Temerile doctorului Fergusson. Direcția permanentă spre sud. Norul de lăcuste. Priveliștea orașului Jenne. Priveliștea orașului Sego. Schimbarea vântului. Regretele lui Joe
Albia fluviului era împânzită de insule mari, printre care trecea un curent foarte repede. Pe una din ele se ridicau câteva colibe de păstori, dar, deoarece viteza Victoriei se mărea, era cu neputință să le determini poziția exactă. Din nenorocire, balonul se îndrepta și mai mult spre sud și, în câteva clipe, depăși lacul Debo.
Fergusson căută alți curenți atmosferici la diferite înălțimi, forțând chiar foarte mult dilatația, dar în zadar. Renunță la manevra care mărea pierderea gazului, presând în învelișul slăbit al aerostatului. Nu spusese nimic, deși era foarte îngrijorat. Vântul neschimbat care-l purta spre partea meridională a Africii îi strica toate socotelile. Nu mai știa pe cine și pe ce se poate bizui. Ce se va întâmpla cu ei în mijlocul barbarilor, care populau coastele Guineei, dacă nu vor putea ajunge pe teritoriul englez sau francez? Cum să aștepte acolo o corabie care să-i ducă înapoi în Anglia? Și direcția actuală a vântului îi purta spre regatul Dahomey, printre triburile cele mai sălbatice, la cheremul unui rege care sacrifica, în serbări publice, mii de victime omenești. Acolo ar fi fost pierduți!
Pe de altă parte, balonul se uzase și doctorul simțea că nu se mai poate bizui pe el. Totuși, din pricină că timpul se mai înseninase puțin, nădăjduia că sfârșitul ploii va aduce o oarecare schimbare și în curenții atmosferici. Așa încât nu-i fu pe plac când îl auzi pe Joe spunând:
— Hei! Dacă ținem seama de norul care se apropie de noi, înseamnă că ploaia se va înteți, și de data asta se va transforma în potop.
— Încă un nor! făcu Fergusson.
— Și încă unul grozav! răspunse Kennedy.
— Cum n-am mai văzut, cu marginile trase ca prin sfoară! adăugă Joe.
— Pot să răsuflu ușurat, spuse doctorul, punând deoparte luneta. Nu este un nor.
— Dar ce este? întrebă Joe.
— Este un stol!
— Un stol?
— De lăcuste.
— Asta-i acum, lăcuste!
— Miliarde de lăcuste care vor trece ca o trombă peste ținut. Vai de el, căci, dacă se vor abate asupra lui, va fi pustiit!
— Nu cred că ar fi în stare de una ca asta!
— Așteaptă puțin, Joe. În zece minute stolul va fi lângă noi și te vei convinge cu ochii tăi.
Fergusson avea dreptate. Norul gros, opac, cu o întindere de câteva mile, venea cu un zgomot asurzitor, proiectând o umbră imensă pe pământ. Era o legiune numeroasă din acele lăcuste numite cosași. La o sută de pași de Victoria, ele se năpustiră asupra unui ținut înverzit. Peste un sfert de oră, lăcustele își reluară zborul și călătorii putură să distingă de departe arborii și tufișurile despuiate cu totul, iar pajiștile parcă ar fi fost cosite. Ai fi spus că o iarnă venită brusc transformase câmpia în pământul cel mai sterp.
— Ai văzut, Joe?
— Am văzut, domnule. E foarte curios, dar și normal. Ce face în mic una, o fac în mare miliarde de lăcuste.
— Este o ploaie îngrozitoare, mai îngrozitoare decât grindina, prin devastările ei, spuse vânătorul.
— Și este cu neputință să te ferești de ea, glăsui Fergusson. Câteodată, locuitorii incendiază pădurile și chiar recolta, ca să oprească zborul insectelor, dar primele lor rânduri se aruncă în flăcări, le sting, și restul trece cu ușurință mai departe. Din fericire, în aceste ținuturi există și o recompensă pentru pagubele pe care le aduc; indigenii le adună în cantitate mare și le mănâncă, se spune, cu plăcere.
— Sunt racii aerului, din care regret că nu am putut gusta și eu, ca să-mi dau seama! spuse Joe.
Spre seară se arătă un ținut mlăștinos; pădurile erau înlocuite de grupuri de copaci izolați. Pe malurile fluviului se distingeau câteva plantații de tutun și mlaștini, în care creșteau nutrețuri grase. Pe o insulă mare era așezat orașul Jenne cu cele două turnuri ale moscheii sale cu ziduri de lut. Aerul era îmbibat de mirosul îngrozitor ce se înălța din milioanele de cuiburi de rândunele, aflate pe ziduri. Printre case, se vedeau câteva vârfuri de baobabi, mimoze și curmali. Chiar și noaptea orașul părea în plină activitate.
Jenne este într-adevăr o așezare comercială care furnizează toate cele necesare orașului Tembuctu. Bărcile, pe fluviu, caravanele, pe drumurile adumbrite, transportă până acolo felurite produse ale industriei locale.
— Mi-ar plăcea să coborâm în oraș dacă aceasta nu ne-ar întârzia din drum, spuse doctorul. Sunt desigur aici mulți arabi care au călătorit în Franța și în Anglia și cărora nu li s-ar părea ciudat mijlocul nostru de locomoție. Dar nu ar fi prudent.
— Să lăsăm vizita pentru excursia următoare, spuse Joe, râzând.
— Dealtfel, dacă nu mă înșel, vântul are o tendință ușoară să sufle de la est. Nu trebuie să pierdem o asemenea ocazie.
Doctorul zvârli câteva obiecte nefolositoare; mai multe sticle goale și o lădiță cu carne, care nu mai putea fi consumată, izbutind astfel să mențină Victoria într-o zonă favorabilă proiectelor sale.
La patru dimineața, primele raze ale soarelui luminau Sego, capitala ținutului Bambarra, ușor de recunoscut după cele patru orașe care o compun, după moscheile sale în stil maur și după du-te-vino-ul neîncetat al bacurilor care îi trec pe locuitori dintr-un cartier în altul. Dar nici locuitorii nu-i văzură pe călători, nici călătorii nu-i putură vedea pe locuitori; balonul zbura repede și direct spre nord-vest. Doctorul se mai liniști puțin.
— Încă două zile în direcția asta, cu viteza pe care o avem acum, și vom ajunge la fluviul Senegal.
— Și vom fi într-o țară prietenă? întrebă vânătorul.
— Nu chiar, dar, dacă Victoria nu va mai putea să înainteze, la nevoie vom putea ajunge pe jos la așezări locuite de francezi. Dacă însă va putea să plutească mai multe sute de mile, vom ajunge la coasta occidentală, fără oboseală, temeri sau primejdii.
— Și acesta ar fi sfârșitul călătoriei! spuse Joe. Păcat! Dacă nu ar fi plăcerea de a povesti și altora peripețiile noastre, nu aș dori să mai coborâm pe pământ niciodată. Ce spuneți: vom fi crezuți?
— Cine știe, dragul meu Joe? Călătoria noastră va rămâne, totuși, un fapt netăgăduit de nimeni: o mie de martori ne-au văzut plecând de la o coastă a Africii, o mie de martori ne vor vedea ajungând la cealaltă coastă.
— Într-adevăr, va fi greu să spună cineva că n-am străbătut Africa, răspunse Kennedy.
— Ah, domnule Samuel, glăsui Joe, oftând, regret mult pietrele mele de aur masiv. Ele ar fi dat multă greutate istorisirilor noastre și crezământ sigur întâmplărilor. Dăruind câte un gram de aur fiecărui auditor, aș fi adunat în jurul meu o sumedenie de oameni care să mă asculte și să mă admire!