Capitolul XXXV

Pățania lui Joe. Insula Biddiomah. Adorație. Insula înghițită de ape. Malurile lacului. Arborele șerpilor. Călătorie pe jos. Suferințe, țânțari și furnici. Foamea. Trecerea Victoriei. Dispariția Victoriei. Disperare. Mlaștina. Un ultim strigăt

Ce se întâmplase cu Joe în timpul zadarnicelor cercetări ale stăpânului său?

După ce se aruncase în apă și ieșise la suprafață, prima lui grijă fu să cerceteze cerul. Văzu Victoria la o mare înălțime deasupra lacului, urcându-se cu repeziciune și micșorându-se din ce în ce, până ce dispăru spre nord, luată de un curent repede. Stăpânul său, prietenii săi erau salvați.

„Este bine că m-am gândit să mă arunc în lac! își spuse el. Gândul acesta i-ar fi venit negreșit și domnului Kennedy, și desigur că n-ar fi șovăit să facă la fel, căci este normal ca un om să se sacrifice pentru a salva alți doi. E matematic”.

Ideea că făcuse o faptă bună liniștindu-l, Joe începu să se gândească la el. Se afla în mijlocul unui lac imens, înconjurat de triburi necunoscute, sălbatice. Un motiv mai mult să caute să scape din încurcătură cu propriile lui mijloace. Dealtfel, nu era speriat de situația în care se găsea.

Înainte de atacul păsărilor de pradă, care după părerea lui se purtaseră ca adevărați zăgani, văzuse la orizont o insulă. Se hotărî să se îndrepte spre ea, folosindu-se de toate cunoștințele sale de înotător, după ce mai întâi se descotorosi de îmbrăcămintea care-l stânjenea. Nu-l speria o cursă de înot de cinci, șase mile, așa că tot timpul cât se află în apă nu se gândi decât să înainteze sigur și cu putere.

După o oră și jumătate, distanța care-l despărțea de insulă se micșorase simțitor. Pe măsură însă ce se apropia de pământ, începea să-l preocupe un gând, la început fugar, dar apoi din ce în ce mai stârnitor: știa că malurile erau pline de aligatori uriași, a căror lăcomie o cunoștea.

Oricât s-ar fi străduit să găsească totul cât se poate de firesc, vrednicul băiat încerca o emoție de neînvins. Se temea ca nu cumva carnea albă să fie hrana căutată de crocodili, așa că înainta cu ochii la pândă, cu mare băgare de seamă. Când ajunse la vreo sută de stânjeni de malul umbrit de pomi verzi, simți un miros pătrunzător de mosc.

„Uite, își spuse, teama mea era îndreptățită! Caimanul trebuie să fie pe aproape.”

Și se afundă numaidecât în apă, dar nu destul de repede spre a scăpa de atingerea unui corp enorm, a cărui epidermă solzoasă îl zgârie. Se socoti pierdut și începu să înoate cu viteza pe care o poate da numai disperarea; după un timp, reveni la suprafața apei, respiră și dispăru din nou. Timp de un sfert de oră simți o groază de nedescris, pe care nu o putea înfrânge, cu toată firea sa optimistă. I se părea că aude întruna, în spate, zgomotul fălcilor enorme, gata să-l înghită.

Se strecura ușor, între două curente de apă, când, deodată, se simți apucat de braț, apoi de mijloc. Bietul Joe abia avu vreme să se mai gândească o dată la Fergusson, apoi începu să se lupte cu deznădejde. Dar nu se simțea tras spre fundul lacului, așa cum fac crocodilii pentru a-și devora prada, ci spre suprafață. Doar apucase să respire și să deschidă ochii, că se și văzu între doi negri cu pielea ca abanosul. Africanii îl țineau puternic și scoteau strigăte ciudate.

„Iată-i pe negri în locul caimanilor! nu se putu opri de a exclama Joe. Pe legea mea, e mai bine așa! Dar cum îndrăznesc ăștia să se scalde aici?”

Nu știa că locuitorii insulelor Lacului Ciad, ca și alți negri, se scaldă fără teamă în apele pline de crocodili, cărora nu le dau nicio atenție.

Crocodilii din lacul acesta se bucură de reputația, îndreptățită dealtfel, de a fi niște reptile inofensive.

Dar oare Joe nu scăpase de un pericol pentru a da de altul? Se lăsă în voia împrejurărilor, neputând face altfel, și-i urmă pe negri, la mal, fără să arate că-i este frică.

„Desigur, își spuse el, oamenii ăștia au văzut Victoria zburând deasupra lacului ca un monstru al aerului, au fost martori la căderea mea și se vor purta bine cu un om picat din cer. Să-i las să facă!”

Acestea erau gândurile lui când ajunse la țărm, în mijlocul unei mulțimi care urla, o mulțime de toate vârstele, bărbați și femei, toți de aceeași culoare. Se găsea în mijlocul unui trib al biddiomahilor, cu pielea neagră, tuciurie. Nu avea de ce să se rușineze de goliciunea lui, pentru că era „dezbrăcat” după ultima modă a ținutului.

Dar înainte de a-și da seama de situație, descoperi că este obiectul unei vii adorații, ceea ce îl mai liniști, deși îi veni în minte povestea din Kazeh.

„Presimt că voi redeveni un zeu, un fiu al Lunii. Prefer meseria asta alteia, când n-am de ales. Trebuie să câștig timp. Dacă Victoria se întoarce, voi profita de noua mea situație, pentru a oferi adoratorilor mei spectacolul unei înălțări miraculoase.”

Pe când Joe gândea astfel, mulțimea se aduna în juru-i. Negrii se prosternau, urlau, îl pipăiau și deveneau din ce în ce mai familiari; din fericire avură și ideea să-i ofere un prânz minunat, compus din lapte acru și orez pisat, amestecat cu miere. Curajosul tânăr luă una din mesele cele mai copioase din viața sa și dădu mulțimii o înaltă idee despre felul cum mănâncă zeii la ocazii mari.

Când se lăsă seara, vracii insulei îl luară respectuos de mână și-l duseră la un soi de colibă împodobită cu talismane; înainte de a intra, Joe aruncă o privire îngrijorată spre o grămadă de oase ce se ridica în jurul acestui sanctuar.

După ce-l închiseră în colibă, avu timp destul să se gândească la situația sa.

În timpul serii și o parte din noapte auzi cântece de sărbătoare, sunetele unor tobe, zgomot de fiare lovite, foarte plăcut pentru urechile africane, urlete de coruri, ce însoțeau dansurile cu care oamenii înconjurau coliba sfântă, agitându-se și strâmbându-se necontenit.

Joe auzea acest asurzitor ansamblu prin pereții de lut și trestie ai colibei. Poate că în alte împrejurări ar fi ascultat cu plăcere ciudata ceremonie, dar acum în mintea lui se zbătea un gând foarte neplăcut. Examinând cu optimism situația, i se părea nătâng și în același timp îngrijorător faptul că se rătăcise într-un ținut sălbatic, în mijlocul unui astfel de trib. Puțini călători, dintre cei care îndrăzniseră să se aventureze în aceste locuri, își mai revăzuseră patria. Se putea încrede oare în adorația băștinașilor? Avea motive temeinice să creadă în deșertăciunea măririlor omenești! Se întreba dacă în acest ținut adorația nu mergea până acolo încât să-l mănânce pe cel adorat.

În ciuda acestei perspective, după câteva ore de frământări, oboseala îi birui gândurile negre. Căzu într-un somn adânc, care s-ar fi prelungit desigur până dimineața, dacă n-ar fi fost trezit de o umezeală neașteptată. Curând, umezeala se transformă în apă și apa urcă până îi ajunse la jumătatea corpului.

„Ce-i asta? se întrebă Joe. O inundație, o trombă, o nouă metodă de caznă a acestor negri? Pe legea mea, nu voi aștepta ca apa să-mi ajungă la gât!”

Nărui zidul cu o lovitură de umăr și se găsi unde? în mijlocul lacului! De insulă, nici urmă! Se scufundase în timpul nopții! În locul ei se întindea imensitatea Lacului Ciad.

„Tristă țară pentru proprietari!” își spuse Joe reluând cu vigoare exercițiile de înot.

Cutezătorul tânăr fusese salvat de unul din fenomenele obișnuite ale Lacului Ciad; numeroase insule, care păreau rezistente ca stânca, dispăruseră astfel. Deseori, populația de pe țărmuri îi adăpostise pe nenorociții salvați din asemenea cumplite catastrofe.

Dar Joe nu cunoștea particularitatea aceasta a lacului, fapt care nu-l opri să o folosească. Zări o barcă rătăcită și se sui în ea. Era un fel de trunchi de pom, scobit grosolan; din fericire, se găsea în ea și o pereche de vâsle. Profitând de un curent rapid, se lăsă purtat în voia lui.

„Să ne orientăm, își spuse el. Steaua Polară, care ne face totdeauna serviciul de a ne arăta pretutindeni drumul spre nord, mă va ajuta și pe mine.”

Recunoscu mulțumit că era purtat de curent spre malul septentrional al Lacului Ciad.

La orele două, spre dimineață, acostă pe o ridicătură acoperită cu trestii spinoase, care chiar pentru un filozof ca el părea foarte nepotrivită, dar dădu de un arbore crescut parcă într-adins acolo pentru a-i oferi un pat între crengile sale. Ca să fie mai în siguranță, Joe se urcă în copac și așteptă, fără să doarmă prea mult, primele raze ale dimineții.

Dimineața veni cu repeziciunea aceea proprie ținuturilor ecuatoriale, iar Joe aruncă o privire asupra copacului care-l servise de adăpost în timpul nopții; un spectacol neașteptat îl umplu de groază: ramurile erau ticsite de cameleoni și șerpi încolăciți, care acopereau întreg frunzișul. Ai fi spus că e vorba de un arbore de o specie nouă, care producea reptile.

Reptilele începeau să se târască, unduindu-se, încălzite de primele raze ale soarelui. Joe sări din mijlocul ghemului șuierător și se aruncă la pământ, cu o puternică senzație de dezgust și teamă.

„Iată o întâmplare care nu va fi crezută de nimeni”, își spuse el.

Nu știa că, în ultimele lui scrisori, doctorul Vogel atrăsese atenția asupra acestei ciudățenii a malurilor Ciadului, unde reptilele sunt mai numeroase decât în orice altă țară din lume.

După cele ce văzuse aici, Joe se hotărî să fie în viitor mai prevăzător și, orientându-se după soare, porni la drum, îndreptându-se spre nord-est. Ocolea cu cea mai mare grijă colibele, bordeiele, într-un cuvânt, tot ce putea fi locuit de om.

De câte ori nu i se îndreptaseră în timpul acesta privirile spre cer! Nădăjduia să zărească Victoria și, cu toate că o căuta zadarnic, încrederea în prietenii săi rămase neclintită. Îi trebuia o mare tărie de caracter ca să-și examineze situația cu atâta încredere. Foamea se adăuga oboselii. Hrana, compusă din rădăcini și din măduva unor arbuști ca mélé, la care se adăugau fructele palmierului dum, nu putea să întremeze un om. Totuși, fără să țină seama de oboseală, Joe înaintă treizeci de mile spre vest. Trupul îi era zgâriat în douăzeci de locuri de trestiile de pe malul lacului și de miile de spini ai tufișurilor de acacia și mimoze. Picioarele însângerate îi îngreuiau mersul.

Dar, în sfârșit, trecând peste suferințele îndurate, odată cu venirea serii, se hotărî să petreacă noaptea pe malul Lacului Ciad. Acolo trebui să îndure înțepăturile groaznice ale milioanelor de insecte: muște, țânțari și furnici lungi de o jumătate de țol, care acopereau pământul în întregime.

După două ore, din puțina îmbrăcăminte care-l mai acoperea nu rămăsese nicio fâșie; insectele devoraseră totul. Fu o noapte îngrozitoare, o noapte în care nici măcar o oră de somn nu-i fu hărăzită călătorului obosit. În vremea aceasta, mistreții, bivolii sălbatici, ajubii, un soi de lamantini destul de primejdioși, se zbăteau înfuriați prin tufișuri și sub apele lacului. Concertul acestor animale feroce răsuna în noapte. Joe nu îndrăznea să se miște. Resemnarea și răbdarea lui fură greu puse la încercare.

În sfârșit se făcu ziuă. Joe se ridică repede și, imaginați-vă dezgustul pe care-l încercă, văzând cu ce animal scârbos își împărțise culcușul: o broască râioasă! Da, o broască râioasă lată de cinci țoli, un animal monstruos, respingător, care-l privea cu ochi mari, rotunzi. Joe simți că i se întoarce stomacul pe dos; apoi, revenindu-și, alergă să se scalde în lac. Baia îi liniști puțin mâncărimea care-l chinuia.

După ce mestecă vreo câteva ierburi, își continuă drumul cu încăpățânare și stăruință. Nu mai știa ce face și, totuși, simțea în el o putere care înfrângea deznădejdea; stomacul, mai puțin resemnat decât el, se plângea! Fu obligat să se încingă strâns cu o liană în jurul mijlocului. Din fericire, setea și-o putea potoli la fiecare pas, și, amintindu-și de suferințele din deșert, se mângâia oarecum gândindu-se că este mai ușor să suporți chinurile foamei decât ale setei.

„Unde poate fi Victoria? se întreba. Vântul suflă dinspre nord! Balonul se va întoarce deasupra lacului. Desigur că domnul Samuel a făcut o nouă manevră ca să-i restabilească echilibrul, dar pentru asta a avut destul timp ieri, încât n-ar fi cu neputință ca astăzi... Dar să mă port ca și cum aș fi în situația de a nu-l mai revedea niciodată. Dealtfel, dacă aș putea ajunge la unul din marile orașe din jurul lacului, m-aș găsi în situația călătorilor despre care ne-a povestit stăpânul meu. De ce oare n-aș scoate-o la capăt ca și ei? Câțiva s-au întors! Ce Dumnezeu?! Hai, curaj!”

Mergând și vorbind astfel cu el însuși, curajosul Joe dădu peste un grup de sălbatici în mijlocul pădurii. Se opri la timp, așa că aceștia nu-l văzură. Negrii se îndeletniceau cu înveninarea săgeților cu suc de alior, ocupația de căpetenie a triburilor acestor ținuturi, pe care o îndeplinesc cu un fel de ceremonial solemn.

Nemișcat, într-un desiș, ținându-și răsuflarea, Joe ridică ochii și deodată zări printre crengi balonul. Era chiar Victoria, care se îndrepta spre lac, la numai o sută de picioare deasupra lui.

Dar cum să se facă auzit? Cum să se arate? Nu era cu putință. Ochii i se umplură de lacrimi, însă lacrimi de bucurie, nu de disperare. Prietenii săi îl căutau; nu-l părăsiseră! Trebuia să aștepte plecarea negrilor și atunci să părăsească ascunzătoarea, ca să fugă pe malul Lacului Ciad. Dar Victoria se pierdu în înaltul cerului.

Joe se hotărî să aștepte. Desigur că aerostatul avea să treacă din nou! Și într-adevăr, trecu iarăși, dar mai spre est. Joe alergă, dând din mâini și strigând zadarnic! Un vânt violent târa balonul cu o putere de neînvins.

Pentru prima oară nădejdea și energia îl părăsiră pe bietul băiat. Se socoti pierdut și crezu că stăpânul său plecase fără să se mai întoarcă. Nu mai îndrăznea să se gândească. Aproape nebun de deznădejde, cu picioarele însângerate, cu trupul învinețit de lovituri, merse în neștire toată ziua și o bună parte din noapte. Se târa când în mâini, când în genunchi, și vedea apropiindu-se momentul în care, părăsit de puteri, avea să moară.

Înaintând astfel, ajunse în fața unei mlaștini, sau, mai bine zis, unde bănuia că e o mlaștină, deoarece întunericul nopții nu-i îngăduia să-și dea seama de locuri. Căzu pe neașteptate într-un noroi cleios, care-l trăgea la fund. În ciuda sforțărilor depuse, în câteva minute noroiul îi ajunse până la mijloc.

„Mă așteaptă deci moartea! își spuse Joe. Și ce moarte!”

Se zbătea cu furie, dar sforțările sale nu făceau decât să-l afunde și mai mult în mormântul pe care nefericitul și-l săpa singur. Nici măcar o bucată de lemn, nicio trestie de care să se poată agăța! Înțelese că era pierdut! Ochii i se închideau.

— Stăpâne! Stăpâne! Ajutor! strigă, deznădăjduit.

Și glasul disperat, izolat, înăbușit, se pierdea în singurătatea nopții.