Karagua. Lacul Ukereue. O noapte pe o insulă. Ecuatorul. Traversarea lacului. Cascadele. Aspectul ținutului. Izvoarele Nilului. Insula Benga. Semnătura lui Andrea Debono. Steagul cu stema Angliei
A doua zi, la ora cinci dimineața, se începură pregătirile de plecare. Joe sparse colții elefantului cu ajutorul toporului, pe care, din fericire, îl găsise. Din nou liberă, Victoria îi purtă pe călători spre nord-est cu o viteză de optsprezece mile.
Doctorul își precizase cu luare-aminte poziția, în seara precedentă, orientându-se după stele. Se aflau la 2°40’ latitudine sub Ecuator, adică la vreo sută șaizeci de mile geografice.
Trecură pe deasupra a numeroase sate, fără să se preocupe de strigătele provocate de apariția Victoriei. Fergusson își însemnă conformația locurilor, în linii sumare. Trecu peste povârnișurile Rubemhe, aproape tot atât de râpoase ca și vârfurile Usagara, și întâlni mai târziu, la Tenga, primele înălțimi ale lanțurilor muntoase Karagua, care, după părerea lui, porneau cu siguranță din Munții Lunii. Vechea legendă, care făcea din acești munți leagănul Nilului, se apropia de adevăr, deoarece ei se mărginesc cu lacul Ukereue, izvorul presupus al apelor marelui fluviu.
Ajuns la Kafuro, o mare așezare a negustorilor din ținut, zări în sfârșit, în depărtare, lacul atât de căutat, pe care căpitanul Speke îl întrezărise la 3 august 1858. Samuel Fergusson era emoționat. Se apropia de unul din punctele importante ale explorării sale. Cu luneta la ochi, nu pierdu niciun colț din ținutul misterios, pe care privirea sa îl descoperea treptat.
Sub ei se vedea solul, în general sterp. Abia dacă se iveau câteva râpe cultivate. Mai departe, terenul presărat cu conuri de înălțime mijlocie devenea plat în apropierea lacului. Lanurile de orz înlocuiau pe cele de orez. Aici creșteau bananierii din care se face vinul ținutului, și „mwani”, o plantă sălbatică, întrebuințată în locul cafelei. Vreo cincizeci de colibe circulare, acoperite cu un fel de trestie înflorită, alcătuiau capitala ținutului Karagua.
Se zăreau cu ușurință fețele înmărmurite ale oamenilor, aparținând unei rase destul de frumoase, cu tenul cafeniu. Printre plantații treceau femei a căror corpolență era de necrezut. Doctorul îi uimi pe tovarășii săi de drum lămurindu-i că această corpolență, foarte apreciată aici, se datora unui regim obligatoriu de lapte covăsit.
La prânz, Victoria se găsea la 1°45’ latitudine australă. La ora unu, vântul o împingea spre lac. Acest lac fusese botezat, de către căpitanul Speke, „Nyanza Victoria”[39]. Lățimea lui putea să fie aici cam de nouăzeci de mile. Căpitanul găsise la extremitatea sa meridională un grup de insule, pe care le numise „Arhipelagul Bengalului”. Își continuase cercetările până la Muanza, pe coasta de est, unde fusese bine primit de sultan. Făcuse lucrările de triangulație pentru planul acestei regiuni, dar nu-și putuse procura o pirogă, ca să-l traverseze și ca să viziteze marea insulă Ukereue, foarte populată, guvernată de trei sultani, și care în timpul refluxului devine doar o peninsulă.
Spre marele regret al doctorului, care ar fi vrut să determine coasta de sud a lacului, Victoria se apropia de el pe la nord. Marginile, acoperite de tufișuri spinoase și de mărăcinișuri încâlcite, dispăreau cu totul ascunse de milioane de țânțari, colorați în cafeniu deschis. Ținutul trebuia să fie de nelocuit și nelocuit. Se vedeau cârduri de hipopotami, lăfăindu-se în pădurile de trestii sau cufundându-se în apele albicioase ale lacului.
Văzut de sus, lacul oferea privirii, spre vest, o suprafață așa de întinsă, încât ai fi spus că e o mare. Distanța de la un mal la altul era destul de însemnată, ca să facă imposibilă stabilirea de comunicații între ele. Dealtfel, pe-aici bântuie furtuni dese și puternice, deoarece vânturile bat cu furie în acest bazin înalt și neadăpostit.
Doctorul se orienta cu greu și se temea să nu fie dus spre est. Dar, din fericire, un curent prielnic îl împinse direct spre nord, astfel că la ora șase seara Victoria poposi pe o mică insulă pustie, la 0°30’ latitudine și la 32°52’ longitudine, la douăzeci de mile de coastă.
Călătorii se putură agăța de un copac și, spre seară, vântul potolindu-se, rămaseră liniștiți, prinși de ancoră. Nu se puteau gândi să coboare pe pământ. Aici, ca și pe malul lacului, un nor gros de țânțari acoperea solul. Joe coborî din pom, acoperit de înțepături, dar nu se supără, atât de firească i se părea treaba aceasta a țânțarilor. Doctorul, mai puțin optimist, lăsă funia cât putu de lungă, numai ca să scape de nemiloasele insecte, care zburau cu un zumzet îngrijorător. El stabili îndată că înălțimea lacului, în raport cu nivelul mării, era aceea pe care o determinase căpitanul Speke și anume, trei mii șapte sute cincizeci de picioare.
— Iată-ne deci pe o insulă! spuse Joe, care se scărpina de credeai că își va frânge încheieturile mâinilor.
— I-am făcut repede înconjurul cu privirea, răspunse vânătorul, dar, în afară de aceste binevoitoare insecte, nu se mai zărește nicio ființă vie.
— Insulele cu care este presărat lacul, răspunse doctorul Fergusson, nu sunt, la drept vorbind, decât resturile unor coline scufundate. Să ne socotim fericiți că am găsit acest adăpost, deoarece malurile lacului sunt locuite de niște triburi fioroase. Așa că puteți dormi, căci cerul ne pregătește o noapte liniștită.
— Dar tu nu te culci, Samuel?
— Nu, n-aș putea închide ochii. Gândurile mi-ar alunga somnul. Mâine, prieteni, dacă vântul va fi prielnic, vom merge drept spre nord și poate că vom descoperi izvoarele Nilului, această taină nepătrunsă. N-aș putea dormi știindu-mă atât de aproape de ele.
Kennedy și Joe, pe care preocupările științifice nu-i tulburau atât de mult, adormiră de îndată adânc, vegheați de șeful expediției.
Miercuri 23 aprilie, la ora patru dimineața, pe un cer cenușiu, Victoria se pregătea de plecare. Noaptea părăsea cu greu apele lacului învăluit într-o negură adâncă, dar un vânt violent risipi curând ceața. Timp de câteva minute, Victoria se legănă în direcții diferite; după aceea porni, în sfârșit, direct spre nord.
Doctorul Fergusson bătu bucuros din palme:
— Suntem pe drumul cel bun! strigă el. Azi sau niciodată, vom vedea Nilul. Prieteni, priviți, trecem peste Ecuator! Intrăm în emisfera noastră!
— Oh! făcu Joe. Credeți, domnule, că Ecuatorul trece într-adevăr pe aici?
— Chiar pe aici, dragul meu!
— Ei bine, cu voia dumneavoastră, mi s-ar părea potrivit să-l udăm, fără să mai pierdem vremea.
— S-a făcut! Un pahar de grog! răspunse doctorul râzând. Ai un fel de a înțelege cosmografia, care nu-i deloc prostesc.
Și așa fu celebrată pe Victoria trecerea Ecuatorului. Balonul mergea cu viteză. În vest se vedea coasta joasă și puțin accidentată; în fund, platourile mai ridicate din Uganda și din Usoga. Viteza vântului devenea peste măsură de mare, aproape de treizeci de mile pe oră.
Apele Lacului Victoria, frământate cu violență, spumegau ca valurile unei mări. Talazurile, care se mai legănau încă după potolirea trecătoare a vântului, îi arătară doctorului că apa putea să fie foarte adâncă. Pe toată întinderea lor zări numai vreo două bărci rudimentare.
— Prin înălțimea la care se află, lacul este, desigur, izvorul natural al fluviilor din partea orientală a Africii, spuse doctorul. Și vaporii de apă care se irosesc prin evaporarea afluenților săi se adaugă din nou la apele lui sub formă de ploaie. Mi se pare că de aici izvorăște și Nilul.
— Vom vedea, spuse Kennedy.
Pe la ora nouă se apropiau de coasta de vest, care părea o regiune pustie, împădurită. Vântul începu să bată puțin dinspre est și se putea zări celălalt mal al lacului, care făcea un intrând, terminat printr-un unghi foarte deschis, spre 2°40’ latitudine septentrională. Munți înalți își înșiruiau piscurile pleșuve spre această extremitate a Lacului Victoriei. Între ei era o trecătoare adâncă, plină de meandre, prin care curgea un râu clocotitor.
În timp ce conducea aerostatul, doctorul Fergusson examina ținutul cu o privire lacomă:
— Priviți, strigă el, priviți, prieteni! Povestirile arabilor erau exacte! Ei vorbeau de un fluviu care izvorăște din partea de nord a lacului Ukereue, și acest fluviu există, iar noi mergem de-a lungul lui. Iată, are o viteză comparabilă cu a noastră! Și acest firicel de apă, care curge sub picioarele noastre, se duce, desigur, să se amestece cu valurile Mediteranei! E Nilul!
— E Nilul! repetă Kennedy, molipsit de entuziasmul lui Samuel Fergusson.
— Trăiască Nilul! spuse Joe, folosind cuvântul lui preferat când era bine dispus.
Stânci enorme împiedicau ici-colo cursul misteriosului fluviu. Apa spumega formând cataracte și curenți repezi; toate aceste detalii întăreau convingerea doctorului. Din munții înconjurători se revărsau numeroase torente, spumegând în cădere; ochiul le număra cu sutele. Din pământ țâșneau pârâiașe răzlețe, încrucișându-se, amestecându-se, întrecându-se în iuțeală, și toate alergau spre râul care se transforma în fluviu, după ce le absorbea.
— Acesta-i desigur Nilul! repeta doctorul cu convingere. Originea numelui său ca și a apelor sale i-a pasionat în aceeași măsură pe savanți. S-a spus că numele este de origine greacă, coptă, sanscrită[40], dar n-are importanță din moment ce până la urmă a fost nevoit să-și dezvăluie taina izvoarelor sale.
— Dar, spuse vânătorul, cum poți să fii sigur că acest râu și cel pe care călătorii l-au văzut mai la nord este unul și același?
— Dacă vântul ne mai favorizează o oră, vom avea dovezi sigure, de neînlăturat, de care nu s-ar putea îndoi nimeni, răspunse doctorul.
Munții deschideau văi largi, în care se vedeau numeroase sate și lanuri de susan, durah și trestie de zahăr. Triburile acestui ținut se arătau agitate, ostile. Păreau mai aproape de furie decât de adorație, presimțeau apropierea unor străini și nu a unor zei. Descoperirea izvoarelor Nilului de către străini părea a le da simțământul că li se fură ceva. Victoria trebuia să se țină dincolo de bătaia flintelor.
— Ar fi greu să ne apropiem de locurile astea, spuse scoțianul.
— Cu atât mai rău pentru indigeni, replică Joe; vor fi lipsiți de farmecul conversației ce-ar putea s-o aibă cu noi.
— Totuși, trebuie să cobor măcar pentru un sfert de oră, spuse doctorul Fergusson. Altminteri nu pot constata rezultatele explorării noastre.
— Este absolut necesar, Samuel?
— Absolut necesar și vom coborî, chiar dacă ar trebui să ne folosim de pușcă!
— Treaba-mi convine, spuse Kennedy mângâindu-și carabina.
— La ordinele dumneavoastră! glăsui Joe, pregătindu-se de luptă.
— Nu e pentru prima dată, spuse doctorul, când știința se face cu arma în mână. Un asemenea lucru s-a întâmplat unui savant francez în munții Spaniei, pe când măsura meridianul pământesc.
— Fii liniștit, Samuel, și ai încredere în cei doi păzitori ai tăi.
— Am ajuns, domnule?
— Nu încă. Ba chiar ne vom mai urca, deocamdată, pentru a cuprinde în întregime și exact configurația ținutului.
Hidrogenul fu dilatat, și în mai puțin de zece minute Victoria plutea la două mii cinci sute de picioare deasupra solului. De la înălțimea aceasta, se putea vedea o rețea de râuri încâlcite, pe care fluviul le primea în albia lui. Dinspre vest, din câmpiile mănoase ale ținutului, năvăleau și mai multe.
— Nici nouăzeci de mile nu ne mai despart de Gondokoro, spuse doctorul, făcând punctul pe hartă, și avem mai puțin de cinci mile până la locul atins de exploratorii veniți din nord. Să ne apropiem de pământ cu băgare de seamă.
Victoria coborî cu mai mult de două mii de picioare.
— Acum, prieteni, fiți gata la orice.
— Suntem gata, răspunseră Dick și Joe.
— Bine!
Balonul urma albia râului la înălțimea de numai o sută de picioare. În locul acesta, Nilul măsura cincizeci de stânjeni în lățime și indigenii se frământau zgomotos în satele de pe amândouă malurile. La gradul al doilea de latitudine, fluviul forma o cascadă perpendiculară de vreo zece picioare înălțime și, prin urmare, cu neputință de trecut.
— Desigur că asta e cascada indicată de domnul Debono! exclamă doctorul.
Bazinul fluviului se lărgea, presărat cu insule numeroase, pe care Samuel Fergusson nu le pierdea din ochi: părea că este în căutarea unui punct de orientare, pe care nu-l zărea încă.
Kennedy salută cu o împușcătură pe cei câțiva negri care înaintaseră într-o barcă, până sub balon. Glonțul, fără să-i atingă, îi obligă să se înapoieze cât mai repede la mal.
— Călătorie bună! le ură Joe. Dac-aș fi în locul lor, n-aș mai îndrăzni să mă întorc! Mi-ar fi strașnic de frică de un monstru care aruncă fulgere.
Dar iată că doctorul Fergusson își luă luneta și o îndreptă spre o insulă din mijlocul fluviului.
— Patru pomi! strigă el. Priviți acolo!
Într-adevăr, la capătul insulei se ridicau patru arbori izolați.
— E insula Benga! Ea e, desigur! adăugă el.
— Ei și? întrebă Dick.
— Acolo vom coborî, dacă va vrea Dumnezeu!
— Dar insula pare locuită, domnule Samuel!
— Joe are dreptate. Dacă nu mă înșel, se vede un grup de vreo douăzeci de indigeni.
— O să-i punem pe fugă; nu va fi greu, răspunse Fergusson.
— Bine, așa să fie! încuviință vânătorul.
Soarele era la zenit și Victoria se apropia de insulă. Negrii, care aparțineau tribului Makado, începură să scoată strigăte puternice. Unul flutura în aer pălăria-i făcută din scoarță de copac. Kennedy o luă drept țintă, trase, și pălăria zbură fărâmițată. Atunci se iscă o învălmășeală generală. Indigenii se aruncară în fluviu și îl trecură înot. De pe ambele maluri porni o grindină de gloanțe și o ploaie de săgeți care nu reprezenta însă nicio primejdie pentru aerostat, a cărui ancoră se înfipse într-o spărtură de stâncă. Joe coborî pe pământ.
— Scara! strigă doctorul. Urmează-mă, Kennedy!
— Ce vrei să faci?
— Să coborâm. Îmi trebuie un martor.
— Iată-mă.
— Joe, să păzești bine.
— Nicio grijă, domnule, îmi iau toată răspunderea!
— Vino, Dick! spuse doctorul, punând piciorul pe pământ.
Îl trase pe vânător după el spre un grup de stânci care se ridica la capătul insulei. Acolo căută câtva timp, scotocind prin mărăcini, până își însângera mâinile. Deodată îl apucă pe vânător de braț:
— Privește! spuse el.
— Litere! strigă Kennedy.
Într-adevăr, se puteau vedea perfect două litere săpate în stâncă, foarte citeț: A D.
— A.D.! reluă doctorul Fergusson. Andrea Debono! Chiar semnătura călătorului care a înaintat cel mai mult de-a lungul Nilului.
— Nu mai încape nicio îndoială, prietene Samuel.
— Ești convins acum?
— E Nilul! Nu ne mai putem îndoi.
Doctorul privi pentru ultima oară prețioasele inițiale, a căror formă și ale căror dimensiuni le copie întocmai.
— Și acum, spuse el, la balon!
— Să mergem repede, căci, uite, câțiva indigeni se pregătesc să treacă din nou fluviul.
— Nu ne mai interesează acum! Numai să ne ducă vântul spre nord câteva ore și vom ajunge la Gondokoro, unde vom strânge mâinile compatrioților noștri!
Peste zece minute, Victoria se înălța din nou, maiestuoasă, în timp ce doctorul Fergusson, în semn de succes, desfășura steagul cu stema Angliei.