Mânia lui Joe. Moartea unui om drept. Priveghiul. Ariditate. Înmormântarea. Blocurile de cuarț. Halucinația lui Joe. Povara prețioasă. Determinarea poziției munților auriferi. Începuturile disperării lui Joe
O noapte minunată se lăsase pe întinsul pământului. Preotul adormise într-o completă stare de moleșeală.
— N-o să-și revină! vorbi Joe. Bietul tânăr! Dacă are 30 de ani!
— Își va da sfârșitul în mâinile noastre! spuse doctorul cu disperare. Respirația îi slăbește întruna și nu pot face nimic pentru a-l salva!
— Ticăloșii! exclamă Joe, pe care-l apucau din când în când asemenea mânii năprasnice. Și când te gândești că acest preot cumsecade a găsit cuvinte să-i plângă și să-i scuze, să-i ierte!
— Cerul i-a dăruit o noapte frumoasă, dragă Joe, poate ultima. De-acum înainte nu va mai suferi și moartea sa va fi de fapt un somn liniștit.
Muribundul rosti câteva cuvinte întretăiate. Doctorul se apropie; respirația bolnavului devenea greoaie, avea nevoie de aer. Perdelele cortului fură date în lături și el respiră cu nesaț adierea ușoară a nopții liniștite. Stelele licăreau în lumini tremurânde și luna îl îmbrăca în lințoliul alb al razelor sale.
— Prieteni, spuse el cu vocea slabă, mă sfârșesc! Dumnezeul care răsplătește să vă călăuzească la liman! Să vă plătească el, în locul meu, datoria mea de recunoștință!
— Nu-ți pierde speranța! îi răspunse Kennedy. Nu este decât o slăbiciune trecătoare! Nu vei muri! Oare poate muri cineva în această frumoasă noapte de vară?
— Moartea e aici! răspunse misionarul. Știu! Lăsați-mă s-o privesc în față! Moartea, începutul celor veșnice, nu e decât sfârșitul grijilor pământești. Puneți-mă în genunchi, fraților, vă rog!
Kennedy îl ridică; era jalnic să-i vezi mădularele fără putere frângându-se sub el.
— Doamne, Dumnezeule, ai milă de mine! strigă apostolul muribund.
Fața preotului se lumină. Departe de pământul ale cărui bucurii nu le cunoscuse vreodată, în noaptea care-l învăluia cu lumina ei cea mai dulce, pe drumul cerului spre care se înălța ca într-o înălțare miraculoasă, părea că trăiește de pe acum o viață nouă. Ultimul lui gest fu o binecuvântare pe care o dădu prietenilor săi de o zi și căzu din nou în brațele lui Kennedy, al cărui obraz era scăldat în lacrimi.
— Mort! spuse doctorul, aplecându-se deasupra lui. Mort!
Și, ca și cum s-ar fi înțeles, cei trei prieteni îngenuncheară și se rugară în tăcere.
— Mâine dimineață, șopti Fergusson, îl vom îngropa în acest pământ al Africii pe care l-a udat cu sângele lui.
Restul nopții, corpul fu vegheat, rând pe rând, de doctorul Fergusson, de Kennedy și de Joe, și niciun cuvânt nu tulbură liniștea aceea cucernică. Fiecare plângea.
A doua zi, vântul bătea dinspre sud și Victoria înainta încet pe deasupra unui platou nesfârșit; ici-colo se vedeau cratere stinse, văgăuni sălbatice, stânci îngrămădite unele peste altele, bolovani și gropi, și nicio picătură de apă pe crestele uscate; totul vădea o sterilitate adâncă.
Spre amiază, doctorul se hotărî să coboare într-o văgăună, în mijlocul stâncilor plutonice de formație primară, pentru a îngropa corpul misionarului. Deoarece nu exista niciun pom de care să ancoreze, trebuia să folosească munții înconjurători drept adăpost, tot ei urmând să le înlesnească aducerea nacelei la pământ.
Dar, așa cum îi explicase lui Kennedy, din pricina lestului pierdut la răpirea preotului, ca să coboare acum trebuia să lase să se scurgă o cantitate proporțională de gaz, așa că Fergusson deschise supapa balonului exterior. Hidrogenul se scurse și Victoria coborî încet în văgăună.
Îndată ce nacela atinse pământul, doctorul închise supapa. Joe sări pe pământ, ținându-se cu o mână de marginea exterioară a nacelei, adună cu cealaltă o grămadă de pietre care trebuiau să înlocuiască propria sa greutate. Acum, putând să se folosească de ambele mâini, adună mai mult de cinci sute de livre de pietre, pe care le îngrămădi în nacelă. Astfel, doctorul și Kennedy putură să coboare și ei. Victoria se afla în echilibru, propria-i forță de ascensiune neputând-o ridica de la pământ.
Dealtfel, nu era nevoie de o mare cantitate de pietre, căci blocurile adunate de Joe aveau o greutate considerabilă, fapt care atrase atenția lui Fergusson. Pământul era presărat cu cuarț și roci de porfir.
„Ciudată descoperire!” își spuse doctorul.
Între timp, Kennedy și Joe făcură câțiva pași spre a alege un loc unde să sape o groapă. În văgăuna aceasta, cu malurile înalte, era o căldură extraordinară, care dădea impresia unui cuptor. Soarele de amiază își vărsa drept în ea razele arzătoare. Trebuiră să curețe întâi terenul de pietre și să sape apoi o groapă destul de adâncă, pentru ca animalele sălbatice să nu poată dezgropa cadavrul. Așezară după aceea înăuntru, cu pietate, corpul martirului; pământul căzu peste el, iar deasupra îngrămădiră bucăți de stâncă în loc de lespede funerară.
În acest timp, doctorul stătea nemișcat, cufundat în gânduri. Nu auzea chemările tovarășilor săi și nici nu căuta să se adăpostească, împreună cu ei, de arșiță.
— La ce te gândești, Samuel? îl întrebă Kennedy.
— La un contrast ciudat al naturii. La un curios efect al întâmplării. Știți voi în ce pământ a fost îngropat acest om, acest sărman suflet care și-a dat viața pentru binele oamenilor?
— Ce vrei să spui? întrebă scoțianul.
— Preotul acesta, care făcuse legământ de sărăcie, se odihnește acum într-un zăcământ de aur!
— Un zăcământ de aur?! exclamară Kennedy și Joe.
— Da, de aur! răspunse doctorul liniștit. Bolovanii pe care-i călcați în picioare, ca și cum ar fi pietre fără nicio valoare, sunt cel mai curat minereu aurifer!
— Imposibil! Imposibil! făcu Joe.
— Nu veți fi nevoiți să căutați prea mult în crăpăturile de ardezie, ca să găsiți bulgări mari de aur.
Joe se năpusti ca un nebun asupra bucăților de piatră, împrăștiate peste tot. Kennedy era gata să-l imite.
— Liniștește-te, bunul meu Joe, îi spuse doctorul.
— Domnule, ușor vă e să vorbiți!
— Cum! Un filozof de teapa ta...
— Eh! Domnule, aici nu mai ține nicio filozofie.
— Haide, gândește-te puțin. La ce ne servește toată această bogăție? Nu putem s-o luăm cu noi.
— Nu putem s-o luăm? Asta-i bună!
— E cam grea pentru nacela noastră. La început nici n-am vrut să-ți dezvălui descoperirea asta, de teamă să nu regreți prea mult.
— Cum, strigă Joe, să părăsim asemenea comoară?! Să lăsăm baltă o asemenea avere care ne aparține numai nouă?
— Ia seama, prietene! Te-a cuprins lăcomia! Mortul acesta pe care l-ai îngropat nu te-a învățat deșertăciunea lucrurilor omenești?
— Tot ce spuneți e adevărat, răspunse Joe, dar, în sfârșit, este vorba de aur! Domnule Kennedy, nu mă ajutați să adun câteva milioane?
— Ce să facem cu ele, sărmanul meu Joe? răspunse vânătorul, abia stăpânindu-se să nu zâmbească. Noi nu am venit aici să ne îmbogățim și nu ne vom îmbogăți.
— Sunt cam grele milioanele și nu se pot pune ușor în buzunar, spuse doctorul.
Până la urmă, Joe găsi o soluție:
— N-am putea înlocui lestul de nisip cu acest minereu?
— Bine! Sunt de acord, spuse Fergusson, dar să nu-mi faci mutre când vom zvârli câteva mii de livre peste bord.
— Mii de livre? răspunse Joe. Este cu putință ca toate acestea să fie aur?
— Da, prietene, aici este un rezervor, în care natura a îngrămădit de secole bogățiile sale; cu asta s-ar putea îmbogăți țări întregi. O Australie și o Californie unite în fundul unui deșert.
— Și aceste comori vor rămâne neîntrebuințate?
— Poate! în orice caz, iată ce vom face, ca să te consolez...
— Vă va fi greu, răspunse mâhnit Joe.
— Ascultă, vom întocmi o schiță exactă a acestui loc, ți-o voi da, iar la întoarcerea în Anglia o vei arăta concetățenilor tăi, dacă ți se pare că aurul ar putea să-i facă fericiți.
— Domnule, văd bine că aveți dreptate; mă voi resemna, deoarece nu se poate altfel. Să ne umplem nacela cu acest prețios minereu. Ceea ce va rămâne la sfârșitul călătoriei va fi totuși un câștig.
Și Joe se puse pe lucru, muncind din răsputeri. Astfel îngrămădi în nacelă aproape o mie de livre de minereu, bucăți de cuarț în care era închis aurul, ca într-o scoarță tare.
Doctorul îl privea zâmbind. Își făcu calculele și stabili că mormântul se afla la 22°23’ longitudine și la 4°55’ latitudine septentrională. Apoi se întoarse spre nacelă, după ce aruncă o ultimă privire asupra ridicăturii de pământ sub care odihnea corpul sărmanului francez. Ar fi vrut să ridice o cruce modestă și necioplită la mormântul acesta părăsit în mijlocul pustiului Africii, dar în vecinătate nu se afla niciun copac.
— Dumnezeu îl va recunoaște, zise el.
În mintea lui Fergusson se strecurase o preocupare destul de serioasă: ar fi dat mult din aurul de aici pentru a găsi puțină apă; ar fi dorit să o înlocuiască pe aceea din rezervorul aruncat, dar nu era cu putință în ținuturile acestea sterpe. Trebuind să alimenteze fără încetare arzătorul, începuse să lipsească apa de băut. Își propuse, deci, să nu neglijeze nicio ocazie pentru a spori rezerva.
Întorcându-se la nacelă o găsi încărcată cu pietrele lui Joe; se urcă în ea fără să scoată o vorbă. Kennedy își luă locul obișnuit. Joe îl urmă, aruncând o privire lacomă asupra bogățiilor văgăunii.
Doctorul aprinse arzătorul, serpentina se încălzi, curentul de hidrogen se stabili în câteva minute, gazul se dilată, dar balonul nu se urni din loc.
Joe îl privea îngrijorat pe stăpânul său, fără să scoată un cuvânt...
— Joe! spuse doctorul.
Joe nu răspunse.
— Joe, mă auzi?
Joe făcu semn că aude, dar că nu vrea să înțeleagă.
— Vrei să-mi faci plăcerea și să arunci o parte din minereu? reluă Fergusson.
— Domnule, dar mi-ați dat voie...
— Ți-am dat voie să înlocuiești lestul, atâta tot.
— Totuși...
— Vrei să rămânem pentru totdeauna în pustiul ăsta?
Joe aruncă o privire disperată spre Kennedy, dar vânătorul dădu din cap, neputincios.
— Ei, Joe?
— Arzătorul nu mai funcționează? se încăpățâna Joe.
— Arzătorul e aprins, doar vezi bine, balonul însă nu se va ridica decât dacă ai să-l ușurezi puțin.
Joe se scărpină după ureche, luă o bucată de cuarț, cea mai mică din toate, o cântări, o recântări, o jucă în mâini (avea o greutate de trei sau patru livre) și o aruncă. Victoria nu se ridică.
— Ei, spuse el, nu ne ridicăm încă?
— Nu încă! răspunse doctorul. Continuă.
Kennedy râdea. Joe aruncă încă vreo zece livre. Balonul rămase nemișcat. Joe păli.
— Sărmanul meu băiat! spuse doctorul. Dick, tu și cu mine cântărim, dacă nu mă înșel, aproape patru sute de livre. Așadar, Joe, trebuie să te scapi de o greutate cel puțin egală cu a noastră, fiindcă ea ne ținea locul.
— Să aruncăm patru sute de livre? strigă jalnic Joe.
— Și chiar ceva mai mult, pentru a ne ridica! Haide! Curaj!
Oftând din adâncul plămânilor, vrednicul Joe începu să ușureze balonul. Din când în când se oprea.
— Urcăm? întrebă el neliniștit.
— Încă nu! i se răspundea.
— Se mișcă! spuse el în sfârșit.
— Continuă! repetă Fergusson.
— Urcă! Sunt sigur!
— Continuă! răspunse Kennedy.
Atunci Joe, luând cu disperare încă un bloc, îl zvârli din nacelă. Victoria se ridică la o sută de picioare și, cu ajutorul arzătorului, depăși curând culmile dimprejur.
— Acum, Joe, spuse doctorul, dacă reușim să păstrăm această încărcătură până la sfârșitul călătoriei, îți rămâne încă o frumoasă avere și vei fi bogat până la sfârșitul zilelor tale.
Joe nu răspunse nimic și se întinse cu plăcere pe patul său de minereu.
— Vezi, dragul meu Dick, reluă doctorul, ce poate face, din cel mai bun băiat din lume, puterea acestui metal? La câte patimi, lăcomii și crime ar da naștere cunoașterea unei asemenea mine! E jalnic!
Spre seară, Victoria înaintase cu nouăzeci de mile spre vest. Se găsea astfel, în linie dreaptă, la o mie patru sute de mile de Zanzibar.