Pădurea de arbori care dau gumă. Antilopa albastră. Semnalul de adunare. Un asalt neașteptat. Kanyeme. O noapte sub cerul liber. Mabunguru. Jihue-la-Mkoa. Provizie de apă. Sosirea la Kazeh
Ținutul sterp, uscat, cu un pământ argilos, crăpat de căldură, părea pustiu. Ici și colo se zăreau câteva urme de caravane, de oseminte înălbite de oameni și de animale, pe jumătate roase și amestecate în aceeași țărână. După o jumătate de oră de mers, Dick și Joe pătrunseră într-o pădure de arbori care dau gumă. Înaintau cu ochii la pândă și cu degetul pe trăgaciul armei. Nu știau la ce se pot aștepta. Fără să fie un mare pușcaș, Joe mânuia cu îndemânare o armă de foc.
— Ce bine e să mergi pe jos, domnule Dick, și totuși, locul ăsta nu-i prea prielnic, spuse el, lovind bucățile de cuarț cu care era presărat terenul.
Kennedy îi făcu semn să tacă și să se oprească. Trebuia să știi cum să înlocuiești lipsa câinilor și, oricât de sprinten ar fi fost Joe, nu putea înlocui totuși nasul unui ogar.
În albia unui torent, unde mai rămăseseră câteva băltoace, se adăpa o turmă de vreo zece antilope. Grațioasele animale, presimțind un pericol, păreau neliniștite; după fiecare înghițitură își ridicau cu vioiciune capul gingaș, adulmecând aerul cu nările lor delicate, în direcția vânătorilor.
În timp ce Joe stătea nemișcat, Kennedy ocoli câteva desișuri, puse pușca la ochi și trase. Turma dispăru într-o clipă; numai o antilopă, lovită în umăr, se prăbuși. Kennedy se aruncă asupra prăzii.
Era un blawe-bock, un animal minunat, de un albastru palid ce dădea în cenușiu, cu pântecele și partea dinăuntru a picioarelor albe ca zăpada.
— Bun vânat! strigă vânătorul. E o specie foarte rară de antilopă și sper să-i pot tăbăci pielea în așa fel ca să se păstreze bine.
— Ce vă trece prin gând, domnule Dick?
— Chiar așa! Privește ce păr splendid are!
— Dar doctorul Fergusson nu va îngădui niciodată o asemenea supraîncărcătură.
— Ai dreptate, Joe! Este, totuși, regretabil să părăsești un animal atât de frumos!
— N-o să-l părăsim cu totul, domnule Dick. Vom scoate din el toate foloasele nutritive pe care le poate da și, dacă-mi îngăduiți, mă voi achita de treaba asta tot așa de bine ca și președintele onorabilei corporații a măcelarilor Londrei.
— Cum dorești, prietene. Știi, totuși, că, în calitate de vânător, mă pricep și eu tot atât de bine să jupoi un vânat pe cât mă pricep să-l ucid.
— Sunt sigur de asta, domnule Dick, așa că nu vă sfiiți să faceți o vatră din trei pietre așezate una peste alta; lemne uscate avem destule și în câteva minute voi ști să întrebuințez cărbunii dumneavoastră.
— Numaidecât, glăsui Kennedy.
Improvizară vatra și peste câteva secunde focul pâlpâia.
Joe scoase din trupul antilopei vreo douăsprezece costițe și mușchii cei mai fragezi, care se transformară curând în fripturi la grătar, foarte gustoase.
— Au să-i facă plăcere prietenului Samuel, spuse vânătorul.
— Știți la ce mă gândesc, domnule Dick?
— Desigur că la friptura ta.
— Câtuși de puțin. Mă gândesc la mutra pe care am face-o dacă n-am mai găsi aerostatul.
— Ce idee! Crezi că doctorul ne va părăsi?
— Nu, dar dacă i s-a desprins ancora?
— Cu neputință! Dealtfel, lui Samuel i-ar fi ușor să coboare din nou balonul; îl manevrează cu multă siguranță.
— Dar dacă-l ia vântul și nu se mai poate întoarce aici, la noi?
— Haide, Joe, destul cu presupunerile tale; nu sunt deloc plăcute!
— Ah, domnule Dick, tot ce se întâmplă pe lumea asta este firesc și se poate întâmpla orice; așa că trebuie să prevedem totul...
În clipa aceea răsună un foc de pușcă.
— Hei! făcu Joe.
— E carabina mea! Îi cunosc detunătura!
— E semnalul!
— Ne amenință ceva!
— Poate pe el! replică Joe.
— La drum!
Vânătorii strânseră în grabă friptura și porniră înapoi, călăuzindu-se după urmele pe care le lăsase Kennedy. Desimea frunzișului îi împiedica să zărească aerostatul, de care însă nu puteau fi departe.
În clipa aceea răsună încă un foc de pușcă.
— Trebuie să ne grăbim! spuse Joe.
— Hei, altă detunătură!
— Îmi face impresia că se apără.
— Hai mai repede!
Și porniră, alergând din răsputeri. Când ajunseră la marginea pădurii, în prima clipă văzură Victoria la locul ei, cam la două mile de acolo, și pe doctor în nacelă.
— Dar ce s-a întâmplat? întrebă Kennedy.
— Dumnezeule mare! strigă Joe, a cărui ageră vedere ne este cunoscută.
— Ce vezi?
— Uite, colo, o ceată de negri împresoară balonul!
Într-adevăr, vreo treizeci de inși se îmbulzeau gesticulând, urlând, sărind împrejurul sicomorului. Câțiva, cățărați în copac, ajunseseră până la ramurile cele mai înalte. Pericolul părea de neînlăturat.
— Stăpânul meu e pierdut! strigă Joe.
— Haide, Joe, păstrează-ți sângele rece și ochește bine! Viața a patru dintre negrii ăștia e în mâinile noastre. Înainte!
Străbătuseră o milă în fugă, când din nacelă se auzi un nou foc de pușcă. Glonțul nimeri o făptură care se cățărase pe funia ancorei. Un corp fără viață căzu din creangă în creangă și rămase atârnat la vreo douăzeci de picioare deasupra pământului, cu brațele și cu picioarele bălăbănindu-se în aer.
— Ia te uită! făcu Joe, oprindu-se. Cu ce se mai ține dihania asta de copac?!
— Ce ne privește? răspunse Kennedy. Hai să fugim mai repede.
— Domnule Kennedy, strigă Joe izbucnind în râs, de coadă! Se ține de coadă! E o maimuță! Nu sunt decât maimuțe.
— Mai bine maimuțe decât oameni, spuse Kennedy repezindu-se în mijlocul cetei care urla.
Era într-adevăr o colonie de cinocefali, destul de periculoși, sălbatici și violenți, îngrozitori la vedere, cu botul lor de câine. Totuși, după câteva focuri de armă, hoarda o luă la fugă, schimonosindu-se și lăsând în urmă câteva victime.
Într-o clipă, Kennedy se agăță de scară; Joe se cațără pe sicomor și desfăcu ancora. Nacela coborî până la el, îngăduindu-i să se urce în ea fără greutate. După câteva minute, Victoria se ridica în aer și se îndrepta spre est, dusă de un vânt potrivit.
— Strașnic asalt! spuse Joe.
— Te credeam împresurat de indigeni!
— Din fericire, nu erau decât niște maimuțe, răspunse doctorul.
— De departe, deosebirea nu-i mare, dragul meu Samuel.
— Nici chiar de aproape, replică Joe.
— Oricum ar fi, reluă Fergusson, atacul acesta de maimuțe ar fi putut avea cele mai grave urmări. Dacă s-ar fi desprins ancora sub scuturăturile lor repetate, cine știe unde m-ar fi dus vântul!
— Ce vă spuneam eu, domnule Kennedy?
— Ai avut dreptate, Joe, dar, cu toate că aveai dreptate, în clipa aceea tu pregăteai friptura de antilopă, la a cărei vedere îmi lăsa gura apă.
— Cred și eu, răspunse doctorul, carnea de antilopă e delicioasă.
— Puteți s-o gustați, domnule, masa e servită.
— Pe legea mea, spuse vânătorul, friptura asta are o aromă care nu-i deloc de disprețuit.
— Exact! Am să mă hrănesc cu antilopă până la sfârșitul zilelor mele, răspunse Joe cu gura plină; și am s-o însoțesc cu un pahar de grog, ca să meargă mai ușor.
Joe pregăti băutura care fu sorbită cu evlavie.
— Până aici totul a mers destul de bine, spuse el.
— Ba foarte bine! ripostă Kennedy.
— Spuneți, domnule Dick, regretați că ne-ați însoțit?
— Aș fi vrut să-l văd pe cel care m-ar fi împiedicat s-o fac! răspunse vânătorul cu o expresie hotărâtă.
Acestea se petreceau cam pe la ora patru după-amiază. Victoria întâlni un curent mult mai rapid; terenul urca pe nesimțite și, în curând, coloana barometrică indica o înălțime de o mie cinci sute de picioare deasupra nivelului mării. Ca să-și susțină aerostatul, doctorul fu obligat să dea hidrogenului o puternică stare de dilatare; arzătorul funcționa fără încetare.
Pe la ora șapte, Victoria plutea deasupra bazinului Kanyeme. Doctorul recunoscu de îndată vastul ținut desțelenit, întins pe o suprafață de zece mile, cu satele sale pierdute în mijlocul baobabilor și al arborilor de tigve. Aici se află reședința unuia dintre sultanii țării Ugogo, a cărei civilizație este mai puțin înapoiată, unde omul își vinde mai rar un membru al familiei. Dar oamenii și animalele trăiesc laolaltă, în colibe rotunde, construite fără lemn și care seamănă cu niște clăi de fân.
După Kanyeme, terenul deveni sterp și pietros; dar după o oră, la o oarecare distanță de Mdaburu, într-o depresiune roditoare, vegetația deveni din nou abundentă. Vântul se potoli, ziua era pe sfârșite și atmosfera părea adormită. Doctorul căută zadarnic la diferite înălțimi un curent prielnic.
Văzând calmul naturii, se hotărî să petreacă noaptea în aer și, pentru mai multă siguranță, se ridică la vreo mie de picioare înălțime. Victoria rămânea nemișcată. Noaptea se lăsă tăcută și minunat înstelată.
Dick și Joe se întinseră în culcușul lor liniștit și adormiră adânc, în timp ce doctorul veghea. La miezul nopții îl înlocui scoțianul.
— Dacă intervine cel mai mic incident, să mă trezești, îi spuse Fergusson. Și mai ales nu pierde din ochi barometrul. Pentru noi, el este busola!
Noaptea fu rece; temperatura scăzuse cu 27°[36] în comparație cu cea din timpul zilei. Odată cu întunericul începu și concertul nocturn al animalelor, pe care setea și foamea le scoteau din vizuinile lor; răsuna orăcăitul ca de soprană al broaștelor, însoțit de schelălăitul șacalilor, în timp ce basul impunător al leilor susținea acordurile acestei orchestre vii.
Dimineața când își reluă postul, doctorul consultă busola și-și dădu seama că vântul își schimbase direcția în timpul nopții. În aproximativ două ore, Victoria se abătuse cu treizeci de mile spre nord-est. Trecu pe deasupra regiunii Mabunguru, ținut pietros, presărat cu blocuri lucitoare de sienit și plin de stânci prăvălite pretutindeni. Mase conice, asemănătoare stâncilor din Karnak, acopereau întinderea, ca niște monumente druidice; ici și colo se vedeau înălbite numeroase schelete de bivoli și elefanți; arbori erau puțini, excepție făcând partea de est, unde se găseau păduri întinse, la adăpostul cărora se vedeau câteva sate.
Pe la ora șapte apăru, ca o uriașă carapace, o stâncă rotundă cu un diametru de aproape două mile.
— Suntem pe drumul cel bun, spuse doctorul Fergusson. Iată Jihue-la-Mkoa, unde ne vom opri puțin. Voi reînnoi provizia de apă necesară arzătorului; să încercăm să ne agățăm de ceva.
— Nu prea sunt arbori, răspunse vânătorul.
— Totuși să încercăm. Joe, aruncă ancorele!
Pierzându-și puțin câte puțin din forța sa de ascensiune, balonul se apropie de pământ. Ancorele căzură; una din ele se înțepeni într-o crăpătură de stâncă și Victoria rămase nemișcată.
Nu trebuie să ne închipuim că doctorul ar fi putut stinge cu totul arzătorul în timpul acestor popasuri. Echilibrul balonului fusese calculat la nivelul mării; or, ținutul se ridica tot mai mult, atingând o înălțime de șase până la șapte sute de picioare. Tendința balonului aici era să coboare chiar mai jos de sol, așa că trebuia susținut printr-o anumită dilatare a gazului. Numai în cazul în care, lipsind vântul, doctorul ar fi lăsat nacela pe pământ, aerostatul, ușurat de greutatea ei considerabilă, s-ar fi susținut în aer, fără ajutorul arzătorului.
Hărțile indicau bălți imense pe povârnișul de apus al masivului Jihue-la-Mkoa. Joe porni într-acolo, singur, cu un butoiaș cam de zece galoane; găsi fără greutate locul indicat, nu departe de un sat pustiu, își luă provizia de apă și se întoarse în mai puțin de trei sferturi de oră. Nu văzuse nimic neobișnuit, afară doar de niște uriașe capcane pentru elefanți; ba chiar fusese cât p-aici să cadă într-una din ele, în care zăcea un schelet pe jumătate măcinat.
Din această excursie aduse un fel de moșmoane, pe care maimuțele le mâncau cu lăcomie. Doctorul recunoscu fructul arborelui „mbenbu”, foarte abundent pe partea apuseană a masivului Jihue-la-Mkoa.
Fergusson îl așteptase pe Joe cu oarecare nerăbdare, deoarece un popas oricât de scurt, pe acest pământ neospitalier, îi inspira totdeauna teamă. Apa fu înlocuită fără greutate, deoarece nacela coborâse până aproape de pământ. Apoi Joe smulse ancora și se urcă sprinten alături de stăpânul său. Acesta ațâță numaidecât flacăra și Victoria se înălță din nou în văzduh.
Se găseau la vreo sută de mile de Kazeh, importantă așezare din interiorul Africii, la care, mulțumită unui curent de sud-est, puteau nădăjdui să ajungă în timpul zilei. Mergeau cu o viteză de paisprezece mile pe oră. La această viteză, dirijarea aerostatului devenea destul de grea; nu se puteau urca prea sus, fără să dilate foarte mult gazul, deoarece însăși înălțimea mijlocie a ținutului era de trei mii de picioare. Or, pe cât era posibil, doctorul prefera să nu forțeze dilatarea. Așa că urmară cu multă îndemânare șerpuirile unui defileu destul de anevoios și trecură prin apropierea satelor Thembo și Tura-Wels. Acesta din urmă face parte din Unyamwezy, ținut minunat, în care arborii ating cele mai mari dimensiuni; printre alții cactușii, care ajung uriași.
În jurul orei două, pe o vreme minunată și sub un soare arzător, care făcea să dispară cel mai neînsemnat curent de aer, Victoria plutea deasupra orașului Kazeh, situat la o depărtare de trei sute treizeci de mile de coastă.
— Am plecat din Zanzibar la ora nouă dimineața, spuse doctorul Fergusson consultându-și notele, și după două zile de călătorie am străbătut, cu ocolurile noastre, aproape cinci sute de mile geografice[37]. Căpitanilor Burton și Speke le-au trebuit patru luni și jumătate ca să facă același drum!