Mosfeia. Șeicul. Denham, Clapperton, Oudney, Vogel. Capitala ținutului Loggum. Toole. Liniște deasupra regiunii Kernak. Guvernatorul și curtea sa. Atacul. Porumbeii incendiatori
A doua zi, la 11 mai, Victoria își reluă drumul aventuros. Călătorii aveau încredere în balon, așa cum au marinarii în corabia lor.
Uragane cumplite, călduri tropicale, ascensiuni periculoase, coborâri și mai periculoase din toate acestea ieșiseră cu bine. S-ar putea spune că Fergusson conducea balonul cu o singură mișcare; așa că, deși nu cunoștea punctul de sosire, nu se mai temea de rezultatul călătoriei. În această țară de barbari și de fanatici, însă, prudența îi obliga să ia cele mai severe precauțiuni. Ceru, așadar, prietenilor săi, să fie pregătiți pentru orice întâmplare, în orice clipă. Vântul îi purta acum spre nord și pe la orele nouă zăriră marele oraș Mosfeia, așezat pe un deal, între doi munți înalți. Mosfeia avea o poziție strategică greu de cucerit. Puteai ajunge la el pe o singură cale: un drum îngust între o întindere mlăștinoasă și o pădure.
În clipa apariției lor, un șeic, îmbrăcat în culori vii, însoțit de o escortă călare, precedat de iscoade și trâmbițași, care-i croiau drum înlăturând crengile din cale, își făcea intrarea în oraș.
Doctorul coborî, pentru a-i privi mai de aproape pe indigeni, dar când aceștia văzură balonul, se înspăimântară îngrozitor și începură să fugă cât îi țineau picioarele sau cât îi puteau duce caii.
Numai șeicul rămase nemișcat. Își luă arma, o încărcă și așteptă mândru.
Doctorul se apropie la o înălțime de abia o sută cincizeci de picioare și-l salută în limba arabă, cu vocea sa plăcută.
La auzul acestor cuvinte venite din cer, șeicul descălecă, se prosternă în praful drumului și doctorul nu-l mai putu scoate din adorația sa.
— Ar fi cu neputință ca acești oameni să nu ne ia drept ființe supranaturale, deoarece pe primii europeni veniți printre ei i-au socotit o rasă supraomenească. Când șeicul va povesti întâlnirea, desigur că va împodobi întâmplarea cu toată puterea imaginației arabe. Gândiți-vă ce vor face din noi într-o zi legendele...
— Ar fi foarte supărător, răspunse vânătorul. Din punct de vedere al civilizației, ar fi mai bine să ne socotească simpli oameni. Asta le-ar da negrilor o cu totul altă părere despre puterea europeană.
— De acord, dragul meu Dick, dar ce putem face? Oricât ai explica savanților acestui ținut mecanismul unui aerostat, ei nu vor înțelege nimic și vor admite întotdeauna intervenția supranaturalului.
— Domnule, întrebă Joe, ați vorbit despre primii europeni care au explorat ținutul. Care sunt ei, vă rog?
— Dragul meu, ne aflăm pe drumul urmat de maiorul Denham; el a fost primit de sultanul din Mandara, chiar la Mosfeia. Părăsise Bornu-ul și-l întovărășise pe șeic, într-o expediție contra felatahilor; a asistat la atacul orașului, care rezista curajos gloanțelor arabe, numai cu săgețile sale, reușind să pună pe fugă trupele șeicului. Toate astea însă nu erau decât un pretext pentru omoruri, jafuri și prădăciuni. Maiorul a fost jefuit cu desăvârșire, dezbrăcat de haine, și nu s-ar fi întors niciodată la Kuka, orașul capitală al regiunii Bornu, dacă, pentru a scăpa din mâna învingătorilor, nu s-ar fi ascuns sub burta unui cal ce fugea în galop nebun.
— Dar cine era maiorul Denham?
— Un curajos englez care, din anul 1822 până în 1824, a condus o expediție în Bornu, întovărășit de căpitanul Clapperton și de doctorul Oudney. Ei au plecat din Tripoli în luna martie, au ajuns la Murzuk, capitala Fezzanului și, mergând pe drumul pe care l-a urmat mai târziu doctorul Barth pentru a se întoarce în Europa, au ajuns, la 16 februarie 1823, la Kuka, în apropierea Lacului Ciad. Denham a întreprins diferite explorări în Bornu, Mandara și pe malurile orientale ale lacului. În acest timp, la 15 decembrie 1823, căpitanul Clapperton și doctorul Oudney intrară în Sudan și ajunseră până la Sackatou, iar Oudney muri de oboseală și epuizare, în orașul Murmur.
— Această parte a Africii, spuse Kennedy, a pricinuit, așadar, pierderi printre oamenii de știință!
— Da, ținutul este fatal. Mergem direct spre regatul Barghimi, pe care Vogel a străbătut-o în 1856, pentru a pătrunde până la Wadai, unde a dispărut. Tânărul acesta, în vârstă de douăzeci și trei de ani, a fost trimis pentru a conlucra cu doctorul Barth; ei se întâlniră la 1 decembrie 1854. Apoi Vogel începu să exploreze ținutul. Către sfârșitul anului 1856, el își făcea cunoscută, în ultimele sale scrisori, intenția de a cerceta regatul Wadai, în care niciun european nu ajunsese încă. Se pare că a pătruns până la Wara, capitala ținutului unde, după unii, a fost făcut prizonier, iar după alții a fost omorât, pentru că ar fi încercat ascensiunea unui munte sfânt din regiunea aceea. Dar moartea exploratorilor nu trebuie acceptată așa de ușor, deoarece aceasta presupune că nu mai e nevoie să fie căutați. Astfel, de câte ori nu a fost anunțată oficial moartea doctorului Barth, ceea ce, pe drept, l-a supărat foarte mult. Este deci posibil ca Vogel să fi fost făcut prizonier de sultanul din Wadai, care nădăjduise să obțină bani pentru răscumpărarea lui. Baronul de Neimans porni și el spre Wadai, dar muri în drum, la Cairo, în 1855. Știm acum că domnul de Heuglin se găsește pe urmele lui Vogel cu o expediție trimisă de la Leipzig. Așa că vom afla curând despre soarta acestui călător tânăr și îndrăzneț[53].
Mosfeia dispăruse de mult la orizont. Mandara își desfășura în văzul călătorilor minunatele sale bogății: pădurile de salcâmi și de locuste cu flori roșii și plantele erbacee din câmpiile de indigo și bumbac. Shari, care se vărsa la optzeci de mile mai departe în Lacul Ciad, curgea în rostogoliri aprige.
Doctorul arătă tovarășilor săi, pe harta lui Barth, cursul apei:
— Vedeți, spuse el, că lucrările acestui savant sunt foarte precise. Ne îndreptăm direct spre districtul Loggum și poate chiar spre capitala Kernak. Acolo a murit, în vârstă de abia douăzeci și doi de ani, sărmanul Toole. Era un tânăr englez din regimentul 80, sublocotenent, care de câteva săptămâni i se alăturase maiorului Denham în Africa și care își găsi curând moartea aici. Acest ținut imens poate fi foarte bine numit „cimitirul europenilor”.
Câteva bărci lungi de cincizeci de picioare coborau cursul fluviului Shari. Victoria, la o mie de picioare de pământ, atrăgea foarte puțin atenția indigenilor. Vântul, care suflase cu oarecare putere până atunci, avea tendința să scadă.
— Vom fi oare din nou prinși într-o zonă calmă? întrebă doctorul.
— Bine, stăpâne! Acum nu ne mai temem nici de lipsa de apă, nici de pustiu!
— Nu, dar ne temem de populații mai primejdioase decât pustiul și lipsa de apă!
— Priviți, spuse Joe, ceva care seamănă cu un oraș.
— Este Kernak. Ultimele adieri ale vântului ne poartă într-acolo și, dacă ne interesează, putem să-i facem planul exact.
— Nu ne apropiem? întrebă Kennedy.
— Nimic mai ușor, Dick! Ne aflăm deasupra orașului! Dați-mi voie să strâng puțin robinetul arzătorului; coborârea noastră nu va întârzia.
Peste o jumătate de oră, Victoria rămăsese nemișcată, la două sute de picioare deasupra solului.
— Iată-ne, spuse doctorul, mai aproape de Kernak, decât ar putea fi de Londra un om cocoțat în cupola Sfântului Paul. Astfel putem privi în voie.
— Ce e cu zgomotul ăsta ca de ciocănașe, care se aude din toate părțile?
Joe privi cu atenție și văzu că zgomotul era pricinuit de numeroși țesători, care-și băteau în aer liber pânzele întinse pe trunchiuri de arbori.
Capitala districtului Loggum se vedea întreagă, ca și cum ar fi fost desenată pe un plan; era un adevărat oraș, cu case aliniate și cu străzi largi. În mijlocul unei piețe mari se ținea un târg de sclavi. Era o mare afluență de cumpărători, căci indigenele din Mandara, cu picioarele și cu mâinile foarte mici, se bucurau de mare căutare și se găseau aici de cumpărat foarte convenabil.
La apariția Victoriei, se petrecu același lucru ca și în alte părți: întâi strigăte, apoi o mirare profundă.
Afacerile fură părăsite, lucrul fu întrerupt și zgomotul încetă. Călătorii rămăseseră într-o imobilitate perfectă, nepierzând niciun detaliu al acestui oraș populat; coborâră chiar la șaizeci de picioare deasupra lui.
Atunci ieși din locuința sa guvernatorul ținutului Loggum, cu un steag verde și întovărășit de muzicanți care suflau din toate puterile, gata să spargă orice, afară de propriii plămâni, în niște instrumente, făcute din coarne de bivol, scoțând sunete aspre. Mulțimea se adună în jurul lui.
Doctorul Fergusson căută să se facă auzit, dar îi fu peste putință.
Acești oameni, care aveau fruntea înaltă, părul cârlionțat, nasul aproape acvilin, păreau un popor mândru și inteligent, dar prezența Victoriei îi tulbura într-un chip ciudat. Se vedeau călăreți alergând în toate direcțiile. Era limpede că trupele guvernatorului se adunau să lupte împotriva extraordinarei apariții.
Joe flutură în zadar batiste de toate culorile; nu obținu niciun rezultat.
În vremea aceasta, șeicul, înconjurat de curtea sa, ceru să se facă liniște și rosti un discurs, pe care doctorul nu putu să-l înțeleagă, fiind vorba de o arabă amestecată cu limba baghirmi, dar își dădu seama, după limba universală a gesturilor, că erau invitați să plece. Nici el nu dorea altceva, însă îi era imposibil s-o facă, din cauză că vântul încetase.
Imobilitatea balonului îl scoase din sărite pe șeic, iar curtenii săi începură să urle pentru a obliga monstrul s-o ia din loc. Curtenii păreau personaje foarte ciudate din pricina celor cinci-șase cămăși de diferite culori, pe care le purtau. Aveau un pântec enorm, care părea nenatural. Doctorul le explică tovarășilor săi, mirați, că acest port era un mijloc de al linguși pe sultan. Rotunjimea abdomenului arăta ambiția oamenilor. Toți acești oameni grași gesticulau și strigau; dar unul, care părea să fie prim-ministru, judecând după grăsimea sa, striga mai tare decât toți. Mulțimea negrilor își amesteca urletele cu strigătele curtenilor, gesticulând ca maimuțele, ceea ce producea o mișcare uniformă a peste zece mii de brațe. Călătorii însă nu se intimidară. Atunci soldații, înarmați cu arcuri și săgeți, se așezară în linie de bătaie. Victoria își dilată hidrogenul și se înălță liniștită dincolo de zona periculoasă. Șeicul își îndreptă arma spre balon, dar Kennedy, care îl urmărea, îi sfărâmă cu un glonț arma din mână.
După această lovitură neașteptată, urmă o zăpăceală generală; toți o luară la fugă și se ascunseră prin colibe, prin case și orașul rămase pustiu tot restul zilei. Veni noaptea; vântul nu se pornise. Trebuiau să se resemneze să rămână nemișcați, la trei sute de picioare înălțime.
Niciun foc nu strălucea în noapte. Domnea o liniște de mormânt. Doctorul își încorda atenția; liniștea asta putea ascunde o capcană. Și Fergusson avea dreptate să vegheze. Spre mijlocul nopții, orașul apăru ca un rug; sute de raze luminoase se încrucișau ca niște rachete, formând o țesătură de linii de foc.
— Ce ciudat! spuse doctorul...
— Dar, Dumnezeu să mă ierte! glăsui Kennedy. S-ar spune că incendiul urcă și se apropie de noi.
Într-adevăr, în hărmălaia strigătelor îngrozitoare și a pocniturilor de armă, focul urca spre Victoria. Joe se pregăti să arunce o parte din lest. Fergusson își lămuri îndată fenomenul.
Mii de porumbei, ale căror cozi erau îmbibate cu materii combustibile aprinse, fuseseră aruncați împotriva Victoriei; înspăimântați, ei zburau formând în atmosferă zigzaguri de foc.
Kennedy își descărcă armele asupra lor, dar ce putea să facă împotriva unei armate atât de numeroase? Porumbeii înconjuraseră nacela și balonul, ai cărui pereți reflectau lumina, părând învăluiți într-o rețea de foc. Doctorul zvârli fără nicio ezitare încă o bucată de cuarț și astfel ajunse în afara zonei unde zburau păsările primejdioase.
Timp de două ore porumbeii se mai văzură ici și colo, în noapte; apoi, puțin câte puțin, numărul lor scăzu, luminile se stinseră.
— Acum putem să dormim liniștiți, spuse doctorul.
— Nu-i rău gândit pentru niște sălbatici! făcu Joe.
— Da, ei întrebuințează în mod curent porumbeii, ca să incendieze colibele satelor, dar de data aceasta satul a zburat mai sus decât incendiatorii lui.
— Cu siguranță că un balon n-are a se teme de dușmani, spuse Kennedy.
— Ba da, replică doctorul.
— Care sunt aceia?
— Imprudenții pe care-i duce în nacelă. Așa că, prieteni, să fim întotdeauna și peste tot foarte atenți.