei votcă? Priviți: a sărit în sus, se înclină, uitați-vă, uitați-vă, trebuie să fie lihniți de foame, săracii! Să mănânce, nu-i nimic. Cel puțin ei nu fac gălăgie, doar că... zău, mă cam tem pentru argintăria gazdei!... Amalia Ivanovna, i se adresă ea aproape cu glas tare, dacă dispare vreo linguriță, să știi că eu nu răspund, te previn de pe acum! Ha-ha-ha! se porni pe râs, întorcându-se din nou spre Raskolnikov și, mulțumită de ieșirea ei, arătă cu capul spre gazdă. N-a înțeles, iarăși n-a înțeles! Șade gură-cască, priviți; o bufniță, o adevărată bufniță împopoțonată cu panglici noi, ha-ha-ha!
Râsul se transformă din nou într-o tuse chinuitoare, care ținu cel puțin cinci minute. Câteva picături de sânge îi colorară batista, broboane de sudoare îi apărură pe frunte. Arătă în tăcere sângele lui Raskolnikov și de îndată ce reîncepu să respire mai ușor, îi șopti din nou, însuflețită și cu pete roșii în obraji:
— Gândiți-vă, i-am dat sarcina cea mai delicată, se poate spune: de a o invita pe doamna aceea și pe fiica doamnei, înțelegeți despre cine vorbesc? Trebuia să procedeze cu mult tact și finețe, dar ea a făcut în așa fel, încât proasta aceea, venită nu știu de unde, această creatură arogantă, această provincială înfumurată numai pentru că e văduva unui maior oarecare și a venit să umble după pensie, să-și rupă pingelele prin ministere, ființa asta, care la cincizeci și cinci de ani își cănește sprâncenele și se sulemenește (asta o știe toată lumea)... da, și această fandosită nu numai că n-a binevoit să vină, dar nici n-a trimis măcar scuze, așa cum cere, în astfel de ocazii, cea mai elementară bună creștere! Nu pricep de ce n-a venit Piotr Petrovici? Dar unde este Sonia? Unde a plecat? A, iat-o în sfârșit! Unde ai fost, Sonia? Ciudat, până și la înmormântarea tatălui tău nu poți să fii punctuală. Rodion Romanici, fă-i loc lângă dumneata. Uite locul tău, Sonecika... ia ce vrei. Ia piftie, e mai bună. Acuși au să aducă blinelele. Copiii au căpătat mâncare? Polecika, aveți tot ce vă trebuie? Khe-khe-khe! Bine, bine! Fii cuminte, Lenia, iar tu, Kolea, nu mai da din piciorușe; stai cum i se cuvine unui băiețel de familie bună. Ce zici, Sonecika?
Sonia se grăbi să-i transmită numaidecât scuzele lui Piotr Petrovici, căutând să vorbească cât mai tare, ca toată lumea să audă și întrebuințând expresiile cele mai alese și mai respectuoase, anume inventate și rotunjite de ea, ca venind din partea lui Piotr Petrovici. Adăugă că acesta o rugase stăruitor să spună că va veni, de îndată ce va avea posibilitatea, ca să discute afaceri între patru ochi cu dânsa, și să se înțeleagă ce s-ar putea face și întreprinde mai târziu etc., etc.
Sonia știa că asta o va potoli și o va liniști pe Katerina Ivanovna, că ea se va simți măgulită și, mai ales, că mândria ei va fi satisfăcută. Se așeză alături de Raskolnikov, pe care-l salută, grăbită, și îi aruncă în treacăt o privire iute și plină de interes. Dar în tot timpul mesei parcă se feri să se uite la el, sau să-i vorbească. Părea oarecum distrată, cu toate că era numai ochi și urechi, ca să facă totul pe placul Katerinei Ivanovna. Nici ea, nici Katerina Ivanovna nu erau în doliu, fiindcă nu aveau rochii negre; Sonia purta o rochiță cafenie, iar Katerina Ivanovna, singura rochie pe care o avea, o rochie de stambă de culoare închisă, cu dungi. Scuzele lui Piotr Petrovici prinseră de minune. Katerina Ivanovna le ascultă, plină de importanță, și se informă cu gravitate cum o duce cu sănătatea Piotr Petrovici. Apoi, îi șopti cu glas tare lui Raskolnikov că ar fi fost într-adevăr ciudat ca un om atât de serios și respectabil ca Piotr Petrovici să vină „într-o societate atât de stranie”, cu tot devotamentul lui față de familie și vechea prietenie cu tatăl ei.
— Tocmai de aceea îți sunt deosebit de recunoscătoare, Rodion Romanici, că n-ai disprețuit casa și masa noastră chiar în aceste împrejurări, adăugă ea aproape tare. De altfel, sunt convinsă că numai deosebita dragoste pe care ai purtat-o sărmanului meu răposat te-a îndemnat să te ții de cuvânt.
Își roti din nou cu mândrie și demnitate privirile asupra musafirilor și îl întrebă tare, peste masă, pe bătrânul surd dacă mai dorește friptură și dacă i s-a dat vin de Lisabona. Bătrânelul nu răspunse și multă vreme nu putu să priceapă ce i se cere, deși vecinii, ca să râdă, îl trăgeau de mânecă. El își rotea privirile cu gura căscată, fapt care spori și mai mult ilaritatea comesenilor.
— Ce tembel! Ia priviți, ia priviți! Pentru ce l-au adus aici? Cât despre Piotr Petrovici, am fost totdeauna sigură de sentimentele lui, urmă Katerina Ivanovna către Raskolnikov. El, desigur, nu seamănă defel... (zise ea răspicat, cu glas tare, întorcându-se cu un aer atât de sever spre Amalia Ivanovna, că aproape o băgă în sperieți) cu fandositele dumitale, pe care tatăl meu nu le-ar fi luat nici ca bucătărese, iar răposatul meu soț, firește, dacă le-ar fi făcut cinstea de a le primi, ar fi făcut-o numai din nesecata lui bunătate.
— Da, îi plăcea să bea, îi plăcea, plăcea! strigă deodată ofițerul de intendență la pensie, golind al doisprezecelea pahar de votcă.
— Răposatul avea într-adevăr această slăbiciune, asta o știe toată lumea, se repezi la el Katerina Ivanovna, dar era un om bun, cu suflet nobil, și-și respecta familia; numai că în bunătatea lui se încredea prea mult în diverși indivizi vicioși și numai Dumnezeu știe cu cine n-a băut, chiar cu oameni care nu meritau să-i sărute tălpile! Închipuiește-ți, Rodion Romanici, am găsit în buzunarul lui un cocoșel de turtă dulce: venea spre casă beat mort și totuși nu-și uitase copiii.
— Cocoșel? Ai binevoit să spui: cocoșel? strigă ofițerul de intendență.
Katerina Ivanovna nu catadicsi să răspundă. Căzu pe gânduri și oftă.
— Dumneata crezi, desigur, ca toți ceilalți, că mă purtam prea aspru cu el, urmă dânsa, vorbindu-i lui Raskolnikov. Nu este așa! Mă respecta, mă respecta foarte mult! Ce suflet bun! Și cât de rău îmi părea uneori de el! Câteodată ședea într-un ungher, mă privea și deodată simțeam că mi se face așa de tare milă de el, că aș fi vrut să-l mângâi, dar mă gândeam: „Am să-l mângâi și el are să se îmbete”; numai cu asprimea îl puteam ține în frâu.
— Da, da, de multe ori l-ați tras de păr, de nenumărate ori, o întrerupse același ofițer, turnând pe gât încă un păhărel.
— Pentru unii proști n-ar strica să pun mâna pe măturoi, nu numai să-l trag de păr. Nu vorbesc despre răposat! i-o reteză Katerina Ivanovna.
Petele roșii de pe obrajii ei se aprindeau din ce în ce mai tare, pieptul i se zbuciuma. Încă o clipă și scandalul ar fi izbucnit. Comesenii chicoteau, unii se distrau de minune pe socoteala ei, alții îl înghionteau pe ofițer, cineva îi șoptea nu știu ce la ureche. Lumea era dispusă să-i ațâțe pe unul împotriva celuilalt.
— Permiteți-mi să vă întreb, despre ce anume vorbiți? începu ofițerul. Adică la... care persoane distinse... ați binevoit să vă referiți acum?... Adică, nu, nu trebuie! Fleacuri! Văduvă! Văduvioară! Te iert... Passe!
Și mai înghiți un pahar.
Raskolnikov ședea și asculta tăcut, dezgustat. Mânca numai din politețe, abia atingând bucatele, cu care Katerina Ivanovna îi umplea întruna farfuria, și tot numai ca să nu o jignească. O cerceta atent pe Sonia. Dar fata părea tot mai neliniștită și mai îngrijorată; presimțea că masa nu avea să se sfârșească în liniște și urmărea cu groază enervarea crescândă a Katerinei Ivanovna. Știa, între altele, că motivul pentru care cele două cucoane din provincie răspunseseră cu atâta dispreț la invitația Katerinei Ivanovna fusese ea, Sonia. Auzise din gura Amaliei Ivanovna însăși că mama se simțise jignită de această invitație și întrebase: „Cum aș putea s-o așez pe fie-mea alături de domnișoara aceea?” Ghicise că și Katerina Ivanovna aflase aceste vorbe, iar jignirea adusă Soniei era pentru ea mai mult decât o jignire personală sau o insultă adusă copiilor sau memoriei tatălui ei, într-un cuvânt, era o jignire de moarte, și Sonia știa că mama ei vitregă nu se va simți liniștită „până nu le va arăta acestor fandosite că ele amândouă”... etc., etc... Parcă anume, cineva îi trimise de la celălalt capăt al mesei o farfurie cu două inimi străpunse cu o săgeată, făcute din miez de pâine neagră. Katerina Ivanovna se aprinse numaidecât și spuse cu glas tare, așa ca să audă toți, că acela care le trimisese era „un măgar beat”. Amalia Ivanovna, care presimțea de asemenea că masa nu se va sfârși în liniște și totodată era jignită până în adâncul inimii de atitudinea trufașă a Katerinei Ivanovna, ca să risipească impresia neplăcută și să se ridice în opinia comesenilor, începu, nitam-nisam, să povestească cum un cunoscut de-al ei, „Karl de la farmaci”, a mers noaptea cu un birjar și că „birjarul vrut să omoare la el și Karl forte, forte mult rugat să nu omorât la el și plâns și împreunat mâinile și speriat grozav și de spaimă inima străpuns la el”. Katerina Ivanovna zâmbi, dar pe loc făcu observația că Amalia Ivanovna n-ar trebui să spună anecdote pe rusește. Amalia Ivanovna se simți și mai jignită și obiectă că „mein Vater aus Berlin, om forte, forte important era și umblat numai cu mâinile prin buzunare”. Katerina Ivanovna, care râdea foarte ușor, se porni pe râs, așa că Amalia Ivanovna începu să-și piardă răbdarea și abia se mai stăpâni.
— Ce pupăză! îi șopti Katerina Ivanovna lui Raskolnikov, aproape bine dispusă. A vrut să spună că taică-său umbla cu mâinile în buzunare și a ieșit că-și vâra mâinile prin buzunarele altora, khi-khi! Ai observat, Rodion Romanovici, că toți acești străini care locuiesc la Petersburg, adică mai ales nemții, care vin la noi nu știu de unde, sunt mai proști ca noi? Spune și dumneata, dacă e cu putință să povestească cineva astfel: „Karl de la farmaci de spaimă inimă străpuns la el” și că fricosul, în loc să-l lege burduf pe birjar, „mâinile împreunat și plâns și rugat forte”? Of, ce proastă! Și ea este convinsă că e foarte mișcător, nici nu bănuiește măcar cât e de proastă! După părerea mea, ofițerul acela de intendență, deși e beat mort, e mult mai deștept ca ea; cel puțin vezi de la început că e un bețivan și un chefliu, că și-a băut mințile, pe când ăștilalți sunt cu toții oameni așezați, serioși... Uitați-vă la ea ce se mai zgâiește la noi. S-a înfuriat! S-a înfuriat! Ha-ha-ha! Khe-khe-khe!
Foarte bine dispusă, Katerina Ivanovna începu să vorbească înflăcărat, să dea fel de fel de amănunte și să facă planuri cum, cu pensia pe care o va căpăta, va pleca în orașul ei natal și va deschide acolo un pension pentru fete de familii aristocratice. Acest lucru nu-i fusese comunicat lui Raskolnikov de Katerina Ivanovna și ea se cufundă în cele mai atrăgătoare amănunte. Nu se știe cum, în mâinile ei apăru deodată „diploma de merit” despre care îi vorbise lui Raskolnikov răposatul Marmeladov, explicându-i în berărie că soția lui, Katerina Ivanovna, la ieșirea din pension, a dansat cu șalul „în fața guvernatorului și a altor persoane de vază”. Această diplomă trebuia pesemne să certifice acum dreptul pe care-l avea Katerina Ivanovna să deschidă ea însăși un pension; dar fusese pregătită mai ales cu scopul de a le face praf pe cele două „fandosite”, în cazul când ele ar fi venit la masă, și să dovedească clar cum „Katerina Ivanovna se trăgea dintr-o familie aleasă, s-ar putea spune chiar aristocratică, și că e fiică de colonel și, desigur, mult mai presus de unele aventuriere care s-au înmulțit la noi în ultima vreme”. Diploma de merit începu să circule printre musafirii beți, lucru pe care Katerina Ivanovna nu-l împiedica, fiindcă în ea era într-adevăr trecut en toutes lettres că este fiica unui consilier de curte și cavaler al nu știu cărui ordin și deci, într-adevăr, aproape fiică de colonel. Aprinzându-se, Katerina Ivanovna începu să vorbească amănunțit despre traiul minunat și liniștit pe care-l vor duce în orașul T..., despre profesorii de liceu pe care îi va pofti să dea lecții în pensionul ei, despre un bătrânel respectabil, francezul Mangau, cu care învățase la institut limba franceză, și care își trăia ultimele zile în T... El, desigur, se va învoi să vină la dânsa pentru un salariu cât se poate de convenabil. Apoi ajunse la Sonia „care va pleca împreună cu mine la T... și mă va ajuta în toate”. Dar aici cineva din capătul mesei pufni în râs. Katerina Ivanovna, deși căuta să se prefacă disprețuitoare, că nu bagă în seamă râsul ce se stârnise în jurul mesei, își ridică anume glasul și începu să vorbească cu însuflețire despre incontestabilele calități ale Soniei Semionovna de a-i fi un bun ajutor, „despre blândețea, răbdarea, spiritul de abnegație, noblețea și cultura ei”; apoi o mângâie pe obraz și, ridicându-se de pe scaun, o sărută cu înduioșare de două ori. Sonia roși, iar pe Katerina Ivanovna o podidiră lacrimile, apoi spuse despre ea însăși că este „o proastă cu nervii slabi și tare obosită”, că de altminteri „masa s-a sfârșit și ar fi timpul să se servească ceaiul”. În clipa asta, Amalia Ivanovna, profund jignită de faptul că nu luase deloc parte la conversație și că n-o asculta nimeni, găsi momentul să facă o ultimă încercare, comunicându-i cu durere ascunsă Katerinei Ivanovna o observație cât se poate de rezonabilă și profund gândită, și anume că în viitorul pension trebuie să se dea o atenție deosebită rufăriei curate a domnișoarelor (die Wäsche), că „trebui fost una doamnă bun die Dame care văzut bine rufărie” și „că toți tinere domnișoare noaptea niciun roman ascuns nu citit”. Katerina Ivanovna, care într-adevăr era foarte obosită și necăjită și care se săturase până peste cap de acest praznic, „o puse la punct” imediat spunând că „vorbește alandala” și nu înțelege nimic, că grija pentru die Wäsche este treaba îngrijitoarei și nu a directoarei unui pension aristocratic; în ce privește observația despre lectura romanelor ea este de-a dreptul necuviincioasă, așa că o roagă pe Amalia Ivanovna să tacă din gură. Aceasta se aprinse și, înfuriindu-se, zise că ea „vrut numai bine”, că dânsa „vrut chiar forte, forte mult bine” și că totuși „de mult das Geld, adică banii pentru chirii nu primit”. Katerina Ivanovna i-o reteză scurt, zicându-i că minte cu nerușinare spunând că „vrut mult bine” când încă ieri, în timp ce răposatul zăcea pe masă, o chinuise pentru neplata chiriei. Amalia Ivanovna observă cu multă judecată că „poftise die Damen”, dar că „die Damen nu venit fiindcă sunt die Damen aus casă nobilă și nu pot veni într-o casă nenobilă”. Katerina Ivanovna obiectă numaidecât că Amalia Ivanovna, fiind o țoapă, nu poate judeca ce înseamnă să fii sau să nu fii de familie bună. Amalia Ivanovna nu se mai putu stăpâni și strigă sus și tare că „mein Vater aus Berlin, om forte, forte important și umblat cu amândouă mâinile prin buzunar și tot făcut: puf, puf”; și ca să arate cum a fost Vater-ul ei, Amalia Ivanovna sări de pe scaun, își vârî mâinile în buzunare, își umflă obrajii și începu să sufle ca niște foaie când vrei să ațâți focul, însoțită de râsetele zgomotoase ale tuturor chiriașilor, care, presimțind că se pregătește o păruială, o aprobau anume. Atunci Katerina Ivanovna, pierzându-și orice stăpânire de sine, zise „răspicat”, ca să audă toată lumea, că nu crede ca Amalia Ivanovna să fi avut vreun Vater, că Amalia Ivanovna nu este decât o țoapă beată și că, desigur, fusese pe vremuri bucătăreasă, sau poate chiar ceva mai rău. Amalia Ivanovna roși ca un rac și țipă cu voce ascuțită că poate Katerina Ivanovna „nu avut defel Vater”, dar că ea „avut Vater aus Berlin, care uite așa surtuc lung purtat și întruna făcut: puf, puf, puf!” Katerina Ivanovna răspunse cu dispreț că originea ei este cunoscută de toată lumea și că în diploma ei de merit scrie cu litere de tipar că tatăl ei a fost colonel; cât despre tatăl Amaliei Ivanovna (dacă într-adevăr a avut vreodată un tată) trebuie să fi fost vreun mahalagiu oarecare, un finlandez care vindea lapte; dar că e de crezut mai curând că nici nu a avut tată, fiindcă nici azi nu se știe care este numele ei: Ivanovna sau Ludvigovna? Scoasă din fire și izbind cu pumnul în masă, Amalia Ivanovna zbieră că pe ea o cheamă Amal Ivan și nu Ludvigovna, că Vater-ul ei se numea „Johann” și „el a fost Bürgermeister”, pe când Vater-ul Katerinei Ivanovna „nu a fost niciodată primar”. Katerina Ivanovna se sculă de pe scaun și spuse aspru, cu mare liniște (deși foarte palidă și cu pieptul zbuciumat), că dacă Amalia Ivanovna își va permite o singură dată „să-l pună pe Vater-așul ei nenorocit pe aceeași treaptă cu tatăl ei, atunci ea, Katerina Ivanovna, are să-i smulgă boneta din cap și are să i-o calce în picioare”. Auzind acestea, Amalia Ivanovna începu să alerge prin odaie, zbierând cât o ținea gura că ea este stăpână în casă și Katerina Ivanovna musai „în acest clipă din căs plecat”, apoi se repezi să strângă de pe masă lingurițele de argint. Se stârni zarvă mare; copiii începură să plângă. Sonia încercă s-o rețină pe Katerina Ivanovna; dar când Amalia Ivanovna strigă ceva despre condicuță, Katerina Ivanovna o împinse pe Sonia la o parte și se năpusti la Amalia Ivanovna, ca să-și aducă îndată la îndeplinire amenințarea cu privire la bonetă. În clipa aceea, ușa se deschise și Piotr Petrovici Lujin apăru în prag. Își roti privirea severă asupra întregii adunări. Katerina Ivanovna se repezi la el.