Puțină filozofie. Un nor la orizont. În mijlocul ceții. Balonul neașteptat. Semnalele. O privire exactă asupra Victoriei. Palmieri. Urmele unei caravane. Un puț în mijlocul deșertului
A doua zi, aceeași seninătate a cerului, aceeași imobilitate a aerului. Victoria se ridică până la o înălțime de cinci sute de picioare, dar foarte puțin se mișcă spre vest.
— Suntem în plin deșert! spuse doctorul. Priviți ce imensitate de nisip. Ce spectacol ciudat! Ce ciudată creație a naturii! De ce colo o vegetație abundentă, iar aici această uscăciune, la aceeași latitudine, sub aceleași raze ale soarelui?
— Întrebarea, dragul meu Samuel, mă îngrijorează prea puțin, răspunse Kennedy; cauza mă preocupă în mai mică măsură decât faptul. Situația, așa cum se prezintă, iată ce are însemnătate acum.
— Trebuie să filozofăm puțin, dragul meu Dick. Ce ne poate strica?
— Să filozofăm, aș vrea și eu; avem timp, fiindcă abia ne mișcăm. Vântului îi este teamă să sufle: doarme.
— Asta nu va dura mult, spuse Joe. Mi se pare că zăresc câteva fâșii de nori spre est.
— Joe are dreptate, răspunse doctorul.
— Bine! făcu Kennedy. Deci credeți că ne vom bucura de norul ăsta, că ne va aduce o ploaie bună și un vânt bun, care să ne răcorească fețele?
— Vom vedea, Dick, vom vedea.
— Totuși, azi e vineri, stăpâne, și mie nu-mi plac vinerile.
— Ei bine, sper că presupunerile tale vor fi răsturnate chiar azi.
— O doresc și eu, domnule! Uf, făcu el, ștergându-și fața, căldura este un lucru bun, mai ales iarna, dar vara nu trebuie să abuzăm de ea!
— Crezi că arșița soarelui i-ar putea face vreun rău balonului nostru? îl întrebă Kennedy pe doctor.
— Nu, căptușeala de gutapercă a taftalei suportă temperaturi și mai ridicate. Aceea la care am supus-o în interior, cu ajutorul serpentinei, a fost câteodată de 158°[45] și se pare că învelișul nu a suferit.
— Un nor! Un nor adevărat! strigă în acel moment Joe, a cărui vedere pătrunzătoare se lua la întrecere cu toate lunetele.
Într-adevăr, nori deși, acum vizibili, se ridicau încet deasupra orizontului. Păreau adânci, alcătuiți dintr-o îngrămădire de nori mici, care păstrau invariabil forma lor inițială, de unde doctorul trase concluzia că în masa lor nu sufla niciun curent de aer.
Această masă compactă de nori apăruse către ora opt dimineața și abia la unsprezece acoperi soarele, făcându-l să dispară cu totul îndărătul perdelei lor groase; în aceeași clipă, partea lor inferioară se ridică deasupra orizontului, care străluci în plină lumină.
— Este un nor izolat, spuse doctorul. Nu trebuie să ne bizuim prea mult pe el. Privește, Dick, are aceeași formă ca azi-dimineață.
— Într-adevăr, Samuel, nu ne aduce nici ploaie, nici vânt, cel puțin nouă.
— E de așteptat, căci se menține la o mare înălțime.
— Dar, Samuel, ce-ar fi dacă am căuta să ajungem noi la acest nor, care nu vrea să se spargă deasupra noastră?
— Îmi închipui că asta nu ne va folosi prea mult, spuse doctorul. Va fi o risipă de gaz și, în consecință, și una considerabilă de apă. Dar, în situația noastră, nu trebuie să neglijăm nimic; vom urca.
Doctorul mări flacăra arzătorului; în spiralele serpentinei se dezvoltă o căldură violentă și curând, sub acțiunea hidrogenului dilatat, balonul se ridică. La aproape o mie cinci sute de picioare de pământ întâlniră masa opacă a norului, și, menținându-se la această înălțime, balonul intră într-o ceață deasă, fără să dea peste cea mai mică adiere de vânt; ceața părea lipsită de umiditate, încât obiectele care intrau în contact cu ea rămâneau aproape uscate.
Victoria, învăluită în acest abur, câștigă poate o mișcare de înaintare ceva mai simțită, și nimic mai mult. Doctorul constatase cu tristețe rezultatul mediocru obținut prin manevra sa, când, deodată, îl auzi pe Joe strigând cu o vie surpriză:
— Ei, asta-i acum!
— Ce este, Joe?
— Domnule doctor, domnule Kennedy, uitați-vă ce ciudat!
— Ce este?
— Nu suntem singuri aici! Sunt niște intriganți! Să știți că ni s-a furat invenția.
— A înnebunit? întrebă Kennedy.
Joe înmărmurise de uimire! Stătea nemișcat.
— Oare soarele să fi zăpăcit capul acestui sărman băiat? zise doctorul, întorcându-se spre el.
— Ai putea să-mi spui... dădu să-l întrebe.
— Dar priviți, domnule! spuse Joe, arătând un punct în spațiu.
— Pe sfântul Patrick! strigă și Kennedy la rândul său. E de necrezut! Samuel, Samuel, privește!
— Văd, răspunse liniștit doctorul.
— Un alt balon, alți călători ca și noi.
Într-adevăr, la vreo două sute de picioare, un aerostat cu nacela și călătorii săi plutea în aer, urmând exact același drum ca Victoria.
— Ei bine, spuse doctorul, nu ne rămâne decât să le facem semn. Ia pavilionul, Kennedy, și să ne arătăm culorile!
Se părea că pasagerii celuilalt aerostat avuseseră același gând, odată cu ei, căci același drapel repetă același salut cu aceleași gesturi.
— Ce înseamnă asta? întrebă vânătorul.
— Parc-ar fi maimuțe, spuse Joe; își bat joc de noi!
— Ceea ce înseamnă, răspunse Fergusson, râzând, că ești tu însuți, dragul meu Dick, acela care face semnalul; ceea ce înseamnă că suntem noi înșine, în cea de a doua nacelă. Balonul acela nu este altceva decât Victoria noastră.
— Cu tot respectul pe care vi-l port, spuse Joe, nu mă puteți face să cred niciodată așa ceva!
— Urcă-te pe marginea nacelei, Joe. Mișcă brațele și vei vedea.
Joe ascultă și-și văzu mișcările reproduse exact și în aceeași clipă.
— Nu este decât efectul unui miraj, spuse doctorul, nimic altceva; un simplu fenomen optic. El se datorește refracției inegale a straturilor de aer; asta e totul.
— Este minunat! repetă Joe, căruia nu-l mai ajungea timpul să înmulțească experiența, prin mișcarea brațelor sale.
— Ce spectacol ciudat! reluă Kennedy. E o plăcere s-o vezi pe mândra noastră Victoria. Știți că are un aspect frumos și o ținută maiestuoasă?
— Puteți să explicați cât vreți chestiunea în felul dumneavoastră, răspunse Joe, dar rămâne, totuși, un fenomen ciudat.
Curând însă, imaginea se șterse cu încetul, norii se ridicară la o mai mare înălțime și părăsiră Victoria care nu încercă să-i mai urmeze. După o oră dispărură în înaltul cerului.
Vântul părea să slăbească și mai mult. Doctorul, disperat, se apropie de pământ.
Călătorii, pe care această întâmplare îi smulsese din grijile lor, căzură din nou în gânduri triste, copleșiți de o căldură mistuitoare.
Pe la orele patru, Joe semnală un mic relief pe imensul platou de nisip și putu curând să afirme că la o distanță nu prea mare se înălțau doi palmieri.
— Palmieri! făcu Fergusson. Atunci există precis aici o fântână, un puț!
Și luă o lunetă, pentru a se asigura că Joe nu se înșelase.
— În sfârșit! Apă! Apă! exclamă el. Suntem salvați, căci, oricât de puțin înaintăm, înaintăm totuși, și până la urmă vom ajunge.
— Ei bine, domnule, spuse Joe, dacă până atunci am bea din apa pe care o avem? Aerul este într-adevăr înăbușitor.
— Să bem, băiatule!
Niciunul dintre ei nu se lăsă rugat. Se consumă aproape un litru de apă, ceea ce reduse provizia la numai trei litri și jumătate.
— Ah, cum te întărește! spuse Joe. Cât e de bună apa! Niciodată berea de Perkins nu mi-a făcut atâta plăcere.
— Astea sunt „avantajele” lipsurilor, răspunse doctorul.
— Oricum, slabe avantaje, observă vânătorul. Și chiar dacă n-ar trebui să mai simt niciodată plăcerea de a bea apă, m-aș învoi, cu condiția să nu fiu niciodată lipsit de ea.
La ora șase, Victoria plana deasupra palmierilor. Erau arbori subțiri, plăpânzi, secați de sevă, două spectre de arbori, fără frunze, mai mult uscați decât verzi. Fergusson îi privi înspăimântat.
La rădăcina lor se distingeau pietrele pe jumătate roase ale unui puț. Dar aceste pietre, sfărâmate în pulbere de fierbințeala soarelui, păreau că nu formează altceva decât niște grămezi de praf uniform. Nici urmă de umiditate. Lui Samuel i se strânse inima și era gata să le împărtășească tovarășilor săi teama care-l cuprinsese, când exclamațiile acestora îi atraseră atenția.
Cât vedeai cu ochii, spre vest, se întindea un lung șir de oseminte albite, iar fântâna era înconjurată de schelete fărâmate. O caravană ajunsese până aici, marcându-și trecerea cu acest morman de oseminte. Cei mai slabi căzuseră unul câte unul în nisip; cei mai tari, ajunși până la acest izvor mult dorit, își găsiseră o moarte oribilă chiar la marginea lui.
Călătorii se priviră pălind.
— Să nu coborâm, spuse Kennedy, să fugim de acest spectacol îngrozitor! Nu vom găsi acolo nicio picătură de apă.
— Nu, Dick, trebuie să încercăm. Mai bine să petrecem noaptea aici, decât altundeva. Vom cerceta puțul până la fund. Odată a fost aici un izvor, poate a mai rămas ceva din el.
Victoria ateriză. Joe și Kennedy puseră în nacelă o greutate de nisip egală cu a lor și coborâră. Alergară apoi spre puț și pătrunseră înăuntru pe o scară aproape distrusă. Izvorul părea să fi secat de mulți ani. Săpară într-un nisip sec și fărâmicios, cel mai arid nisip. Nu era nici urmă de umezeală.
Doctorul îi văzu venind la suprafață, transpirați, frânți, acoperiți cu un praf fin, abătuți, descurajați, disperați. Înțelese zădărnicia cercetărilor lor, fapt la care dealtfel se așteptase, și nu spuse nimic. Își dădea seama că, din acel moment, va trebui să aibă curaj și energie pentru trei. Joe ducea resturile unui burduf zbârcit, pe care îl aruncă mânios în mijlocul osemintelor împrăștiate pe pământ.
În timpul cinei, călătorii nu scoaseră niciun cuvânt: mâncau în silă.
Și totuși nu suferiseră încă de chinurile setei. Deznădejdea lor privea mai mult viitorul.