Explorări africane. Barth, Richardson, Overweg, Werne, Brun-Rollet, Peney, Andrea Debono, Miani, Guillaume Lejean, Bruce, Krapf și Rebmann, Maizan, Roscher, Burton și Speke
Calea aeriană pe care voia s-o urmeze doctorul Fergusson nu fusese aleasă la întâmplare. Punctul său de plecare fusese studiat în mod serios, și nu fără temei se oprise la insula Zanzibar. Această insulă, situată aproape de coasta orientală a Africii, se găsea la 6° latitudine sudică, adică la patru sute treizeci de mile geografice sub Ecuator.
De aici pornise ultima expediție trimisă spre Marile Lacuri, ca să descopere izvoarele Nilului. Dar e bine să arătăm ce explorări spera doctorul Fergusson să lege între ele. Erau două mai însemnate: aceea a doctorului Barth, din 1849, și aceea a locotenenților Burton și Speke, din 1858. Doctorul Barth era un hamburghez care obținuse pentru el și compatriotul său, Overweg, îngăduința de a se alătura expediției englezului Richardson, însărcinat cu o misiune în Sudan.
Această țară imensă se află între 15° și 10° latitudine nordică; înseamnă că, pentru a ajunge acolo, trebuie să înaintezi mai mult de o mie cinci sute de mile[7] în interiorul Africii. Până atunci, ținutul nu fusese cunoscut decât de Denham, Clapperton și Oudney, care-l străbătuseră între anii 1822-1824. Richardson, Barth și Overweg, care țineau mult să-și desăvârșească investigațiile, sosiseră la Tunis și Tripoli, ca și predecesorii lor, și de acolo la Murzuk, capitala Fezzanului. Mai departe, părăsiră linia perpendiculară pe Ecuator și-și schimbară brusc direcția înspre apus, spre Ghât, călăuziți, nu fără greutate, de tuaregi. După ce fuseseră de nenumărate ori jefuiți, insultați și atacați, caravana lor ajunse în octombrie la marea oază Asben. Aici, doctorul Barth se despărți de tovarășii săi, făcu o excursie în orașul Aghades și se reîntâlni cu ei, spre a porni iar la drum la 12 decembrie. Expediția ajunse în provincia Damerghu. Acolo, cei trei călători se despărțiră, și Barth își urmă drumul spre Kano, unde izbuti să ajungă cu trudă, plătind tributuri foarte însemnate.
În ciuda unei febre puternice, el părăsi orașul la 7 martie, însoțit de un singur servitor. Scopul principal al călătoriei sale era să descopere Lacul Ciad, de care-l despărțeau încă trei sute cincizeci de mile. Așa că înainta spre est și ajunse în orașul Zuricolo, în Bornu, inima marelui imperiu central al Africii. Acolo află de moartea lui Richardson, răpus de oboseală și de lipsuri, dar asta nu-l împiedică să meargă mai departe, și astfel ajunse la Kuka, capitala ținutului Bornu, așezată pe marginea lacului. În sfârșit, după douăzeci și una de zile, la 14 aprilie, adică după douăsprezece luni și jumătate de la părăsirea orașului Tripoli, ajunse la Ngornu.
Îl regăsim la 29 martie 1851, alături de Overweg, plecând să viziteze regatul Adamaua de la sudul lacului și ajungând până în orașul Yola, așezat ceva mai jos de 9° latitudine nordică. Este extrema limită sudică atinsă de acest îndrăzneț călător.
În luna august se întoarse la Kuka; de acolo străbătu pe rând Mandara, Barghimi, Kanem și atinse, ca extrem punct estic, orașul Masena, așezat la 17°20’ longitudine estică[8].
La 25 noiembrie 1852, după moartea lui Overweg, ultimul său tovarăș, porni spre apus, vizită Sockoto, traversă Nigerul și sosi, în sfârșit, la Tembuctu, unde lâncezi timp de opt luni, îndurând insultele șeicului, suferințe grele și mizerie. Dar prezența unui creștin în oraș nu putea fi multă vreme îngăduită; fulanii amenințau să-l asedieze. Doctorul părăsi orașul la 17 martie 1854 și se refugie la frontieră, unde trăi treizeci și trei de zile, în cele mai crunte lipsuri. În noiembrie se întoarse la Kano; ajunse apoi din nou la Kuka, de unde, după patru luni de așteptare, reluă drumul lui Denham; revăzu Tripoli spre sfârșitul lunii august a anului 1855 și sosi la Londra, la 6 septembrie, singur, fără tovarășii săi.
Așa decursese îndrăzneața călătorie a lui Barth. Doctorul Fergusson își notase cu grijă că el se oprise la 4° latitudine nordică și 17° longitudine vestică.
Să vedem acum ce-au făcut locotenenții Burton și Speke în Africa Orientală.
Diferitele expediții, care merseseră în susul Nilului, nu ajunseseră niciodată la misterioasele izvoare ale acestui fluviu. După relatările medicului german Ferdinand Werne, expediția încercată în 1840, cu sprijinul lui Mehmet-Ali, se oprise la Gondokoro, între paralelele nordice 4 și 5.
În 1855, Brun-Rollet, originar din provincia Savoia, numit consul al Sardiniei în Sudanul oriental, în locul lui Vaudey, care murise la datorie, plecă din Karthum și, sub numele de Yacub, negustor de gumă și de fildeș, ajunse la Belenia, dincolo de 4° latitudine nordică, și se întoarse bolnav la Karthum, unde deceda în 1857.
Nici doctorul Peney, șeful serviciului medical egiptean, care ajunsese cu un grad mai jos de Gondokoro, călătorind pe un mic vas cu aburi, și care se întorsese să moară, sfârșit de oboseală, la Karthum, nici venețianul Miani, care ajunsese la paralela a doua, ocolind cataractele de la sud de Gondokoro, nici negustorul maltez Andrea Debono, care pătrunsese și mai mult pe Nil, nu putuseră depăși această limită.
În 1859, Guillaume Lejean, însărcinat cu o misiune de către guvernul francez, se duse la Karthum prin Marea Roșie și se îmbarcă pe un vas de pe Nil, cu un echipaj de douăzeci și unu de marinari și douăzeci de soldați. Înfruntă mari primejdii printre negrii răzvrătiți, dar nu putu depăși nici el Gondokoro.
O expediție condusă de d’Escayrac de Lauture încercă și ea să ajungă la faimoasele izvoare...
Dar călătorii erau totdeauna opriți de acest punct fatal.
Trimișii lui Neron atinseseră odinioară 9° latitudine; prin urmare, în optsprezece secole nu se câștigaseră decât 5 sau 6°, adică între trei sute și trei sute șaizeci de mile geografice.
Mai mulți călători încercaseră să ajungă la izvoarele Nilului, pornind de pe coasta orientală a Africii.
Între anii 1768 și 1772, scoțianul Bruce plecă din portul abisinian Masuah, străbătu ținutul Tigré, vizită ruinele de la Axum, crezu că a dat peste izvoarele Nilului, acolo unde de fapt nu erau, și nu ajunse la niciun rezultat serios.
În 1844, doctorul Krapf, misionar anglican, întemeie un așezământ religios la Monbaz, pe coasta Zanzibarului, și descoperi, în tovărășia preotului Rebmann, doi munți la o depărtare de trei sute de mile de coastă; erau munții Kenya și Kilimandjaro, pe care domnii de Heuglin și Thornton îi urcaseră, în parte, de curând.
În 1845, francezul Maizan debarcă singur la Bagamayo, în fața Zanzibarului, și ajunse la Deje-la-Mhora, unde șeful tribului îl omorî în chinurile cele mai groaznice.
În 1859, în luna august, tânărul călător Roscher, din Hamburg, porni cu o caravană de negustori arabi și ajunse la lacul Nyassa, unde fu asasinat în timpul somnului.
În sfârșit, în 1857, locotenenții Burton și Speke, ofițeri din armata Bengalului, fură trimiși de Societatea regală de geografie din Londra să exploreze Marile Lacuri africane; ei părăsiră Zanzibarul la 17 iunie și o luară drept spre apus.
După patru luni de suferințe nemaipomenite, după ce bagajele le fuseseră jefuite iar hamalii snopiți în bătaie, ajunseră la Kazeh, centru de întâlnire al negustorilor și caravanelor; erau în inima Țării Lunii. Acolo culeseră informații prețioase cu privire la obiceiurile, forma de guvernare, religia, fauna și flora țării. Apoi se îndreptară spre primul din Marile Lacuri, Tanganyika, așezat între 3° și 8° latitudine sudică; ajunseră acolo la 14 februarie 1858 și vizitară diferitele populații de pe maluri, în cea mai mare parte canibali.
Porniră din nou la 26 mai și se întoarseră la Kazeh la 20 iunie. Burton, sfârșit de oboseală, zăcu acolo câteva luni. În acest timp Speke merse spre nord, străbătând peste trei sute de mile, până la lacul Ukereue, pe care-l zări la 3 august, fără să-i poată vedea mai mult decât o margine, la 2°30’ latitudine.
Reveni la Kazeh la 25 august și porni cu Burton spre Zanzibar, pe care-l revăzură în luna martie a anului următor. După aceea, cei doi îndrăzneți exploratori se întoarseră în Anglia și Societatea de geografie din Paris le decernă premiul său anual.
Doctorul Fergusson reținu cu grijă faptul că ei nu trecuseră nici de 2° latitudine sudică, nici de 29° longitudine estică. Așa că el trebuia să facă legătura între explorările lui Burton și Speke și cele ale doctorului Barth, ceea ce însemna că se obliga să străbată un ținut mai mare de 12°.