Semne de furtună. Țara Lunii. Viitorul continentului african. Cele mai noi mașini. Priveliștea ținutului la apusul soarelui. Flora și fauna. Furtună. Zona de foc. Cerul înstelat
— Uite ce înseamnă să te dai drept fiul Lunii fără învoirea ei! spuse Joe. Satelitul ăsta era cât p-aici să ne joace o festă! Domnule doctor, nu cumva prin leacul dumneavoastră i-ați stricat reputația?
— La drept vorbind, întrebă Kennedy, cine-i acest sultan din Kazeh?
— Un bețiv înrăit, pe jumătate mort, și al cărui sfârșit nu va însemna o pierdere prea mare, răspunse doctorul. Dar morala pe care trebuie s-o tragem de aici e că onorurile sunt trecătoare și că nu trebuie să ții prea mult la ele.
— Cu atât mai rău! replică Joe. Îmi stătea bine să fiu adorat! Să fac pe zeul după închipuirea mea! Dar ce să-i faci? S-a arătat luna și încă foarte roșie, ceea ce dovedește desigur că era supărată.
În vreme ce Joe examina astrul nopții dintr-un punct de vedere cu totul nou, nori groși, siniștri și apăsători, se îngrămădiseră spre nord. La trei sute de picioare înălțime sufla un vânt destul de puternic, care împingea Victoria spre nord-nord-est. Deasupra balonului, bolta albastră se menținea senină, dar se simțea că atmosfera este încărcată.
Pe la opt seara, călătorii se găseau la 32°40’ longitudine, și 4°17’ latitudine. Sub influența furtunii care se apropia, curenții atmosferici îi duceau cu o viteză de treizeci și cinci de mile pe oră. Sub ei se desfășurau cu iuțeală câmpiile ușor unduite și roditoare din Mfuto. Priveliștea era minunată și cei trei călători o admirau încântați.
— Suntem în plină Țară a Lunii, spuse doctorul Fergusson. Cu siguranță că ținutul poartă acest nume, dat încă din antichitate, din cauză că luna a fost adorată aici, în toate timpurile. Este, într-adevăr, un ținut minunat și cu greu s-ar putea întâlni o vegetație mai frumoasă.
— N-ar fi tocmai firesc dacă am găsi-o în jurul Londrei, răspunse Joe, dar ar fi tare plăcut! De ce oare lucruri atât de frumoase se găsesc tocmai în țările acestea înapoiate?
— Dar cine poate ști, replică doctorul, dacă ținutul acesta nu va deveni într-o bună zi centrul civilizației? Popoarele viitorului se vor îndrepta poate într-acolo, când ținuturile Europei se vor fi istovit hrănindu-și locuitorii.
— Crezi așa ceva? întrebă Kennedy.
— Fără îndoială, dragul meu Dick. Privește mersul evenimentelor, studiază migrările succesive ale popoarelor și vei ajunge la aceeași concluzie ca și mine. Asia a fost cea dintâi doică a lumii, nu-i așa? Vreme de poate patru mii de ani ea a muncit, a fost fecundată, a rodit, iar apoi, când au crescut pietre acolo unde creșteau holdele aurii ale lui Homer, copiii ei i-au părăsit sânul secătuit și veștejit. Îi vezi atunci năpustindu-se asupra Europei, tânără și puternică, ce-i hrănește de două mii de ani. Dar rodnicia ei se pierde de pe acum; puterea ei de a produce scade pe zi ce trece; bolile noi care lovesc în fiecare an roadele pământului, recoltele proaste, resursele neîndestulătoare, toate acestea sunt semnul sigur al unei vitalități care slăbește, al unei istoviri apropiate. De aceea vedem de pe acum popoarele năpustindu-se spre sânii hrănitori ai Americii, ca spre un izvor nu inepuizabil, dar încă neepuizat. La rândul lui, și acest continent nou va îmbătrâni; pădurile lui virgine vor cădea sub securea industriei; pământul lui va slăbi pentru că a dat prea mult din ceea ce i se va fi cerut prea mult; acolo unde se legănau două recolte pe an, abia dacă va mai ieși una din aceste pământuri sleite de puteri. Atunci Africa va oferi raselor noi comorile strânse de veacuri în sânul ei. Climatele acestea, fatale străinilor, se vor însănătoși prin asolamente și drenaje; apele risipite se vor aduna într-o albie comună, ca să alcătuiască o arteră navigabilă. Și ținutul acesta deasupra căruia zburăm, mai rodnic, mai bogat, mai plin de viață ca altele, va deveni cândva un regat de seamă, unde vor avea loc descoperiri mai uimitoare încă decât aburul și electricitatea.
— Ah, domnule, spuse Joe, aș vrea să văd așa ceva!
— Te-ai născut prea devreme, băiete!
— Cred, zise Kennedy, că epoca în care industria va absorbi totul va fi extrem de plicticoasă. Tot inventând mașini, oamenii vor sfârși prin a fi distruși de ele. Mi-am imaginat întotdeauna că ziua de apoi va sosi atunci când vreun cazan enorm, supraîncălzit la trei miliarde de atmosfere, va face Pământul să sară în aer.
— Adaug, spuse Joe, că americanii nu vor fi fost cei din urmă care să lucreze la mașina asta!
— Ai dreptate, răspunse doctorul, sunt mari făuritori de cazane! Dar să nu ne lăsăm târâți în astfel de discuții, să ne mulțumim să admirăm ținutul acesta al Lunii, de vreme ce ne e dat să-l vedem.
Soarele, strecurându-și ultimele raze sub îngrămădirea de nori, împodobea cu aureola lui cele mai mici ridicături ale solului; arborii uriași, ierburile arborescente, mușchii de pe jos, fiecare își avea partea sa din această revărsare de lumină. Pe terenul ușor ondulat răsăreau ici și colo mici coline conice. Niciun munte la orizont. Tufișurile de nepătruns, jungle spinoase despărțeau luminișurile, unde se vedeau sate numeroase; aliori uriași le înconjurau cu fortificații naturale, amestecându-se cu ramurile în formă de corali ale copacilor.
În curând, Malagazari, unul din râurile principale, care alimentează lacul Tanganyika, începu să șerpuiască pe sub tufișurile de verdeață. În albia sa se vărsau numeroase râuri și râușoare, formate de torentele care iau naștere în perioadele de revărsare a apelor, sau de heleșteiele adâncite în straturile argiloase ale solului. Pentru observatorii de la înălțime, totul părea o rețea de cascade, aruncată pe întreaga suprafață de apus a țării.
Animale cu cocoașe mari pășteau în poienele bogate, abia văzându-se dintre ierburile înalte. Pădurile ofereau privirii minunate soiuri de arbori, ca niște buchete enorme, în care se refugiau lei, leoparzi, hiene, tigri, ca să scape de ultimele raze fierbinți ale soarelui. Uneori, un elefant făcea să se miște vârfurile copacilor, și se auzea trosnetul crăcilor care cedau sub colții lui de fildeș.
— Strașnic ținut de vânătoare! strigă Kennedy entuziasmat. Un glonț aruncat la întâmplare, în plină pădure, ar întâlni oricând un vânat vrednic de el! N-am putea să încercăm puțin?
— Absolut deloc, dragul meu Dick, se apropie noaptea, o noapte amenințătoare, însoțită de furtună. Or, furtunile sunt cumplite prin ținuturile astea, unde pământul se aseamănă cu o imensă butelie electrică.
— Aveți dreptate, domnule, spuse Joe. Căldura e înăbușitoare, iar vântul s-a liniștit cu totul; se simte că se pregătește ceva.
— Atmosfera este supraîncărcată cu electricitate, răspunse doctorul. Orice ființă vie este sensibilă la această stare a cerului, care precede lupta elementelor naturii, și mărturisesc că nu am fost niciodată impresionat cum sunt acum.
— Ei bine, întrebă vânătorul, n-ar fi cazul să coborâm?
— Dimpotrivă, Dick, aș prefera să urc. Mă tem să nu fiu târât prea departe de drumul meu, din cauza încrucișării curenților atmosferici.
— Așadar, vrei să părăsești direcția pe care am urmat-o de la coastă încoace?
— Dacă îmi va fi cu putință, răspunse Fergusson, mă voi îndrepta mai curând spre nord, cam cu 7 sau 8°. Voi încerca să urc spre latitudinile unde se presupun a fi izvoarele Nilului; poate că vom zări oarecare urme ale expediției căpitanului Speke, sau poate chiar caravana domnului de Heuglin. Dacă sunt exacte calculele mele, ne găsim la 32°40’ longitudine și aș vrea să trec peste Ecuator.
— Ia uite! strigă Kennedy, întrerupându-și prietenul. Ia uită-te la hipopotamii aceia care ies din heleșteie, ca niște mase de carne sângerândă, și la crocodilii care aspiră cu zgomot aerul!
— Se înăbușă! glăsui Joe. Ah, ce minunat călătorim noi și nici nu ne pasă de jivinele care foiesc acolo jos. Domnule Samuel! Domnule Kennedy! Ia uitați-vă la șirurile de animale care merg în rânduri dese! Sunt cu siguranță vreo două sute; sunt lupi, nu-i așa?
— Nu, Joe, sunt câini sălbatici; o rasă renumită, care nu se teme să atace chiar leii. Pentru un călător întâlnirea cu ei e îngrozitoare. Este sfâșiat pe loc.
— Bine! Atunci nu Joe va fi acela care-și va lua sarcina să le pună botniță. Și apoi, dacă așa le e felul, nu prea trebuie să fim supărați pe ei.
Sub influența furtunii apropiate, tăcerea cuprinse văzduhul, încetul cu încetul. Aerul dens nu mai putea transmite sunetele. Atmosfera părea vătuită și, asemenea unei săli căptușite cu tapițerie, își pierdea orice sonoritate. Pasărea-aligator, cocorii încoronați, gaițele roșii și albastre, pasărea-imitatoare, muscarii se ascundeau în frunzișul copacilor înalți. Natura întreagă prevestea un apropiat cataclism.
La ora nouă seara, Victoria rămase nemișcată deasupra Msene-ului, regiune cu nenumărate sate, ce abia se distingeau în umbră; câteodată, răsfrângerea unei raze, rătăcită pe apa posomorâtă, arăta că pe acolo erau șanțuri la distanțe egale și, la o ultimă licărire de lumină, puteai zări forma nemișcată și întunecată a palmierilor, tamarinilor, sicomorilor și a aliorilor uriași.
— Mă înăbuș! spuse scoțianul, trăgând cu putere, din adâncul plămânilor, aerul rarefiat. Nu ne mai mișcăm; n-ar fi mai bine să coborâm?
— Dar furtuna? întrebă doctorul, destul de neliniștit.
— Dacă ți-e teamă că vei fi luat de vânt, mi se pare că nu e nimic de făcut.
— Poate că furtuna nu va izbucni în noaptea asta, glăsui Joe. Norii sunt foarte sus.
— Tocmai acesta-i motivul care mă face să nu urc deasupra lor. Ar trebui să urcăm la o înălțime prea mare, să pierdem pământul din vedere și să nu știm toată noaptea dacă și încotro înaintăm.
— Hotărăște-te, dragul meu Samuel! Cât mai grabnic!
— E supărător faptul că a încetat vântul, reluă Joe. Ne-ar fi îndepărtat de furtună.
— E într-adevăr regretabil, prieteni, căci norii sunt un pericol pentru noi, deoarece dau naștere la curenți opuși, care ne pot prinde în vârtejurile lor. Și apoi, fulgerele ne pot incendia. Pe de altă parte, dacă am arunca ancora, agățându-ne de un copac, puterea vijeliei ne-ar putea azvârli la pământ.
— Atunci ce să facem?
— Trebuie să menținem Victoria într-o zonă mijlocie, între primejdiile pământului și cele ale cerului. Avem apă pentru încălzitor în cantitate suficientă, iar cele două sute de livre de lest sunt neatinse. La nevoie, mă voi servi de ele.
— Vom veghea alături de tine, spuse vânătorul.
— Nu, prieteni, puneți la adăpost proviziile și culcați-vă. Vă voi trezi la nevoie.
— Dar, domnule, n-ar fi bine să vă odihniți și dumneavoastră, atât timp cât nu ne amenință încă nimic?
— Nu, mulțumesc, băiete, prefer să veghez. Balonul nu se mișcă și, dacă nu se schimbă nimic, mâine dimineață ne vom găsi în același loc.
— Bună seara, domnule!
— Noapte bună, dacă este cu putință!
Kennedy și Joe se lungiră sub pleduri. Doctorul rămase singur sub cerul fără margini.
În vremea aceasta, bolta norilor cobora pe nesimțite și întunericul devenea tot mai adânc. Norii negri înconjurau globul terestru, ca și când ar fi vrut să-l sfărâme. Deodată, un fulger violent, tăios, brăzdă noaptea; lumina lui încă nu pierise, când adâncimile cerului fură zguduite de un tunet înfiorător.
— Sus! strigă Fergusson.
Cei doi tovarăși care dormiseră, treziți de tunetul înspăimântător, îi așteptau ordinele.
— Coborâm? întrebă Kennedy.
— Nu! Balonul n-ar rezista. Să urcăm mai înainte ca norii să se transforme în apă și să se dezlănțuie vântul.
Zicând acestea, deschise la maximum robinetul arzătorului.
Furtunile de la tropice se dezlănțuie cu o repeziciune uimitoare. Un alt fulger izbucni în noapte și fu urmat imediat de alte douăzeci. Cerul era brăzdat de descărcări electrice, care pârâiau sub picăturile de ploaie.
— Am întârziat, spuse doctorul. Acum trebuie să străbatem o zonă de foc, cu balonul nostru plin de gaz inflamabil.
— Să coborâm pe pământ! Pe pământ! repeta mereu Kennedy.
— Riscul de a fi trăsniți ar fi aproape același și s-ar adăuga pericolul de a fi sfâșiați într-o clipă de ramurile vreunui arbore.
— Urcăm, domnule Samuel.
— Mai repede, și mai repede!
În această parte a Africii în timpul furtunilor ecuatoriale fulgeră de multe ori, de câte treizeci, treizeci și cinci de ori pe minut. Cerul este cuprins de flăcări și bubuiturile tunetului nu mai contenesc.
Vântul se dezlănțui cu o violență înspăimântătoare, în atmosfera aprinsă, frământând norii incandescenți. Părea că suflul unui ventilator imens ațâța vâlvătaia. Doctorul Fergusson își menținea vasul de încălzire la temperatura maximă; balonul se dilata și urca mereu. Kennedy, în genunchi, în centrul nacelei, ținea pânzele cortului. Nacela se învârtea în chip amețitor și călătorii îndurau oscilații îngrijorătoare. În învelișul aerostatului se iviră mari găuri prin care vântul bătea furios, făcând taftaua să geamă. Un fel de grindină, însoțită de un zgomot tumultuos, brăzda atmosfera și cădea răpăind asupra Victoriei. Aerostatul urca, totuși, mai departe; fulgerele descriau tangente arzătoare în jurul balonului. Victoria se găsea în mijlocul focului.
— În paza lui Dumnezeu! spuse doctorul Fergusson. Suntem în mâinile Lui, numai El ne poate salva. Să fim pregătiți pentru orice întâmplare, chiar și pentru incendiu. S-ar putea ca prăbușirea noastră să nu fie repede.
Vocea lui abia ajungea la urechile tovarășilor săi, dar ei îi puteau vedea chipul, care rămânea liniștit în mijlocul fulgerelor; doctorul privea calm fenomenele de fosforescență produse de focul Sfântului Elmo, care dădea naștere la egrete luminoase fâlfâind pe plasa aerostatului.
Balonul se învârtea, se răsucea, dar continua să urce. După un sfert de oră depășise zona de furtună; emanațiile electrice se desfășurau acum sub el, asemenea unei cununi mari de focuri de artificii atârnate de nacelă.
Era unul din cele mai frumoase spectacole pe care natura le poate oferi omului. Jos, furtuna. Sus, cerul înstelat, liniștit, mut, nepăsător, cu luna care își proiecta razele blânde deasupra norilor dezlănțuiți. Doctorul Fergusson consultă barometrul; îi arăta o înălțime de douăsprezece mii de picioare. Era ora unsprezece noaptea.
— Slavă cerului, suntem în afara oricărui pericol! spuse el. Ne putem menține la această înălțime.
— A fost înspăimântător, glăsui Kennedy.
— Nu-i nimic, replică Joe. Întâmplarea asta aduce puțină variație în călătorie și nu-mi pare rău că am văzut furtună de la o înălțime ceva mai mare decât de obicei. Un spectacol minunat!