Munții Lunii. Un ocean de verdeață. Se aruncă ancora. Elefantul remorcher. Foc susținut. Moartea pachidermului. Cuptor de campanie. Ospăț pe iarbă. O noapte pe pământ
Luni, pe la ora șase dimineața, soarele se înălță la orizont, norii se împrăștiară și un vânt plăcut împrospăta primele licăriri ale dimineții.
Pământul, plin de miresme, se ivi din nou înaintea ochilor călătorilor noștri. Balonul, învârtindu-se pe loc în mijlocul unor curenți potrivnici, își schimbase direcția foarte puțin. Prin contractarea gazului, doctorul coborî în căutarea unui curent care să-l ducă mai spre nord. Dar căută multă vreme zadarnic. Vântul îl târî spre vest, până apărură în zare celebrii Munți ai Lunii, care se desfășoară în semicerc, în jurul lacului Tanganyika. Lanțul lor, puțin accidentat, se desena pe orizontul albăstrui; părea o fortificație naturală, inaccesibilă pentru exploratorii centrului Africii. Câteva piscuri singuratice purtau urmele zăpezilor eterne.
— Iată-ne într-un ținut neexplorat, spuse doctorul. Căpitanul Burton a înaintat mult spre vest, dar nu a putut ajunge la acești munți faimoși, ba chiar le-a negat existența afirmată de Speke, tovarășul său de drum. El pretindea că erau o născocire a imaginației acestuia din urmă. Pentru noi, prieteni, nu mai e cu putință nicio îndoială.
— Vom trece peste ei? întrebă Kennedy.
— Nu, dacă va vrea Dumnezeu. Nădăjduiesc să găsesc un vânt prielnic, care să mă ducă la Ecuator. Dacă va fi nevoie, voi aștepta și voi manevra cu Victoria, așa cum manevrează o corabie care-și aruncă ancora, ca să scape de influența vântului potrivnic.
Prevederile doctorului nu întârziară să se adeverească. După ce fură încercate mai multe înălțimi, Victoria porni spre nord-est cu o viteză medie.
— Mergem pe drumul bun, spuse el, consultându-și busola. Ne aflăm la două sute de picioare deasupra pământului, tocmai bine pentru a recunoaște ținuturile. Ca să descopere lacul Ukereue, căpitanul Speke s-a îndepărtat mai spre est, în linie dreaptă, peste Kazeh.
— Vom merge mult timp în felul acesta? întrebă Kennedy.
— Poate. Scopul nostru este să înaintăm mereu, până la izvoarele Nilului. Și mai avem de străbătut peste șase sute de mile până la limita extremă atinsă de exploratorii veniți din nord.
— Și nu vom coborî pe pământ, nici măcar ca să ne dezmorțim picioarele? întrebă Joe.
— Ba ar trebui. Dealtfel, ar trebui să ne economisim și proviziile. Și tu, bunul meu Dick, va trebui să ne aprovizionezi în drum cu carne proaspătă.
— La ordinele tale, prietene Samuel.
— Va trebui să ne împrospătăm de asemenea și rezerva de apă. Cine știe dacă nu vom fi târâți spre ținuturi sterpe? Așa că trebuie să luăm măsuri de prevedere.
La amiază, Victoria se găsea la 29°15’ longitudine și la 3°15’ latitudine. Trecea peste satul Uyofu, limita nordică a Unyamwezy-ului, de-a curmezișul lacului Ukereue, care nu se putea zări încă.
Populațiile mai apropiate de Ecuator par să fie ceva mai civilizate și sunt guvernate de monarhi absoluți, al căror despotism este fără margini. Cele mai numeroase așezări se găsesc în provincia Karagua.
Cei trei călători hotărâră să se apropie de pământ, undeva unde locul avea să fie mai prielnic. Era nevoie să se facă un popas mai lung și aerostatul trebuia revăzut cu grijă. Flacăra arzătorului fu micșorată. Curând, ancorele aruncate din nacelă atinseră bălăriile înalte ale unei prerii imense. De la o anumită înălțime, câmpul părea acoperit cu o iarbă tunsă, dar, în realitate, vegetația avea o înălțime de șapte până la opt picioare.
Victoria atinse ușor vârful ierburilor și merse înainte fără să se aplece, asemeni unui fluture uriaș. Nu se vedea niciun obstacol. Era ca un ocean de verdeață, fără nicio învolburare.
— Vom merge multă vreme așa, spuse Kennedy. Nu zăresc niciun arbore în drumul nostru. Vânătoarea mi se pare zădărnicită.
— Așteaptă, dragul meu Dick. Nici n-ai putea vâna în ierburile acestea mai înalte decât tine. Până la urmă vom găsi totuși un loc prielnic.
Plimbarea era fermecătoare, o adevărată navigație pe marea aceasta de un verde aproape transparent, care unduia ușor la adierea vântului. Nacela părea că despică valurile. Din când în când, o droaie de păsări, splendid colorate, țâșneau din ierburile înalte, scoțând strigăte voioase. Ancorele se afundau în lacul înflorit, lăsând înapoi o dâră care apoi se închidea, întocmai ca urma lăsată de o corabie. Deodată balonul fu puternic zguduit. Fără îndoială că ancora se prinsese în vreo crăpătură de stâncă, ascunsă sub iarba uriașă.
— Ne-am agățat! spuse Joe.
— Aruncă scara! porunci vânătorul.
Nu sfârșise aceste cuvinte, când un țipăt ascuțit străbătu aerul.
Din gura celor trei călători se auziră exclamații întretăiate:
— Dar ce-i asta?
— Un țipăt ciudat!
— Uite, ne mișcăm!
— S-a desprins ancora!
— Ba nu! Se mai ține! spuse Joe care trăgea de funie.
— Se mișcă stânca!
Ierburile începuseră să se miște năvalnic și curând o formă lungă, șerpuitoare, se arătă deasupra.
— Un șarpe! strigă Joe.
— Un șarpe! strigă și Kennedy, înarmându-se cu carabina.
— Ei, nu! făcu doctorul. Este o trompă de elefant.
— Un elefant, Samuel?
Și Kennedy duse arma la umăr:
— Așteaptă, Dick, așteaptă!
— Fără îndoială, animalul ne trage după el.
— Și ne trage în direcția cea bună, Joe, în direcția cea bună!
Elefantul înainta cu oarecare repeziciune. Ajunse curând la un luminiș, de unde putea fi văzut în întregime. După mărimea sa uriașă, doctorul își dădu seama că e un mascul. Avea doi colți albicioși, minunat curbați și lungi de aproximativ opt picioare; brațele ancorei erau puternic prinse între ei. Animalul încerca zadarnic cu trompa să scape de funia care-l ținea prins de nacelă.
— Înainte! Curaj! striga Joe, în culmea bucuriei, ațâțând ciudata vietate. Iată un nou sistem de călătorie! Nici să nu mai aud de cal, numai de elefanți!
— Dar unde ne duce? întrebă Kennedy, agitând carabina care-i ardea mâinile.
— Ne duce exact unde vrem să mergem, dragul meu Dick! Puțină răbdare!
— „Wig a more! Wig a more!”, cum spun țăranii din Scoția, strigă vesel Joe. Înainte! înainte!
Animalul alerga într-un galop foarte iute, zvârlindu-și trompa într-o parte și în alta; în salturile sale scutura cu violență nacela.
Doctorul, cu toporul în mână, era gata să taie la nevoie funia.
— Dar, spuse el, nu ne vom despărți de ancoră decât în ultima clipă.
Cursa dură aproape o oră și jumătate. Animalul nu părea deloc obosit. Uriașii pachidermi pot să străbată distanțe considerabile, și de la o zi la alta îi regăsești la depărtări imense, aidoma balenelor cu care seamănă în mărime și repeziciune.
— De fapt, spuse Joe, putem spune că am prins un cetaceu și nu facem decât să imităm manevra pescuitorilor de balene.
Dar schimbarea ce surveni în conformația terenului îl obligă pe doctor să-și modifice mijlocul de locomoție.
Cam la trei mile depărtare, spre nordul preriei, se vedea o pădure deasă de camaldori, așa că balonul trebuia să fie despărțit de remorcherul său.
Kennedy fu însărcinat să oprească elefantul din mers. Duse carabina la umăr, dar poziția neprielnică în care se afla nu-i îngăduia să țintească animalul cu succes. Primul glonț se turti de țeasta acestuia ca de o placă de fier. Animalul nu părea deloc tulburat. La zgomotul detunăturii, își iuți pasul; viteza lui era aceea a unui cal în galop.
— La dracu! spuse Kennedy.
— Ce cap tare! adăugă Joe.
— Voi încerca două-trei gloanțe conice, în partea moale dintre gât și picioarele din față, spuse Dick, încărcându-și cu atenție carabina.
Apoi trase. Animalul scoase un urlet îngrozitor și își continuă goana cu mai mare viteză.
— Trebuie să vă viu în ajutor, domnule Dick, spuse Joe, înarmându-se cu una din puști.
Și două gloanțe se înfipseră în pântecele animalului. Elefantul se opri o clipă, își ridică trompa, apoi își reluă goana spre pădure, scuturându-și capul necontenit; sângele îi curgea șiroaie din răni.
— Să continuăm să tragem, domnule Dick!
— Cât mai repede! adăugă doctorul. Nu mai avem decât douăzeci de stânjeni până la pădure!
Răsunară încă zece focuri. Elefantul făcu o săritură înspăimântătoare. Nacela și balonul trosniră atât de tare, de parcă totul s-ar fi sfărâmat. În zguduitură, toporul căzu din mâna doctorului...
Clipa era îngrozitoare: funia ancorei, bine legată, nu putea fi nici desfășurată, nici tăiată cu cuțitele. Balonul se apropia cu repeziciune de pădure, când, deodată, animalul primi un glonț în ochi tocmai în clipa în care ridicase capul. Îndată se opri șovăind și genunchii i se îndoiră; pântecele lui era acum în bătaia puștii vânătorului.
— Un glonț în inimă! spuse Dick, descărcându-și carabina pentru ultima oară.
Elefantul scoase un răcnet cumplit de moarte. Se mai ridică o clipă, rotindu-și trompa, dar apoi căzu cu toată greutatea pe unul din colți, sfărâmându-l dintr-o dată. Era mort.
— I s-a rupt un colț! strigă Kennedy. Fildeșul acesta ar valora, în Anglia, treizeci și cinci de guinee suta de livre!
— Așa de mult? se miră Joe, coborând pe pământ pe funia ancorei.
— La ce-ți folosesc regretele, dragul meu Dick? răspunse doctorul Fergusson. Suntem negustori de fildeș? Am venit aici să facem avere?
Joe cercetă ancora; era prinsă zdravăn de colțul care rămăsese neatins. Samuel și Dick săriră pe pământ, în timp ce aerostatul, pe jumătate dezumflat, se legăna deasupra capului elefantului ucis.
— Ce animal minunat! strigă Kennedy. Ce dimensiuni! Nici în India n-am văzut unul de mărimea asta.
— Nu-i nimic surprinzător, dragul meu Dick. Elefanții din centrul Africii sunt cei mai frumoși. Anderson-ii, Cumming-ii i-au vânat în împrejurimile Capului în asemenea măsură, încât ei au emigrat spre Ecuator, unde-i vom întâlni adeseori în turme numeroase.
— Deocamdată, răspunse Joe, sper că vom gusta puțin din exemplarul acesta! Mă însărcinez să vă pregătesc o masă gustoasă din carnea lui. Domnul Kennedy va vâna o oră, două. Domnul Samuel va inspecta Victoria, și în acest timp eu voi găti.
— Foarte bine, glăsui doctorul, fă-ți datoria.
— Cât despre mine, spuse vânătorul, îmi voi lua bucuros cele două ore de libertate, pe care Joe a binevoit să mi le acorde.
— Du-te, prietene, dar fără imprudențe. Să nu te depărtezi.
— Fii liniștit.
Și Dick, înarmat cu pușca, se afundă în pădure. Joe își începu treaba. Mai întâi făcu în pământ o groapă adâncă de două picioare, o umplu cu ramuri uscate, rupte de elefanți atunci când își deschid drumuri prin pădure și care se găseau aici peste tot. Dealtminteri, chiar urmele elefanților se vedeau încă.
După ce umplu groapa, îngrămădi deasupra ei alte crăci, făcând un fel de rug, înalt de două picioare, și-i dădu foc.
Apoi se întoarse spre elefantul ucis, care căzuse la numai vreo zece stânjeni de pădure, îi despică îndemânatic trompa, a cărei bază avea o lățime de aproape două picioare; alese partea ei cea mai delicată, apoi tăie picioarele spongioase ale animalului. Acestea sunt, într-adevăr, bucățile cele mai bune, așa după cum la bivolul american partea cea mai bună este cocoașa, la urs, laba și la mistreț, căpățâna.
După ce rugul arse în întregime, groapa curățată de cenușă și de cărbuni răspândea o căldură dogoritoare. Bucățile de elefant, învelite în frunze aromate, fură puse în fundul acestui cuptor improvizat și acoperite apoi cu cenușă caldă. După aceea, Joe ridică deasupra un al doilea rug, iar când lemnele se consumară, carnea era tocmai bine friptă. Priceputul nostru bucătar o scoase din cuptor, o puse pe frunze verzi și orândui masa în mijlocul unei pajiști minunate. Aduse biscuiți, rachiu, cafea și scoase apă proaspătă dintr-un pârâu din apropiere.
Era o adevărată plăcere să vezi bucatele astfel pregătite și Joe se gândea cu destulă modestie că va fi și mai plăcut să le mănânci. „O călătorie fără osteneală și fără pericole! repeta Joe. O masă la vremea ei! Un hamac fără sfârșit! Ce se poate cere mai mult? Și domnul Kennedy care nu voia să vină cu noi!”
În vremea aceasta, doctorul Fergusson se ocupa cu examinarea amănunțită a aerostatului, care nu părea să fi suferit prea mult din cauza furtunii; taftaua și gutaperca rezistaseră admirabil. Luând înălțimea solului și calculând forța de ascensiune a balonului, văzu cu satisfacție că hidrogenul era în aceeași cantitate; învelișul păstrase impermeabilitatea absolută.
Călătorii părăsiseră Zanzibarul de numai cinci zile. Carnea uscată nu fusese încă atinsă; proviziile de biscuiți și de carne conservată erau în cantitate suficientă pentru o călătorie lungă, așa că numai rezerva de apă trebuia reînnoită. Țevile și serpentinele păreau să fie în perfectă stare; mulțumită articulațiilor de cauciuc, se adaptaseră tuturor oscilațiilor aerostatului.
După ce termină acest examen, doctorul începu să pună ordine în însemnările sale. Făcu și o schiță foarte izbutită a ținutului înconjurător, cu preria care se întindea cât vedeai cu ochii, cu pădurea de camaldori și cu balonul nemișcat deasupra trupului monstruosului elefant.
Peste două ore, Kennedy se întoarse cu o legătură de potârnichi grase și o ciozvârtă de oryx, un soi de căprior sălbatic, aparținând celei mai sprintene spețe de antilopă. Joe se grăbi să pregătească suplimentul ospățului lor.
— Masa e servită! strigă el în curând, cu tonul cel mai îmbietor.
Cei trei călători se așezară pe pajiștea verde. Găsiră că picioarele și trompa de elefant erau gustoase. Băură, ca întotdeauna, în sănătatea Angliei, și havanele delicioase își răspândiră pentru prima oară parfumul peste fermecătorul ținut.
Kennedy mânca, bea și vorbea cât patru. Se îmbătase: îi propuse prietenului său, doctorul, în mod serios, să se stabilească în pădurea aceasta, să construiască în ea o cabană din frunziș și să întemeieze dinastia Robinsonilor africani.
Propunerea nu avu alte urmări, deși Joe se oferise să joace rolul lui Vineri.
Ținutul părea atât de liniștit, atât de pustiu, încât doctorul hotărî să petreacă noaptea pe pământ. Joe făcu un cerc de foc, baricadă indispensabilă împotriva animalelor sălbatice. Hienele, cuguarii, șacalii, atrași de mirosul cărnii de elefant, dădeau târcoale prin împrejurimi. Kennedy fu obligat să-și descarce de câteva ori carabina asupra unor musafiri prea cutezători. Noaptea însă se scurse fără niciun incident supărător.