Aerele lui Joe. Comandantul lui Resolute. Arsenalul lui Kennedy. Ultimele pregătiri. Masa de adio. Plecarea din 21 februarie. Ședințele științifice ale doctorului. Duveyrier, Livingstone. Amănuntele călătoriei aeriene. Kennedy redus la tăcere
Pe la 10 februarie, pregătirile se apropiau de sfârșit; aerostatele, unul închis în celălalt, erau cu totul terminate. Fuseseră amândouă supuse unei puternice presiuni de aer; încercarea dovedi rezistența lor și în același timp grija cu care fuseseră construite.
Joe nu mai putea de bucurie. Alerga întruna din Greek Street la atelierele domnilor Mitchell, totdeauna ocupat, dar vesel, mândru mai presus de orice că-și va însoți stăpânul și dând cu plăcere amănunte celor care nu-l întrebau despre ea. Cred chiar că vrednicul băiat câștigase câteva jumătăți de coroană cu prezentarea aerostatului, cu explicarea ideilor și planurilor doctorului, sau îngăduind unora să-l zărească pe acesta printr-o fereastră întredeschisă, ori anunțându-i când ieșea de acasă ca să-l poată vedea pe stradă. Faptul nu trebuie să ne supere, deoarece avea oarecare drepturi să speculeze admirația și curiozitatea contemporanilor săi.
La 16 februarie Resolute își arunca ancora în fața Greenwich-ului. Era un vas cu elice, de opt sute de tone, cu bune calități de mers și care fusese însărcinat să aprovizioneze ultima expediție în regiunile polare a lui sir James Ross. Comandantul Pennet trecea drept un om amabil; se interesa în mod deosebit de călătoria doctorului, pe care îl prețuia de multă vreme. Pennet era mai mult un savant decât un militar, ceea ce nu-l împiedica însă să aibă la bord patru tunuri grele de marină. Ce-i drept, acestea nu făcuseră niciodată vreun rău cuiva, servind doar la producerea celor mai pașnice bubuituri din lume.
Cala vasului fusese pregătită pentru încărcarea aerostatului, care fu așezat înăuntru cu multă băgare de seamă, în ziua de 18 februarie. Îl adăpostiră în fundul calei, spre a-l feri de accidente. Nacela și accesoriile ei, ancorele, frânghiile, proviziile de alimente, rezervoarele de apă ce trebuiau umplute la sosire, în sfârșit, totul fu încărcat așa cum trebuia, sub supravegherea lui Fergusson.
Se mai îmbarcară zece tone de acid sulfuric și zece tone de fier vechi pentru producerea hidrogenului. Cantitatea era mai mare decât se cuvenea, pentru a face față eventualelor pierderi.
Instalația care producea gazul, compusă din vreo treizeci de butoiașe, fu pusă cu multă grijă în fundul calei.
Pregătirile se terminară în seara zilei de 18 februarie. Două cabine confortabile așteptau pe doctor și pe prietenul său Kennedy. Acesta din urmă, jurându-se întruna că nu va pleca, sosi la bord cu un adevărat arsenal de vânătoare: două puști excelente cu câte două țevi, care se încărcau pe la culată, și o carabină dintre cele mai bune de la fabrica Purdey Moore și Dickson din Edinburgh. Cu o asemenea armă, vânătorul putea trimite cu ușurință de la două mii de pași un glonte în ochiul unei capre sălbatice. Pentru împrejurări neprevăzute mai luase cu el și două revolvere Colt, care trăgeau șase gloanțe unul după altul. Cutia cu praf de pușcă, sacul cu cartușe, alicele și gloanțele, în cantități îndestulătoare, nu depășeau greutatea hotărâtă de doctor.
Cei trei călători se instalară la bordul vasului în ziua de 19 februarie, primiți cu onoruri de către căpitan și ofițeri. Doctorul păstra mereu o atitudine rezervată, preocupat numai și numai de expediția sa. Dick încerca să-și ascundă emoția, pe când Joe sărea în sus de bucurie, glumind și râzând necontenit. El deveni imediat mucalitul echipajului, în mijlocul căruia i se păstrase un loc.
În ziua de 20 februarie, Societatea regală de geografie dădu un mare banchet de adio în onoarea doctorului Fergusson și a lui Kennedy. Comandantul Pennet și ofițerii săi luară de asemeni parte la acest ospăț însuflețit, care prilejui nenumărate toasturi măgulitoare. Se închină atât de mult în sănătatea comesenilor, încât ai fi zis că fiecare va avea asigurată o existență de centenar. Sir Francis M... prezida, cu o emoție reținută și plină de demnitate.
Spre surprinderea sa, Dick Kennedy avu în mare măsură parte de aceste felicitări. După ce se bău pentru îndrăznețul Fergusson, gloria Angliei, trebui să se bea și pentru „nu mai puțin curajosul Kennedy, cutezătorul său tovarăș”. Dick se înroși ca focul, ceea ce fu luat drept modestie, și aplauzele se dublară făcându-l pe Dick să roșească și mai mult. În timpul desertului sosi un mesaj din partea reginei care îi saluta pe cei doi călători și le ura succes în încercarea lor. Acest fapt îi obligă la noi toasturi în cinstea „preagrațioasei sale maiestăți.” Comesenii se împrăștiară la miezul nopții, după ce se despărțiră într-un chip mișcător, strângându-și mâinile cu căldură.
Bărcile vasului Resolute așteptau la podul Westminster. Comandantul luă loc într-una din ele, însoțit de pasagerii și ofițerii săi, și curentul Tamisei îi duse repede spre Greenwich. La ora unu, pe bord dormeau toți.
A doua zi, 21 februarie, la ora trei dimineața, cuptoarele duduiau. La ora cinci, Resolute ridică ancora și, împinsă de elice, se îndreptă cu viteză spre gurile Tamisei.
Nu mai e nevoie să spunem că toate convorbirile de pe bord se refereau numai și numai la expediția doctorului Fergusson. Fie că-l vedeai, fie că-l auzeai, doctorul îți inspira o încredere atât de mare, încât foarte curând nimeni, în afară de scoțian, nu se mai îndoia de succesul călătoriei.
În timpul drumului, în orele libere, doctorul ținea corpului ofițeresc un adevărat curs de geografie. Tinerii ofițeri se interesau amănunțit de descoperirile făcute în Africa în ultimii patruzeci de ani. Fergusson le povesti despre explorările lui Barth, Burton, Speke, Grant, le zugrăvi acest ținut misterios, asaltat acum din toate părțile de investigațiile științifice.
În nord, tânărul Duveyrier explora Sahara și aducea la Paris pe șefii tuaregi. Se pregăteau, datorită sugestiei guvernului francez, două expediții care, coborând din nord și venind dinspre apus, trebuiau să se încrucișeze la Tembuctu. La sud, neobositul Livingstone înainta mereu spre Ecuator și, din martie 1862, pătrundea, în tovărășia lui Mackenzie, în susul râului Rovoonia. Cu siguranță că secolul al XIX-lea n-avea să treacă fără ca Africa să-și fi dezvăluit tainele, ascunse de șase mii de ani.
Interesul auditorilor crescu și mai mult când doctorul le povesti amănuntele pregătirilor sale de călătorie. Voiră să-i verifice calculele și el luă bucuros parte la discuție.
Mai toți se mirau de cantitatea relativ mică de alimente pe care și-o luase șeful expediției. Într-o zi, unul din ofițeri îi ceru doctorului lămuriri în această privință.
— Vă surprinde? întrebă Fergusson.
— Fără îndoială.
— Dar ce durată presupuneți că va avea călătoria mea? Luni întregi? E o mare greșeală. Dacă s-ar prelungi, am fi pierduți; nu ne-am mai întoarce niciodată. Trebuie să știți că nu sunt mai mult de trei mii cinci sute, să spunem patru mii de mile[15] de la Zanzibar până la coasta Senegalului. Or, străbătând câte două sute patruzeci de mile[16] în douăsprezece ore, ceea ce nu este nici măcar viteza trenurilor noastre, călătorind zi și noapte, ne-ar ajunge șapte zile ca să traversăm Africa.
— Dar atunci n-ați putea vedea nimic, n-ați face nici observații geografice, nici cerceta ținutul cu de-amănuntul.
— Dar, răspunse doctorul, dacă-mi stăpânesc balonul, dacă mă urc și cobor după voință, mă voi putea opri oricând și oriunde mi se va părea potrivit, mai ales când voi fi amenințat să fiu târât de curenți prea violenți.
— Și desigur că-i veți întâlni, spuse comandantul Pennet. Unele uragane fac mai mult de două sute patruzeci de mile pe oră.
— Vedeți? replică doctorul. Cu o asemenea viteză s-ar putea traversa Africa în douăsprezece ore. În zori am pleca de la Zanzibar, iar seara am merge la culcare la Saint-Louis.
— Dar, întrebă un ofițer, poate înainta un balon cu o asemenea viteză?
— Asta s-a mai văzut, răspunse Fergusson.
— Și a rezistat?
— Perfect. Era pe vremea încoronării lui Napoleon, în 1804. Aeronautul Garnerin lansă din Paris, la ora unsprezece seara, un balon care purta următoarea inscripție în litere de aur: „Paris, 25 Frimar, anul XIII, încoronarea împăratului Napoleon de către Sanctitatea Sa Pius al VII-lea”. A doua zi dimineața, la ora cinci, locuitorii Romei vedeau planând balonul pe deasupra Vaticanului, străbătând câmpia romană și căzând în lacul Bracciano. Așa că, domnilor, un balon poate rezista unor asemenea viteze.
— Un balon, da, dar un om? îndrăzni să spună Kennedy.
— Desigur că și un om! Căci un balon este totdeauna nemișcat în raport cu aerul care-l înconjoară; nu el merge, ci masa de aer. Dacă ai aprinde o lumânare în nacelă, flacăra ei n-ar pâlpâi. Un aeronaut care s-ar fi ridicat cu balonul lui Garnerin, n-ar fi avut de suferit în niciun caz de pe urma acestei viteze. Dealtfel, eu nu țin să experimentez o asemenea viteză și dacă mă voi putea agăța în timpul nopții de vreun arbore sau de vreun accident al terenului, o voi face fără îndoială. Tocmai de aceea luăm cu noi provizii pentru două luni și, pe deasupra, nimic nu-l va putea împiedica pe îndemânaticul nostru vânător să ne aducă vânat din abundență, atunci când vom coborî.
— Ah, domnule Kennedy, ce minunate isprăvi o să faceți acolo! spuse un tânăr elev de marină, privindu-l cu invidie pe scoțian.
— Fără să mai ținem seamă, urmă altul, că plăcerea va fi dublată de o mare glorie.
— Domnilor, răspunse vânătorul... sunt foarte măgulit... de complimentele dumneavoastră... dar nu am pentru ce să le primesc...
— Cum? se auzi din toate părțile. Aveți de gând să nu plecați?
— Nu voi pleca.
— Nu-l veți însoți pe doctorul Fergusson?
— Nu numai că nu-l voi însoți, dar nu mă găsesc aici decât pentru a-l opri în ultimul moment.
Toate privirile se îndreptară spre doctor.
— Nu-l luați în seamă, răspunse acesta liniștit. E o problemă pe care nu trebuie s-o discutați cu el. De fapt, el știe foarte bine că va merge.
— Pe sfântul Patrick! strigă Kennedy. Iau ca martor...
— Nu mai lua pe nimeni ca martor, prietene Dick. Ești măsurat și cântărit, și tu și praful tău de pușcă, și puștile și gloanțele, așa că să nu mai vorbim despre asta.
Și într-adevăr, din ziua aceea până la sosirea lor la Zanzibar, Dick nu mai deschise gura, nu mai vorbi nici despre călătorie, nici despre altceva. Pur și simplu, tăcu.