Vântul încetează. Apropierea de deșert. Scăderea proviziei de apă. Nopțile la ecuator, îngrijorarea lui Samuel Fergusson. Situația așa cum este. Energicele răspunsuri ale lui Kennedy și ale lui Joe. Încă o noapte
Victoria își petrecu noaptea într-o liniște desăvârșită, agățată de un arbore singuratic, aproape uscat. Călătorii putură să se bucure astfel de somnul de care aveau atâta nevoie. Din încercările zilelor precedente rămăseseră cu amintiri triste.
Spre dimineață, cerul începu să se încălzească, reluându-și strălucirea limpede. Balonul se ridică și, după câteva încercări nereușite, întâlni un curent de aer nu prea puternic, care-l împinse către nord-vest.
— Nu mai înaintăm, spuse doctorul. Dacă nu mă înșel, am făcut jumătate din călătoria noastră aproape în zece zile, dar, în felul în care mergem acum, ne vor trebui luni de zile pentru a o termina. Și asta e cu atât mai supărător, cu cât suntem amenințați să rămânem fără apă.
— Dar vom găsi, răspunse Dick. Este cu neputință să nu întâlnim în acest ținut întins vreun râu sau măcar o baltă.
— Bine ar fi.
— Poate că încărcătura lui Joe nu ne lasă să înaintăm?
Kennedy vorbea așa ca să-l tachineze pe vrednicul băiat; o făcea dealtfel cu ușurință, deoarece trecuse și el prin halucinațiile lui Joe. Acum, fiindcă nu lăsase să se vadă nimic, putea să se arate mai tare; dealtfel, vorbea pe un ton glumeț. Joe îi aruncă stăpânului o privire jalnică, dar doctorul nu răspunse nimic. El se gândea, ascunzându-și groaza, la întinsele deșerturi ale Saharei. Acolo trec săptămâni în care caravanele nu găsesc un puț ca să-și potolească setea. Astfel că urmărea cu mare atenție cele mai mici depresiuni ale solului.
Aceste griji, precum și ultimele incidente schimbaseră simțitor starea sufletească a celor trei călători; vorbeau mai puțin și rămâneau mai mult cufundați în gânduri.
Vrednicul Joe se schimbase de când își cufundase privirile în oceanul de aur; tăcea și privea cu lăcomie pietrele îngrămădite în nacelă, fără valoare astăzi, dar mâine de neprețuit.
Aspectul acestei părți a Africii era îngrijorător. Deșertul apărea încetul cu încetul. Niciun sat, nici măcar un grup de colibe! Vegetația se rărea; abia mai apăreau câteva plante pipernicite ca pe terenurile năpădite de ierburi uscate din Scoția; încolo, numai grămezi de nisip alburiu, de pietre închise și de mărăcini. În mijlocul acestei uscăciuni, fața pustie a pământului avea înfățișarea unor muchii stâncoase, ascuțite și tăioase. Aceste semne care arătau apropierea unui pământ sterp îi dădeau de gândit doctorului Fergusson. Părea că nicio caravană nu înfruntase vreodată ținutul acesta uscat; altfel ar fi lăsat urme vizibile de tabere, oseminte înălbite, de oameni și de animale. Dar nu se vedea nimic. Și simțeai că în curând regiunea pustie va continua cu o imensitate de nisip.
Nu se mai putea da însă înapoi; trebuiau să meargă înainte. Doctorul nici nu dorea altceva; ar fi vrut chiar o furtună care să-l târască dincolo de ținutul acesta. Și pe cer, niciun nor! La sfârșitul zilei, Victoria nu parcursese nici treizeci de mile.
Cel puțin dacă n-ar fi lipsit apa! Abia de mai aveau trei galoane[43]. Fergusson puse deoparte un galon pentru a potoli setea arzătoare pe care o căldură de 90° Fahrenheit[44] o făcea insuportabilă; mai rămâneau două galoane pentru alimentarea arzătorului. Dar cantitatea asta nu putea produce decât patru sute optzeci de picioare cubice de gaz, iar arzătorul consuma aproape nouă picioare cubice pe oră, astfel că nu mai puteau zbura decât cincizeci și patru de ore. Toate acestea erau socotite riguros matematic.
— Cincizeci și patru de ore! spuse doctorul tovarășilor săi. Oricum, sunt hotărât să nu călătoresc noaptea, ca să nu pierdem vreun pârâu, izvor sau vreo baltă. Ne rămân trei zile și jumătate de călătorie, în care trebuie să găsim apă cu orice preț. Am crezut de cuviință, prieteni, să vă previn asupra acestei situații serioase, ca să știți că nu rezerv decât un singur galon de apă pentru setea noastră, și va trebui să ne impunem o rație redusă.
— Să bem cu porția! spuse vânătorul. Dar nu trebuie să disperăm încă; spui că mai avem trei zile înaintea noastră?
— Da, dragul meu Dick.
— Ei bine, cum regretele noastre nu vor îmbunătăți cu nimic situația, în trei zile vom avea destul timp să vedem ce este de făcut; până atunci să fim cu multă băgare de seamă.
La masa de seară, porțiile de apă fură măsurate cu socoteală, iar cantitatea de rachiu din groguri mărită. Dar trebuia să te ferești de băutura asta, care, în loc să te răcorească, te încălzea și-ți provoca sete.
Nacela rămase în timpul nopții într-o vale adâncă și largă, al cărei fund semăna cu un platou. Ea se găsea la abia opt sute de picioare deasupra nivelului mării. Această împrejurare îi dădu puțină nădejde doctorului. Îi amintea de presupunerile geografilor asupra existenței unei mari întinderi de apă în mijlocul Africii. Dacă acest lac exista, trebuia să ajungă la el. Dar nicio schimbare nu se producea pe cerul senin.
După noaptea liniștită, cu cerul minunat, plin de stele, urmă o zi ca și cea dinainte, cu raze arzătoare de soare, care încingeau văzduhul.
La ora cinci dimineața, doctorul dădu semnalul de plecare, dar Victoria rămase nemișcată un timp destul de îndelungat, într-o atmosferă de plumb. Doctorul ar fi putut să scape de această căldură intensă ridicându-se în zonele superioare, însă ar fi trebuit să consume o cantitate mai mare de apă, ceea ce nu era îngăduit. Așa că se mulțumi să-și mențină aerostatul la o sută de picioare deasupra solului. Un curent slab îl împingea spre vest.
Dejunul se alcătui din puțină carne uscată și pemmican. La amiază, Victoria făcuse abia câteva mile.
— Nu putem înainta mai repede, spuse doctorul. Nu poruncim, ci ne supunem!
— Ah, dragul meu Samuel, spuse vânătorul, iată o ocazie în care un propulsor n-ar fi de disprețuit.
— Fără îndoială, Dick, admițând însă că n-ar consuma apă pentru a se pune în mișcare, căci altfel am fi în aceeași situație. Până astăzi, dealtfel, nu s-a inventat nimic folositor în direcția asta. Baloanele sunt încă în stadiul în care se aflau corăbiile înainte de descoperirea mașinii cu vapori. Au trebuit șase mii de ani ca oamenii să-și imagineze palele roților hidraulice și ale elicelor. Mai avem deci de așteptat!
— Ce căldură blestemată! spuse Joe, ștergându-și fruntea de pe care curgeau șiroaie de sudoare.
— Dacă am avea apă, căldura asta ne-ar fi folositoare, căci ar dilata hidrogenul din aerostat și astfel serpentina ar necesita o flacără mai slabă. E drept că, dacă n-am fi rămas fără apă, n-ar trebui s-o cruțăm. Ah, blestematul acela de sălbatic, din cauza căruia am pierdut prețioasa cutie cu apă!
— Nu regreți ce-ai făcut, Samuel?
— Nu, Dick, pentru că am scăpat pe un nenorocit de la o moarte oribilă. Dar cele o sută de livre de apă pe care le-am aruncat ne-ar fi fost acum de folos, ne-ar fi asigurat încă douăsprezece, treisprezece zile de drum, adică tocmai cât ar fi durat traversarea deșertului.
— Cel puțin am făcut jumătate de călătorie? întrebă Joe.
— Ca distanță, da, ca durată, nu, dacă ne părăsește vântul. Și se pare că vântul tinde să înceteze cu totul.
— Lăsați, domnule, spuse Joe, nu trebuie să ne plângem, am scos-o bine la capăt până acum și, orice s-ar întâmpla, nu-mi pierd speranța. Vom găsi apă, v-o spun eu!
Între timp, terenul cobora din milă în milă. Povârnișurile munților auriferi pieriseră în depărtare; se vedeau doar ultimele urme ale unei vegetații sărace. Ierburile rare înlocuiau copacii frumoși din est. Câteva fâșii de iarbă, de un verde alterat, luptau împotriva năvălirii nisipului. Stâncile mari, prăvălite din crestele unor înălțimi îndepărtate, fărâmate în cădere, se împrăștiau în bucăți ascuțite, care se prefăceau într-un nisip zgrunțuros și apoi într-o pulbere fină.
— Iată Africa, așa cum ți-o închipuiai, Joe; am avut dreptate să-ți spun: ai răbdare!
— Ei bine, domnule, răspunse Joe, iată ceva, cel puțin firesc: căldura și nisipul. Ar fi absurd să cauți altceva într-un asemenea ținut. Vedeți, adăugă el râzând, eu n-am avut încredere în pădurile și câmpiile voastre; era un nonsens! Nu merita să vii de așa de departe, ca să regăsești câmpia Angliei. Iată, pentru prima oară mă cred în Africa și nu sunt supărat să o gust puțin.
Spre seară, doctorul constată că aerostatul nu înaintase în tot timpul zilei acesteia arzătoare decât douăzeci de mile. Un întuneric cald învălui Victoria, de îndată ce soarele dispăru îndărătul orizontului, asemănător unei linii drepte.
A doua zi era joi, 1 mai. Zilele se succedau cu o monotonie exasperantă, fiecare dimineață era la fel cu dimineața precedentă; în miezul zilei, razele soarelui ardeau cu aceeași intensitate, și noaptea acumula în întunericul ei o căldură pe care ziua ce venea o trecea nopții următoare. Vântul, abia simțit, se asemăna mai mult cu răsuflarea unui muribund decât cu o adiere și puteai presimți clipa în care avea să se stingă de tot.
Cu toată situația tristă în care se găseau, doctorul își păstra calmul și sângele rece, demne de un caracter tare. Cu luneta la ochi, cerceta toate punctele orizontului. Vedea rărindu-se mereu ultimele coline și dispărând orice urmă de vegetație; înaintea sa se întindea toată imensitatea deșertului.
Cu toate că nu lăsa să se vadă nimic, responsabilitatea care apăsa asupra lui îl preocupa mult. Pe acești doi oameni, Dick și Joe, amândoi prietenii lui, îi antrenase așa de departe, numai prin puterea prieteniei și a datoriei. Făcuse oare bine? Nu însemna că încerci să străbați drumuri pe care nu ți-era îngăduit să mergi? Nu încerca el oare să depășească limitele posibilului în această călătorie? Oare Dumnezeu nu rezervase unor veacuri mai îndepărtate cunoașterea acestui continent ingrat?
Și după cum se întâmplă în orele de descurajare, toate aceste gânduri se înmulțiră în mintea sa printr-o irezistibilă asociație de idei; logica și raționamentul își pierdură întâietatea. După ce-și dădu seama de ceea ce n-ar fi trebuit să facă, acum se întreba ce-i rămânea de întreprins. Oare ar fi fost cu neputință să se întoarcă? Nu existau oare curenți de aer superiori care să-i poată duce către ținuturi mai puțin sterpe? De regiunile străbătute era sigur; nu cunoștea însă ținutul pe care trebuia să-l traverseze de acum înainte. Conștiința îl îndemnă să se explice sincer cu cei doi tovarăși ai săi. De aceea le arătă exact care era situația, le arătă ce se îndeplinise și ce rămăsese de făcut; la nevoie se puteau întoarce, sau cel puțin puteau încerca să se întoarcă. Acum, care era părerea lor?
— Eu nu am altă părere decât aceea a stăpânului meu, răspunse Joe. Ce va suporta el, voi suporta și eu, și chiar mai bine decât el. Îl voi urma oriunde se va duce!
— Și tu, Kennedy?
— Eu, dragul meu Samuel, nu sunt omul care să se lase cuprins de deznădejde. Nimeni nu cunoaște mai bine decât mine primejdiile acestei întreprinderi, dar nu am voit să le văd din moment ce tu le înfruntai. Sunt astfel al tău, trup și suflet. Părerea mea este că, în situația actuală, trebuie să perseverăm, să mergem până la capăt. Pericolele, dealtfel, mi se par tot atât de mari și pe drumul de întoarcere. Așadar, înainte! Poți să te bizui pe noi.
— Vă mulțumesc, prieteni vrednici! răspunse doctorul, emoționat. Mă așteptam la întregul vostru devotament, dar aveam nevoie și de aceste cuvinte de încurajare. Încă o dată, vă mulțumesc!
Și toți trei își strânseră mâinile, călduros.
— Ascultați-mă, reluă Fergusson. După însemnările mele, suntem la aproape trei sute de mile de Golful Guineii, așadar deșertul nu se poate întinde la nesfârșit, pentru că această coastă este locuită și regiunea a fost cercetată până la o anumită distanță, în interior. Dacă va trebui, ne vom îndrepta spre coastă și este imposibil să nu întâlnim o oază sau un puț, de unde să ne putem împrospăta provizia noastră de apă. Dar ne lipsește vântul și fără el rămânem aproape nemișcați în aer.
— Să așteptăm cu resemnare, spuse vânătorul.
Pe rând, fiecare cercetă zarea, dar în zadar; în tot timpul acestei zile, care nu se mai isprăvea, nu apăru nimic care să le dea vreo speranță.
La apusul soarelui, ale cărui raze orizontale se prelungeau în linii de foc peste șesul imens, dispărură și ultimele ondulații ale terenului. Era deșertul. Ca și în ziua precedentă, călătorii, fără să depășească o distanță mai mare de cincisprezece mile, consumaseră o sută treizeci de picioare cubice de gaz pentru alimentarea arzătorului, și din cele opt pinte de apă sacrificaseră două, ca să-și potolească setea chinuitoare.
Noaptea trecu în liniște, în prea mare liniște. Doctorul nu dormi deloc.