Țara de la Cotul Nigerului. Priveliștea fantastică a Munților Hombori. Kabra. Tembuctu. Planul doctorului Barth. Decadență. Unde va vrea Cerul
Doctorul povesti tovarășilor săi numeroase detalii asupra ținutului pe care-l străbăteau în cursul acestei posomorâte zile de luni. Ținutul, destul de puțin accidentat, nu punea nicio piedică înaintării lor. Singura grijă a doctorului era vântul blestemat dinspre nord-est, care, suflând cu violență, îi îndepărta de latitudinea la care se afla Tembuctu.
Nigerul, după ce curge spre nord până la acest oraș, se arcuiește apoi ca un imens jet de apă, și se prăvălește, ca un mănunchi larg desfăcut, în Oceanul Atlantic. În acest cot al Nigerului, ținutul este foarte variat: în unele locuri foarte fertil, în altele foarte sterp. Câmpiilor necultivate le urmează câmpiile de porumb, care sunt apoi înlocuite cu terenuri întinse, acoperite cu drobiță. Toate speciile de păsări de apă: pelicani, cârâitoare, pescăruși albaștri trăiesc în cârduri numeroase pe marginile torentelor și mlaștinilor.
Din când în când, se vedea câte o tabără de-a tuaregilor, adăpostiți sub corturile lor de piele. În jurul micilor gospodării, femeile mulgeau cămilele sau fumau din pipe groase.
Pe la ora opt seara, Victoria înaintase cu peste două sute de mile spre vest și călătorii fură martorii unui spectacol minunat: câteva raze de lună își făceau loc printr-o spărtură a norilor și, alunecând prin ploaie, cădeau asupra lanțului muntos Hombori. Nimic mai straniu decât aceste creste de bazalt, care se profilau în siluete fantastice pe cerul întunecat, amintind ruinele legendare ale unui oraș imens din Evul Mediu sau banchizele regiunilor arctice care apar în nopțile întunecoase în fața călătorului uimit.
— O priveliște ca în „Misterele din Udolphe”, spuse doctorul. Ann Radcliff nu ar fi arătat acești munți sub un aspect mai înspăimântător!
— Pe legea mea, răspunse Joe, n-aș vrea să mă plimb singur, seara, în această țară a fantomelor. Vedeți, stăpâne, dacă n-ar fi atât de greu, aș lua cu mine tot peisajul acesta în Scoția. S-ar potrivi foarte bine pe malurile lacului Lomond, și turiștii s-ar îmbulzi să-l admire.
— Balonul nostru nu este atât de mare încât să-și permită asemenea fantezie. Dar mi se pare că direcția noastră se schimbă. Ei bine, spiritele rele ale ținutului sunt foarte binevoitoare cu noi: ne trimit un vânt din sud-est, care ne va readuce pe drumul bun.
Într-adevăr, Victoria își relua calea spre nord și, în dimineața zilei de douăzeci, trecea pe deasupra unei rețele încurcate de canale, torente, râuri, toată încâlceala afluenților Nigerului. Multe din aceste canale, acoperite de o iarbă deasă, păreau câmpii bogate.
Doctorul regăsi aici drumul urmat de Barth, după ce acesta se îmbarcase pe fluviu, pentru a coborî până la Tembuctu. Lat de opt sute de stânjeni, Nigerul curgea între două maluri bogate în cruciferi și tamarini. Turme de gazele zvelte își amestecau coarnele inelate cu ierburile uriașe, unde aligatorii pândeau în tăcere.
Șiruri lungi de măgari și cămile, încărcate cu mărfuri din Jenne, treceau pe sub arborii minunați. La un cot al fluviului, apăru deodată o îngrămădire de case joase, așezate în amfiteatru, pe ale căror terase și acoperișuri era păstrat nutrețul cules din ținutul înconjurător.
— E Kabra! strigă doctorul cu bucurie. E portul Tembuctului. Orașul nu e nici la cinci mile de aici.
— Așadar, sunteți mulțumit, domnule? întrebă Joe.
— Încântat, băiete!
— Bine! Atunci totul este minunat!
Într-adevăr, pe la orele două, sub privirile călătorilor se desfășura regina deșertului, misterioasa Tembuctu, care avusese odinioară, aidoma Romei și Atenei, școlile sale de savanți și catedrele sale de filozofie.
Fergusson urmări detaliile planului făcut de Barth și se convinse de exactitatea lui.
Orașul formează un triunghi vast, într-o imensă câmpie de nisip alb; unul din vârfurile triunghiului se îndreaptă spre nord și pătrunde într-o margine a deșertului; de jur împrejurul lui nu se vede nicio vegetație, afară de câteva graminee, mimoze și pomișori pitici.
Văzut din zbor, Tembuctu părea o îngrămădire de bile și zaruri, aruncate la întâmplare. Străzile, foarte înguste, erau mărginite de case numai cu parter, construite din cărămidă uscată la soare și din colibe de paie și trestie, unele conice, altele pătrate. Pe terasele lor stăteau tolăniți câțiva locuitori în îmbrăcămintea lor strălucitoare, cu lancea sau pușca în mână; cât despre femei, nu se vedea niciuna la această oră.
— Se spune că femeile acestui ținut sunt frumoase, glăsui doctorul... Priviți cele trei turnuri ale celor trei moschei, singurele rămase dintr-un mare număr. Orașul a decăzut, nu mai are splendoarea de odinioară. În vârful triunghiului se ridică moscheea Sankore, cu galeriile sale susținute de arcade, într-un stil destul de curat. Puțin mai departe, în apropierea cartierului Sane-Gungu, se află moscheea Sidi-Yahia și câteva case cu două etaje. Să nu căutați nici palate, nici monumente. Șeicul este un simplu negustor, iar reședința sa regală este tejgheaua.
— Mi se pare că se văd metereze pe jumătate dărâmate, spuse Kennedy.
— Au fost distruse de fulani, în 1826. Atunci orașul era cu o treime mai mare decât acum, căci Tembuctu, încă din secolul al XI-lea obiect al lăcomiei generale, a aparținut succesiv tuaregilor, sonrayenilor, marocanilor și fulanilor. Astăzi, acest mare centru al civilizației, unde un savant ca Ahmed-Baba avea în secolul al XVI-lea o bibliotecă de o mie șase sute de manuscrise, nu este altceva decât un depozit comercial al Africii centrale.
Localitatea părea într-adevăr lăsată pradă nepăsării, cuprinsă de paragina atât de molipsitoare a orașelor care dispar. Dărâmături uriașe se adunau la periferie și, împreună cu movilele din piață, formau singurele accidente de teren.
Trecerea Victoriei stârni oarecare mișcare; se bătu toba. Dar ultimul savant din aceste locuri abia o fi avut timp să observe noul fenomen, și balonul, împins de vântul deșertului, reluă calea cursului șerpuitor al fluviului. În curând, Tembuctu nu mai era decât o amintire din călătorie.
— Și acum, spuse doctorul, Cerul să ne ducă unde-i va plăcea!
— Numai de ne-ar duce spre vest! răspunse Kennedy.
— Chiar de ar fi să revenim la Zanzibar pe același drum și să traversăm oceanul până în America, tot nu m-aș teme, spuse Joe.
— Ar trebui ca mai întâi să fie cu putință, Joe.
— Și ce ne lipsește pentru asta?
— Hidrogenul, băiete! Forța de ascensiune a balonului se micșorează văzând cu ochii, de aceea va trebui să-l cruțăm mult, ca să ne poată duce până la țărm. Voi fi nevoit să mai arunc din lest; suntem prea grei.
— Iată ce înseamnă să nu faci nimic, stăpâne! Să stai toată ziua întins ca un leneș în hamacul tău! Te îngrași și atârni mai greu. Călătoria noastră este o călătorie pentru leneși; la întoarcere, toată lumea ne va găsi îngrozitor de grași.
— Iată niște reflecții vrednice de Joe, răspunse vânătorul. Dar așteaptă sfârșitul! Știi tu oare ce ne mai rezervă cerul? Suntem încă departe de capătul ei. Samuel, în care punct crezi că vom atinge țărmul Africii?
— Mi-e foarte greu să-ți răspund, Dick. Suntem în voia vântului, care este foarte schimbător, dar, în sfârșit, mă voi socoti fericit dacă ajungem între Sierra Leone și Portendick; în anumite părți ale acelor ținuturi vom întâlni prieteni.
— Și va fi o plăcere să le strângem mâna. Dar cel puțin mergem în direcția dorită?
— Nu prea, Dick, nu prea. Privește acul busolei; înaintăm spre sud și urcăm Nigerul spre izvoarele lui.
— O ocazie minunată de a le descoperi, dacă nu ar fi cunoscute, spuse Joe. Nu s-ar putea, la nevoie, să găsim altele?
— Nu, Joe, dar fii liniștit. Sper să nu ajungem până acolo.
La căderea nopții, doctorul aruncă ultimii saci de lest și Victoria se înălță. Cu toate că arzătorul funcționa cu toată presiunea, abia putea menține în aer balonul, care se găsea la șaizeci de mile spre sud de Tembuctu. A doua zi se treziră pe malurile Nigerului, nu departe de lacul Debo.