Nilul. Muntele tremurător. Amintiri din patrie. Povestirile arabilor. Nyam-nyam-ii. Reflecțiile înțelepte ale lui Joe. Victoria merge în zigzag. Ascensiunile aerostatice. Doamna Blanchard
— Care-i direcția noastră? întrebă Kennedy, când își văzu prietenul consultând busola.
— Nord-nord-vest.
— La naiba, dar nu mergem spre nord!
— Nu, Dick, și cred că vom întâmpina greutăți până să ajungem la Gondokoro. Îmi pare rău, dar, în sfârșit, am făcut legătura între explorările din est și cele din nord; nu trebuie să ne plângem.
Victoria se depărta încet, încet, de Nil.
— O ultimă privire spre această latitudine de netrecut, pe care nici cei mai curajoși călători n-au putut-o depăși vreodată! glăsui doctorul. Desigur că acestea sunt triburile sălbatice, semnalate de domnii Petherick, d’Arnaud, Miani și acel tânăr călător, domnul Lejean, căruia îi datorăm cele mai bune lucruri cu privire la Nilul de sus.
— Prin urmare, întrebă Kennedy, descoperirile noastre se potrivesc cu prezicerile științei?
— Întocmai! Izvoarele Fluviului Alb, ale Bahr-el-Abiadului, se revarsă dintr-un lac întins ca o mare. Aici se naște Nilul. Nici vorbă, va pierde din poezia de până acum, căci oamenilor le plăcea să creadă în originea cerească a acestui rege al fluviilor. Cei vechi îl numeau ocean, și nu erau departe de convingerea că el izvora din soare! Dar trebuie să facem o concesie și să acceptăm, când și când, ceea ce ne învață știința. Poate că nu vor exista întotdeauna savanți, dar vor exista oricând poeți.
— Se văd niște cataracte, spuse Joe.
— Sunt cataractele de la Makedo, care se găsesc la 3° latitudine. Nimic nu e mai exact! Păcat că n-am putut urmări timp de câteva ore cursul Nilului.
— Iar colo, înaintea noastră, spuse vânătorul, zăresc vârful unui munte.
— E muntele Logwek, muntele tremurător al arabilor; ținutul a fost vizitat de domnul Debono, care l-a parcurs sub numele de Latif Efendi. Triburile din vecinătatea Nilului se dușmănesc și duc între ele un război de exterminare. Fără îndoială că-ți dai seama ce pericole a avut de înfruntat acest explorator.
Între timp, Victoria era dusă de vânt spre nord-vest. Ca să ocolească muntele Logwek, trebuia să caute un curent pieziș.
— Prieteni, le spuse doctorul celor doi tovarăși, începem cu adevărat traversarea noastră africană. Până aici am mers, în majoritatea cazurilor, pe urmele predecesorilor. De acum înainte ne aruncăm în necunoscut. Oare ne va lipsi curajul?
— Niciodată! strigară într-un glas Dick și Joe.
— Atunci, la drum, și cerul să ne fie într-ajutor!
La ora zece seara călătorii ajunseră în dreptul muntelui, trecând peste păduri, râpe, sate împrăștiate, și acum mergeau de-a lungul povârnișurilor sale line.
Străbătuseră cu ajutorul unui vânt repede, în ziua aceea memorabilă de 23 aprilie, după un drum de cincisprezece ore, o distanță de peste trei sute cincisprezece mile[41].
Dar în ultima parte a călătoriei se întristaseră. În nacelă domnea o liniște desăvârșită. Doctorul Fergusson era oare absorbit de descoperirile pe care le făcuse? Cei doi tovarăși ai săi se gândeau cumva la călătoria pe deasupra unor regiuni necunoscute? Fără îndoială, era câte puțin din toate acestea, amestecat cu amintiri mai vii despre Anglia și despre prietenii îndepărtați. Numai Joe se dovedea și acum stăpânit de filozofia nepăsării, găsind cât se poate de firesc ca patria să nu fie de față, de vreme ce era absentă; însă respecta tăcerea celor doi tovarăși.
La ora zece seara, Victoria aruncă ancora în dreptul Muntelui Tremurător[42]. După o masă substanțială se culcară, unul rămânând de pază. A doua zi se treziră cu gânduri mult mai senine. Timpul era frumos și vântul sufla în direcția cea bună. Prânzul, care pe Joe îl înveseli mult, izbuti să le readucă și celorlalți buna dispoziție. Regiunea pe care o străbăteau acum era imensă. Avea cam aceeași mărime ca a Europei și se întindea între munții Lunii și munții Darfur.
— Fără îndoială că străbatem acum ceea ce se presupune a fi regatul Usoga, spuse doctorul. Unii geografi au susținut că există în centrul Africii o depresiune vastă, un lac imens. Vom vedea îndată dacă presupunerea are vreun sâmbure de adevăr.
— Dar cum s-a putut face această presupunere? întrebă Kennedy.
— După povestirile arabilor. Arabii povestesc multe, poate chiar prea multe. Câțiva călători, sosiți la Kazeh sau la Marile Lacuri, au văzut sclavi veniți din ținuturile centrale, i-au întrebat despre țara lor, au făcut legătura între aceste mărturii și au tras anumite concluzii. Povestirile acestea au totdeauna un miez de adevăr și, vezi tu, nu se înșelau cu privire la originea Nilului.
— Într-adevăr! răspunse Kennedy.
— Numai aceste documente au dat posibilitatea să se încerce întocmirea unor hărți. Iar eu voi urma drumul orientându-mă după o astfel de hartă, pe care la nevoie o voi rectifica.
— Oare întreaga regiune este locuită? întrebă Joe.
— Fără îndoială, și încă prost locuită.
— Mă gândeam eu.
— Triburile împrăștiate pe meleagurile acestea sunt cuprinse sub denumirea generală de Nyam-Nyam, nume care nu-i altceva decât o onomatopee; reproduce zgomotul mestecatului.
— Perfect! zise Joe. Nyam-Nyam!
— Dragă băiete, dacă această onomatopee ar lua naștere din cauza ta, nu ți s-ar mai părea atât de perfect.
— Ce vreți să spuneți?
— Că triburile astea sunt antropofage.
— Sunteți sigur?
— Foarte sigur; unii pretindeau că indigenii aceștia au coadă ca patrupezii, dar s-au lămurit până la urmă că acel apendice era de la pieile de animale cu care se acoperă.
— Cu atât mai rău! O coadă e foarte potrivită să gonești țânțarii!
— Tot ce se poate, Joe, dar trebuie să socotești asta o scorneală, ca și capetele de câini pe care călătorul Brun-Rollet le atribuia unor băștinași.
— Capete de câini? Destul de comod ca să poți lătra și chiar ca să fii canibal!
— Din păcate, adevărat e faptul că triburile acestea sunt foarte crude, nesățioase de carne de om, pe care o caută cu pasiune.
— Aș dori să nu se pasioneze prea tare pentru persoana mea, zise Joe.
— Te cred! râse Kennedy.
— Da, domnule Dick. Dacă va trebui vreodată să fiu mâncat într-un ceas de foamete, atunci asta să se întâmple spre folosul stăpânului meu și al dumneavoastră. Dar să-i hrănesc pe indivizii ăștia, doamne ferește, aș muri de rușine!
— Bine, Joe dragă, ne-am înțeles, contăm pe tine când se va ivi prilejul.
— La dispoziție, domnilor.
— Joe vorbește așa, replică doctorul, ca să avem grijă de el și să-l punem la îngrășat.
— Tot ce se poate, răspunse el, omul e un animal atât de egoist!
După-amiază, cerul se acoperi cu o ceață caldă, care se ridica din pământ, încât abia puteai distinge prin pâclă obiectele de jos. Așa că, temându-se să nu se lovească de vreun obstacol neprevăzut, doctorul dădu pe la ora cinci semnalul de oprire. Noaptea trecu liniștită, dar trebuiră să-și dubleze atenția din cauza întunericului adânc.
În decursul dimineții următoare, musonul suflă cu mare violență. Pătrundea furios în cavitățile inferioare ale balonului, scutura cu putere apendicele prin care treceau țevile de dilatare, astfel că trebuiră fixate cu funii, lucru de care Joe se achită cu multă îndemânare. El constată totodată că orificiul aerostatului era închis ermetic.
— Faptul are o îndoită însemnătate pentru noi, spuse doctorul Fergusson; evităm în primul rând pierderea unui gaz prețios și apoi nu lăsăm în urma noastră o dâră inflamabilă, care s-ar putea aprinde.
— Lucrul ar fi supărător, spuse Joe.
— Ne-am prăbuși la pământ? întrebă Dick.
— Prăbuși, nu. Gazul ar arde liniștit și noi am coborî încetul cu încetul. Un asemenea accident s-a întâmplat unei aeronaute franceze, doamna Blanchard, care, aruncând focuri de artificii, și-a incendiat balonul. Dar n-a căzut brusc și cu siguranță că n-ar fi fost omorâtă, dacă nacela nu s-ar fi izbit de un horn, care a zvârlit-o la pământ.
— Să sperăm că nouă nu ni se va întâmpla așa ceva, spuse vânătorul. Până acum călătoria nu mi s-a părut periculoasă și nu văd ce ne-ar putea împiedica să ne ajungem scopul.
— Nici eu nu văd, dragul meu Dick. Dealtfel, accidentele au fost pricinuite totdeauna fie din imprudența aeronauților, fie de proasta construcție a aparatelor lor. Totuși, din câteva mii de ascensiuni cu aerostate, nu se numără mai mult de douăzeci de accidente mortale. În genere, aterizările și plecările sunt cele mai primejdioase. Așa că, în asemenea cazuri, nu trebuie să neglijăm nicio precauțiune.
— A sosit ora mesei, spuse Joe. Ne vom mulțumi cu carne conservată și cafea, până ce domnul Kennedy va găsi mijlocul să ne ospăteze cu o bucată bună de vânat.