Kazeh. Târgul gălăgios. Apariția balonului Victoria. Waganga. Fiii Lunii. Plimbarea doctorului. Populația. Tembe regal. Nevestele sultanului. O beție regală. Joe adorat. Cum se dansează în Lună. Întorsătura. Două luni pe firmament. Nestatornicia mărețiilor divine
Kazeh, punct important din Africa centrală, nu este totuși un oraș. La drept vorbind, în regiune nu există orașe. Kazeh nu este decât o așezare omenească, ascunsă în șase râpe imense. Sunt închise acolo căsuțe sărăcăcioase, colibe de sclavi, cu câte o curticică și o grădiniță cultivată cu grijă; ceapa, cartofii, vinetele, dovlecii și ciupercile, cu un gust neîntrecut, cresc acolo de minune.
Unyamwezy este Țara Lunii prin excelență, parcul roditor și splendid al Africii. În centru se găsește districtul Unyanembe, un ținut minunat, unde trăiesc în trândăvie câteva familii de omanezi, arabi de origine foarte curată. Aceștia au făcut multă vreme negoț cu gumă, fildeș, stambă și sclavi în interiorul Africii și în Arabia. Caravanele lor au străbătut regiunile ecuatoriale; ele pornesc și acum spre coastă în căutarea obiectelor de lux și de plăcere pentru negustorii îmbogățiți, care duc în ținutul acesta fermecător, între femei și servitori, cea mai orizontală și mai puțin agitată existență, stând mai tot timpul întinși, râzând, fumând sau dormind.
În jurul acestor râpe se găsesc numeroase căsuțe sărăcăcioase de indigeni, apoi întinderi vaste, unde se țin târgurile, câmpii de cânepă și ciumăfaie, pomi frumoși și umbrare răcoroase. Acesta-i Kazehul. Aici e locul de întâlnire al caravanelor: cele din miazăzi, cu sclavii și încărcătura lor de fildeș; cele din apus aducând pentru triburile din regiunea Marilor Lacuri bumbac și obiecte de sticlă.
În aceste târguri domnește o permanentă agitație, un zgomot infernal, pe care-l fac strigătele hamalilor metiși, sunetul tobelor și al trâmbițelor, nechezatul catârilor, zbieretele măgarilor, cântecul femeilor, țipetele copiilor și loviturile bastonului din lemn de palmier ale jemadarului[38], bătând măsura acestei simfonii pastorale. Aici se expun în dezordine, și se poate spune, într-o dezordine fermecătoare, stofe bătătoare la ochi, mărgele, fildeș, colți de rinocer, dinți de rechin, miere, tutun și bumbac. Aici se practică negoțurile cele mai ciudate, unde fiecare obiect nu are decât valoarea dorinței pe care o trezește.
Dar iată că agitația, mișcarea, zgomotul încetară deodată. Victoria tocmai apăruse în înălțimi, plutea maiestuos și cobora, încetul cu încetul, pe o linie verticală.
Bărbați, femei, copii, sclavi, negustori arabi și negri, toți dispărură strecurându-se în „tembe” și colibe.
— Dragul meu Samuel, spuse Kennedy, dacă vom produce asemenea efect, apoi ne va fi greu să stabilim relații comerciale cu oamenii aceștia.
— S-ar putea face totuși, spuse Joe, o operație comercială foarte simplă și anume: să coborâm încet și să luăm mărfurile cele mai prețioase, fără să ne pese de negustori; ne-am îmbogăți!
— Bine, bine! replică doctorul. Acestor indigeni li s-a făcut frică în primul moment, dar nu vor întârzia să se întoarcă, fie din superstiție, fie din curiozitate.
— Credeți, stăpâne?
— Vom vedea numaidecât. Dar e prudent să nu ne apropiem prea mult. Victoria nu este un balon blindat, așa că nu se poate apăra nici împotriva unui glonț, nici a unei săgeți.
— Crezi, deci, dragul meu Samuel, că ai să intri în tratative cu africanii?
— Dacă e cu putință, de ce nu? răspunse doctorul. Trebuie să se găsească în Kazeh negustori arabi mai instruiți, mai puțin sălbatici. Mi-amintesc că domnii Burton și Speke n-au avut decât cuvinte de laudă pentru ospitalitatea locuitorilor orașului. Așa că putem încerca.
Apropiindu-se pe nesimțite de pământ, Victoria își prinse una din ancore de vârful unui copac din apropierea locului unde se ținea târgul.
În clipa aceea, toată populația scoase cu băgare de seamă capul din vizuini. Câțiva „waganga”, care puteau fi recunoscuți după insignele lor făcute din scoici conice, înaintară cu îndrăzneală. Erau vrăjitorii locului. Purtau la cingătoare tigve mici, negre, unse cu grăsime, și alte diferite obiecte de magie, de o murdărie, dealtfel, cu totul doctorală.
Încetul cu încetul, populația se strânse pe lângă ei; femeile și copiii îi înconjurară. Toboșarii se întreceau unii pe alții, scoțând din tobele lor zgomote asurzitoare. Mulțimea prinse să-și plesnească palmele una de alta, întinzându-le apoi spre cer.
— E felul lor de a se ruga, spuse doctorul Fergusson. Dacă nu mă-nșel, suntem sortiți să jucăm un rol mare.
— Atunci, domnule, jucați-l!
— Chiar tu, vrednicul meu Joe, ai să devii, poate, un zeu.
— Ei, domnule, asta nu mă neliniștește deloc! Și apoi, tămâia nu-mi displace.
În clipa aceea, unul dintre vrăjitori, un „myanga”, făcu un gest și vuietul se stinse lăsând loc unei tăceri adânci. Vrăjitorul le spuse călătorilor câteva cuvinte, dar într-o limbă necunoscută. Neînțelegându-le, doctorul Fergusson rosti la întâmplare ceva în arabă, și îndată i se răspunse în aceeași limbă. Oratorul ținu o cuvântare lungă, plictisitoare, foarte înflorită și foarte ascultată. Curând, doctorul își dădu seama că Victoria era luată pur și simplu drept Luna în persoană, care binevoise să se apropie de oraș, cu cei trei fii ai săi, cinste ce n-avea să fie niciodată uitată de locuitorii acestui Pământ pe care-l îndrăgește Soarele.
Doctorul răspunse cu mare demnitate că Luna își făcea la fiecare o mie de ani călătoria ei prin toate colțurile Pământului, deoarece simțea nevoia a se arăta mai de aproape celor ce-o adorau, așa încât îi rugă să nu se simtă stingheriți, ci să se folosească de divina ei prezență, pentru a-i aduce la cunoștință nevoile și dorințele lor.
Vrăjitorul răspunse, la rândul său, că sultanul „mwani”, bolnav de câțiva ani, avea nevoie de ajutorul Cerului și-i invită pe oamenii Lunii să meargă la el.
Doctorul transmise invitația tovarășilor săi.
— Și ai de gând să te duci la regele ăsta negru? întrebă vânătorul.
— Fără îndoială. Oamenii aceștia mi se par binevoitori. Atmosfera e calmă; vântul nici măcar nu adie! N-avem de ce ne teme pentru Victoria.
— Dar ce-ai să faci?
— Fii liniștit, dragul meu Dick! O voi scoate la capăt folosind puținele mele cunoștințe medicale!
Apoi, adresându-se mulțimii:
— Lunii fiindu-i milă de suveranul scump al fiilor Unyamwezy, ne-a însărcinat să-l vindecăm. Să se pregătească pentru a ne primi.
Zgomotele, cântecele, demonstrațiile se dublară și întregul furnicar de capete negre se puse din nou în mișcare.
— Acum, prieteni, spuse doctorul Fergusson, trebuie să prevedem totul. S-ar putea ca, la un moment dat, să fim obligați s-o ștergem la iuțeală, așa că Dick va rămâne în nacelă, pentru a se menține, cu ajutorul arzătorului, o suficientă forță de ascensiune. Ancora este înfiptă bine; n-avem de ce ne teme. Eu voi coborî pe pământ. Joe mă va însoți; numai că va rămâne la picioarele scării.
— Cum, ai să te duci singur la negrul ăsta? întrebă Kennedy.
— Domnule Samuel, strigă Joe, nu vreți să vă urmez până la capăt?
— Nu, voi merge singur. Acești oameni de treabă își închipuie că marea lor zeiță, Luna, a venit să le facă o vizită, așa că sunt protejat de superstiție; n-aveți nicio teamă și rămâneți fiecare la postul pe care vi l-am hotărât.
— Dacă tu o dorești... răspunse vânătorul.
— Ai grijă de dilatarea gazului.
— Am înțeles.
Strigătele indigenilor se întețiră. Cereau cu energie intervenția cerească.
— Uite! Uite! spuse Joe. Mi se par cam poruncitori cu buna lor Lună și cu fiii ei divini...
Doctorul, luându-și cu el farmacia, coborî pe pământ, precedat de Joe. Acesta, grav și demn, cum se cuvenea, se așeză la capătul scării, cu picioarele încrucișate, după obiceiul arab, și o parte din mulțime îl încercui cu respect.
În acest timp, doctorul Fergusson, condus în sunetul instrumentelor, escortat de dansuri religioase, înainta încet spre „tembe”ul regal, așezat destul de departe de oraș. Era aproape ora trei și soarele împrăștia raze fierbinți. Nu putea să strălucească mai puțin într-o asemenea împrejurare.
Doctorul pășea demn; „waganga” îl înconjurau și țineau în frâu mulțimea. În curând le ieși înainte fiul natural al sultanului, un tânăr destul de bine făcut, care, potrivit obiceiului țării, era singurul moștenitor al bogățiilor tatălui său, înlăturând astfel pe copiii legitimi. El se prosternă în fața fiului Lunii. Acesta îl ridică binevoitor.
Peste trei sferturi de oră, procesiunea entuziastă, trecând pe cărări umbroase și prin măreția vegetației tropicale, ajunse la palatul sultanului, un fel de clădire pătrată, numită „ititenya”, așezată pe povârnișul unei coline. În afară, casa avea un fel de pridvor, cu acoperișul de coceni sprijinit pe niște stâlpi de lemn, care aveau pretenția de a fi sculptați. Zidurile erau împodobite cu linii lungi de argilă roșcată, care încercau să reproducă figuri de oameni și de șerpi, aceștia din urmă, firește, mai reușiți decât cei dintâi. Acoperișul casei nu se sprijinea chiar pe ziduri, așa că aerul putea pătrunde înăuntru în voie. Dealtminteri, ferestre nu existau, ci numai o deschizătură care ar fi vrut să se numească ușă.
Doctorul Fergusson fu primit cu mari onoruri de către gărzi și de favoriți, oameni de rasă frumoasă, wanyamwezi, tipul pur al populațiilor din Africa centrală, puternici și robuști, bine făcuți și sănătoși. Părul lor, despărțit într-un mare număr de codițe, le cădea pe umeri. Tatuaje negre și albastre le brăzdau obrajii de la tâmple până la gură. Urechile lor lăbărțate suportau niște discuri de lemn și niște plăci făcute din copal. Erau îmbrăcați cu o pânză pictată în culori foarte vii. Soldații erau înarmați cu sulițe, arcuri, săgeți cu ghimpi, otrăvite cu seva aliorului, săbii scurte cu un singur tăiș, cu „sime”, paloșe lungi cu dinți ca de ferăstrău, și cu mici toporiște.
Doctorul pătrunse în palat. În ciuda bolii sultanului, tărăboiul, care era îngrozitor, deveni și mai mare. Oaspetele observă deasupra ușii niște cozi de iepure și niște coame de zebră, atârnate în chip de talisman. Fu primit de ceata nevestelor maiestății sale, în acordurile armonioase ale „upatu”-ului, un fel de țimbal făcut din fundul unei oale de aramă, și în bubuitul „kilindo”-ului, o tobă înaltă de vreo cinci picioare, scobită dintr-un trunchi de arbore, în care doi oameni loveau din răsputeri.
Cele mai multe dintre femei păreau foarte frumoase și fumau râzând tabac și „thang” în pipe mari, negre; păreau bine făcute sub rochiile lor lungi, purtate cu grație, peste care erau încinse cu un fel de fustițe scurte din fibre de tigvă. Șase dintre ele manifestau aceeași veselie, cu toate că stăteau deoparte, fiind destinate unui chin groaznic. La moartea sultanului urmau să fie îngropate de vii alături de el, ca să-l distreze în singurătatea veșniciei.
După ce cuprinse dintr-o privire întregul tablou, doctorul Fergusson se apropie de patul de lemn al suveranului. Văzu acolo un bărbat de vreo patruzeci de ani, abrutizat cu desăvârșire de orgii de tot felul și pentru care nu se mai putea face nimic. Boala, care se prelungea de ani de zile, nu era decât o beție permanentă. Bețivul regal își pierduse aproape cunoștința și tot amoniacul din lume nu l-ar mai fi putut pune pe picioare.
În timpul acestei vizite solemne, favoriții și femeile stăteau aplecați, cu genunchii îndoiți.
Cu ajutorul câtorva picături dintr-un întăritor violent, doctorul însufleți o clipă trupul abrutizat: sultanul făcu o mișcare, după ce de câteva ceasuri nu mai dăduse niciun semn de viață. Mulțimea începu să manifesteze în cinstea doctorului, dar acesta, plictisit, împinse în lături pe admiratorii săi și ieși din palat, îndreptându-se spre Victoria. Era ora șase seara.
Joe aștepta între timp, liniștit, la capătul de jos al scării, pe când mulțimea îi aducea cele mai felurite și impresionante omagii. El le primea ca un adevărat fiu al Lunii. Pentru un zeu, avea aerul unui om destul de cumsecade, modest, prietenos chiar cu tinerele africane care nu se mai saturau contemplându-l. Dealtfel, Joe le ținea discursuri binevoitoare.
— Adorați-mă, domnișoarelor, adorați-mă, le spunea el. Deși fiu de zeiță, sunt un drac de treabă!
I se aduseră darurile menite să îmbuneze divinitățile și pe care indigenii le depuneau de obicei în niște colibe numite „mzimu”, venerate de toți: spice de orz și o băutură numită „pombe”. Joe se crezu obligat să guste din acest soi de bere tare, dar cerul gurii sale, deși obișnuit cu gin și whisky, nu-i putu suporta tăria. Se strâmbă îngrozitor, ceea ce mulțimea luă drept un surâs binevoitor. Fetele cântară în cor o melodie tărăgănată și executară un dans grav în jurul lui.
— Ah, dansați! spuse el. N-am să mă las mai prejos decât voi! Vă voi arăta și eu un dans din țara mea.
Și începu un dans repede și vesel, mișcând din picioare, din genunchi, din mâini, făcând strâmbături ciudate, în chipuri de necrezut, dând astfel oamenilor o curioasă imagine a felului cum dansează zeii în Lună. Africanii, imitatori ca maimuțele, începură deodată să-i imite gesturile și săriturile. Nu pierdeau nicio mișcare, nu uitau nicio atitudine; luase naștere o harababură și o agitație care nu se pot exprima prin cuvinte.
În toiul veseliei, Joe îl zări pe doctor. Acesta se întorcea în mare grabă, înconjurat de mulțimea care urla și mergea alandala. Vrăjitorii și șefii păreau foarte înfierbântați: îl înconjurau amenințători.
Ciudată schimbare! Ce se întâmplase? Sucombase cumva sultanul în mâinile neîndemânatice ale medicului ceresc?
De la postul său, Kennedy văzu primejdia, fără să-i înțeleagă cauza. Balonul, împins puternic de dilatația gazului, trăgea de frânghia care-l ținea, nerăbdător să se ridice în aer.
Doctorul ajunse la picioarele scării. O teamă superstițioasă mai reținea încă mulțimea și o împiedica să se dedea la violențe împotriva persoanei lui. Urcă repede treptele și Joe îl urmă sprinten.
— Nu-i nicio clipă de pierdut, îi spuse Fergusson. Nu încerca să desprinzi ancora! Voi tăia funia! Urmează-mă!
— Dar ce s-a întâmplat? întrebă Joe, urcându-se în nacelă.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Kennedy, ținând în mână carabina.
— Priviți! răspunse doctorul, arătând spre orizont.
— Ei bine? întrebă vânătorul.
— Ei bine, uite luna!
Într-adevăr, luna se înălța roșie și splendidă ca un glob de foc pe un cer albastru. Ea era, desigur. Ea și Victoria. Ori existau două luni, ori străinii se dovedeau a fi niște înșelători, niște zei mincinoși. Acestea erau gândurile firești ale mulțimii. De aici și schimbarea în purtarea ei.
Joe nu-și putu stăpâni un hohot de râs. Populația din Kazeh, înțelegând că-i scapă prada, scotea urlete prelungi. Țintiră balonul cu arcuri și flinte.
Dar unul dintre vrăjitori făcu un semn și armele se aplecară. Vrăjitorul se cățără în copac, cu intenția de a apuca funia ancorei și a trage aparatul pe pământ.
Joe se repezi cu o toporișcă în mână.
— Să tai? întrebă el.
— Așteaptă, răspunse doctorul.
— Dar negrul ăsta?...
— Poate că ne vom salva ancora și țin s-o salvez. De tăiat vom putea s-o tăiem în orice moment.
Vrăjitorul, ajuns în copac, rupse crengile și izbuti să desprindă ancora. Dar, trasă cu putere de aerostat, aceasta îl prinse de picioare. Vrăjitorul porni spre împărățiile atmosferice, călare pe ancoră, ca pe un cal înaripat. Mulțimea rămase încremenită văzând că unul dintre „waganga” se înălța la cer.
— Ura! strigă Joe, în timp ce Victoria urca repede datorită forței de ascensiune ce-o mâna.
— Se ține bine, spuse Kennedy. Un mic voiaj nu-i face rău.
— O să-i dăm drumul dintr-odată negrului ăstuia? întrebă Joe.
— Ar fi o rușine! replică doctorul. Îl vom așeza ușurel pe pământ și cred că, după o asemenea aventură, puterea lui de magician va crește neobișnuit în ochii contemporanilor săi.
— Sunt în stare să facă din el un zeu, strigă Joe.
Victoria ajunsese la o înălțime de aproximativ o mie de picioare. Negrul se ținea agățat de funie. Tăcea și ochii îi erau încremeniți, în ei se citea groaza amestecată cu mirarea.
Un vânt ușor de la apus împingea balonul afară din oraș. Peste o jumătate de oră, văzând un ținut pustiu, doctorul micșoră flacăra arzătorului și se apropie de pământ. La douăzeci de picioare de sol, negrul luă la iuțeală o hotărâre: își dădu drumul, căzu în picioare și începu să fugă spre Kazeh, în timp ce, ușurată deodată, Victoria urcă spre cer.