Plecarea în noapte. Cei trei. Pasiunea lui Kennedy. Măsuri de prevedere. De-a lungul fluviului Shari. Lacul Ciad. Apa lacului. Hipopotamul. Un glonț pierdut
Pe la trei dimineața, Joe, care era de pază, văzu cum orașul începe să dispară dedesubtul lor. Victoria pornise. Doctorul și Kennedy se treziră. Consultând busola, Fergusson constată cu satisfacție că vântul îi purta spre nord-nord-est!
— Avem noroc! spuse el. Totul ne reușește. Vom ajunge chiar astăzi la Lacul Ciad.
— Este vorba de o întindere mare de apă? întrebă Kennedy.
— Considerabilă, dragul meu Dick! S-ar putea să aibă o sută douăzeci de mile în lungime și tot atâta în lățime.
— Faptul că vom trece peste o mare întindere de apă va aduce puțină variație în călătoria noastră.
— Dar n-avem de ce să ne plângem; călătoria e foarte variată și, mai ales, se desfășoară în condițiile cele mai bune.
— Fără îndoială, Samuel. Afară de lipsurile îndurate în deșert, nu am întâmpinat niciun pericol serios.
— Adevărul este că Victoria noastră s-a comportat totdeauna minunat. Astăzi este 12 mai, iar noi am plecat la 18 aprilie; avem deci douăzeci și cinci de zile de drum. Încă vreo zece zile și vom ajunge.
— Unde?
— Nu știu încă, dar ce importanță are?
— Ai dreptate, Samuel, să lăsăm Providenței grija de a ne conduce și de a ne păstra sănătoși, așa cum suntem acum. Nici nu s-ar zice că am trecut peste cele mai infestate ținuturi.
— Aveam putința să ne înălțăm, și asta am și făcut.
— Ura, pentru călătoriile aeriene! strigă Joe. Iată-ne, după douăzeci și cinci de zile, sănătoși, bine hrăniți, odihniți... Poate prea odihniți, căci picioarele au început să-mi amorțească și nu m-aș supăra dacă aș putea să mi le dezmorțesc, mergând treizeci de mile pe jos.
— Îți vei împlini dorința pe străzile Londrei, Joe. Dar, ca încheiere, am plecat trei, ca Denham, Clapperton și Overweg, ca Barth, Richardson și Vogel, și, mai norocoși decât înaintașii noștri, suntem încă împreună toți trei. Este foarte important să nu ne despărțim. Dacă unul dintre noi s-ar afla pe pământ și Victoria ar trebui să urce pentru a scăpa de un pericol neașteptat, cine știe dacă l-am mai vedea vreodată. Așa că eu îi spun deschis lui Kennedy: nu-mi place să se depărteze pretinzând că vânează.
— Îmi vei îngădui, totuși, prietene Samuel, să-mi satisfac fantezia asta. N-ar fi rău să ne refacem proviziile; dealtfel, înainte de plecarea noastră, m-ai lăsat să întrevăd o serie de vânători grozave și până acum nu prea m-am bucurat de ele, pe drumul urmat de Anderson și Cumming.
— Dragul meu Dick, te înșală memoria, sau modestia te face să uiți isprăvile tale? Mi se pare că, fără să mai vorbim de micul vânat, ai pe conștiință o antilopă, un elefant și doi lei.
— Bine, ce înseamnă asta pentru un vânător african, care vede trecând pe dinaintea puștii sale toate animalele pământului? Uite! Privește turma aceea de girafe!
— Astea girafe? se miră Joe. Sunt numai cât un pumn!
— Pentru că ne aflăm la o mie de picioare deasupra lor. De aproape ai vedea că sunt de trei ori mai înalte decât tine.
— Și ce zici de turma asta de gazele? întrebă Kennedy. Și de struții ăștia care aleargă cu iuțeala vântului?
— Ăștia sunt struți? întrebă Joe. Sunt găini, ca toate găinile!
— Samuel, nu putem să ne apropiem?
— Putem să ne apropiem, Dick, dar nu să aterizăm. Atunci, la ce bun să ucizi niște animale care nu-ți vor folosi la nimic? Dacă ar fi vorba să omori un leu, o pisică-tigru, o hienă, ai înțelege; ar fi un animal sălbatic mai puțin! Dar să ucizi o antilopă, o gazelă, fără alt folos decât satisfacerea superficială a pasiunii tale de vânător? Nu face să-ți dai atâta osteneală. În sfârșit, prietene, vom coborî la o sută de picioare de sol și, dacă vei putea descoperi vreun animal sălbatic, ne vei face plăcere trimițându-i un glonț în inimă.
Victoria coborî puțin câte puțin, dar rămase la o înălțime la care să fie în afară de orice pericol. În acest ținut sălbatic și suprapopulat, trebuiau să se ferească de primejdiile neașteptate.
Călătorii urmau acum cursul fluviului Shari. Malurile încântătoare ale apei dispăreau sub umbra copacilor de nuanțe diferite; liane și plante agățătoare șerpuiau în toate direcțiile, formând o îmbinare ciudată de culori. Crocodilii se tolăneau la soare sau se aruncau în apă, cu repeziciunea unor șopârle; se hârjoneau ieșind la mal pe numeroasele ostroave verzi, presărate de-a lungul fluviului.
Depășiră astfel districtul Maffatay, răsfățat în mijlocul unei naturi bogate și pline de verdeață.
Pe la ora nouă dimineața, doctorul Fergusson și prietenii săi ajunseră la malul meridional al Lacului Ciad, acea Mare Caspică a Africii, a cărei existență fusese socotită mult timp ca o poveste, marea interioară la care ajunseseră numai expedițiile lui Denham și Barth.
Doctorul încercă să-i fixeze configurația actuală, care era cu totul diferită de aceea din anul 1847. Într-adevăr, nu este cu putință să întocmești o hartă exactă a acestui lac. El este înconjurat de mlaștini greu de străbătut, în care Barth fusese pe punctul să-și piardă viața. De la un an la altul, mlaștinile, împânzite de trestii și de papiruși care ating o înălțime de cincisprezece picioare, sunt acoperite de năvala apelor și măresc întinderea lacului. Deseori orașele așezate pe maluri sunt pe jumătate înecate, așa cum s-a întâmplat cu Ngornu în 1856. Acum, pe locul unde se ridicau locuințele din Bornu se scăldau hipopotamii și aligatorii.
Soarele își revărsa razele orbitoare peste fața liniștită a lacului, iar la nord cele două elemente se contopeau în același orizont.
Doctorul vru să constate felul apei, despre care se crezuse multă vreme că ar fi sărată. Apropierea de suprafața ei nu prezenta niciun pericol, astfel că aerostatul coborî foarte jos. Nacela aluneca deasupra undelor ca o pasăre în zbor, la o înălțime de numai cinci picioare.
Joe scufundă o sticlă și o scoase pe jumătate plină; gustară apa, dar găsiră că nu este prea bună de băut. Avea un ușor gust de natron.
În timp ce doctorul nota rezultatul experienței, o detunătură de armă răsună lângă el. Kennedy nu rezistase ispitei de a trage un foc asupra unui hipopotam oribil. Animalul, care respira liniștit, dispăru la zgomotul detunăturii, fără să arate că glonțul vânătorului i-ar fi făcut vreun rău.
— Ar fi fost mai bine să-l harponați! spuse Joe.
— Și cum?
— Cu una din ancorele noastre. Ar fi fost un cârlig potrivit pentru un asemenea animal.
— Hei, spuse Kennedy, Joe are într-adevăr o idee...
— Pe care vă rog să n-o puneți în practică, răspunse doctorul. Animalul ne-ar trage după el, acolo unde nu avem ce căuta.
— Mai ales acum când suntem lămuriți asupra calității apei Lacului Ciad. Și peștele ăsta se poate mânca, domnule Fergusson?
— Peștele tău, Joe, este un mamifer din genul pachidermelor! Se spune despre carnea lui că este minunată la gust și constituie obiectul unui comerț intens, făcut de triburile de pe malurile lacului.
— În cazul ăsta, îmi pare rău că focul de armă al domnului Dick nu a dat rezultate mai bune.
— Pe animalul acesta nu-l poți omorî decât dacă-l lovești în burtă sau între coapse; pesemne că glonțul lui Dick nu l-a vătămat câtuși de puțin. Dar ne vom opri la extremitatea nordică a lacului, dacă locul mi se va părea prielnic. Acolo, Kennedy se va găsi în plină menajerie și va fi despăgubit din plin.
— Aș vrea, spuse Joe, ca domnul Dick să vâneze hipopotami, ca să pot gusta carnea acestui animal. Că doar n-o să ne hrănim în centrul Africii cu sitari și prepelițe, ca în Anglia.