Mănunchiul de lumină. Misionarul. Răpirea într-o rază de lumină. Preotul lazarist. Puțină speranță. Îngrijirile doctorului. O viață de abnegație. Traversarea unui vulcan
Fergusson proiectă spre diferite puncte din spațiu puternica sa fâșie de lumină și o opri pe un loc de unde se auzeau strigăte de groază. Cei doi tovarăși ai săi aruncară într-acolo o privire iscoditoare.
Baobabul, deasupra căruia Victoria se menținea aproape nemișcată, se înălța în mijlocul unui luminiș; între câmpurile de susan și de trestie de zahăr erau vreo cincizeci de colibe joase și conice, în jurul cărora furnica un trib numeros.
La o sută de picioare dedesubtul balonului se ridica un stâlp la piciorul căruia zăcea o făptură omenească, un bărbat tânăr, de cel mult treizeci de ani, cu părul lung și negru, pe jumătate gol, slab, însângerat, acoperit de răni, cu capul căzut în piept ca un Crist pe cruce.
Câteva fire de păr mai scurte în creștetul capului mai arătau locul unei tonsuri pe jumătate șterse.
— Un misionar! Un preot! strigă Joe.
— Biet nenorocit! spuse Dick.
— Îl vom salva, prietene, spuse doctorul, îl vom salva!
Mulțimea negrilor fu cuprinsă de o spaimă ușor de înțeles, zărind balonul asemănător unei comete enorme, cu o coadă orbitor de luminoasă. La strigătele lor, prizonierul își înălță privirea. Ochii îi străluciră însuflețiți de nădejde și, fără să înțeleagă prea bine ce se petrece cu el, își întinse mâinile către salvatorii neașteptați.
— Trăiește! Trăiește! strigă Fergusson. Lăudat fie Domnul! Sălbaticii ăștia sunt cuprinși de o spaimă minunată! Îl vom salva. Sunteți gata, prieteni?
— Suntem gata, Samuel!
— Joe, stinge arzătorul!
Ordinul doctorului fu îndeplinit. O adiere abia simțită împingea încet aerostatul spre locul unde se afla prizonierul. În același timp, prin contractarea gazului, balonul cobora ușor.
Vreo zece minute continuă să plutească în mijlocul razelor luminoase. Fergusson proiectă asupra mulțimii mănunchiul lor strălucitor, care alergă pe sol aruncând ici-colo pete vii de lumină. Tribul, stăpânit de o frică de nedescris, dispăru treptat în colibe, astfel că în jurul stâlpului nu mai rămase nimeni. Doctorul avea deci dreptate să se bazeze pe apariția fantastică a Victoriei, care proiecta raze de soare în întunericul de nepătruns.
Nacela se apropia de pământ. În timpul acesta, câțiva negri mai îndrăzneți, înțelegând că victima avea să le scape, reveniră totuși, strigând sălbatic. Kennedy își și pregătise pușca, dar doctorul îi interzise să tragă. Nemaiavând puterea să se țină în picioare, preotul rămase în genunchi. Nu era nici măcar legat de stâlp, deoarece, dată fiind slăbiciunea sa, legăturile ar fi fost de prisos. Când nacela se apropie de pământ, vânătorul își aruncă arma, îl apucă de mijloc și-l trase înăuntru, chiar în clipa în care Joe arunca, brusc, două sute de livre de balast. Doctorul se aștepta ca balonul să urce cu o mare repeziciune, dar, împotriva așteptărilor sale, după ce se înălță trei, patru picioare, rămase nemișcat.
— Ce ne ține? strigă el îngrozit.
Câțiva sălbatici se apropiau scoțând strigăte înfricoșătoare.
— Oh! făcu Joe, aplecându-se în afară. Unul dintre negrii ăștia blestemați s-a agățat de fundul nacelei!
— Dick! Dick! strigă doctorul, bidonul cu apă!
Dick înțelese intenția prietenului și, ridicând unul dintre bidoanele cu apă care cântărea mai mult de o sută de livre, îl aruncă peste bord. Victoria, ușurată deodată, făcu o săritură de trei sute de picioare în aer în mijlocul urletelor tribului, căruia prizonierul îi scăpa într-o rază de lumină orbitoare.
— Ura! strigară cei doi tovarăși ai doctorului.
Deodată balonul făcu un nou salt, care îl duse la mai bine de o mie de picioare înălțime.
— Ce-i asta? întrebă Dick, care fu cât pe ce să-și piardă echilibrul.
— Nimic, pușlamaua și-a dat drumul, spuse liniștit Fergusson.
Și Joe, aplecându-se repede, putu să-l zărească pe sălbatic, cu mâinile întinse, răsucindu-se în aer și zdrobindu-se de pământ.
Doctorul îndepărtă atunci capetele firelor electrice și întunericul se lăsă din nou. Era ora unu după miezul nopții. Francezul, leșinat, deschise în sfârșit ochii.
— Sunteți salvat! îi spuse doctorul.
— Salvat! răspunse el în englezește, cu un surâs trist. Salvat de la o moarte crudă! Fraților, vă mulțumesc, dar zilele mele sunt numărate, chiar orele, căci nu mai am mult de trăit.
Și misionarul, sfârșit, căzu din nou în somnolență.
— E pe moarte! strigă Dick.
— Nu! Nu! răspunse Fergusson, aplecându-se deasupra lui. Dar este foarte slăbit. Să-l culcăm sub cort!
Îl întinseră încetișor pe pătură și se uitară cu milă la acest biet trup istovit, acoperit de cicatrice și de răni încă sângerânde, în care fierul și focul lăsaseră în douăzeci de locuri urme dureroase. Doctorul rupse o batistă și făcu o compresă pe care o întinse peste răni, după ce le spălă mai întâi. Îi dădu aceste îngrijiri foarte atent și cu îndemânare, ca un adevărat medic.
Apoi, luând din farmacia sa un întăritor, turnă câteva picături pe buzele preotului. Acesta își mișcă slab buzele tremurânde și abia avu puterea să murmure:
— Mulțumesc, mulțumesc!
Doctorul înțelese că pacientul lui avea nevoie de odihnă totală.
Lăsă perdelele cortului și se întoarse la conducerea balonului. Ținând seama de greutatea noului său oaspete, aruncase din nacelă aproape o sută optzeci de livre de balast, așa că balonul se menținea fără ajutorul arzătorului. La primele raze ale soarelui, un curent de aer îl împinse încetișor spre vest-nord-vest.
Fergusson îl privi câteva clipe pe preotul care ațipise.
— De-am putea să-l ținem în viață pe acest tovarăș de drum, trimis de cer! spuse vânătorul. Ai vreo speranță?
— Da, Dick, cu îngrijiri, în aerul curat...
— Cât a suferit omul ăsta! spuse Joe cu emoție în glas. E mai îndrăzneț ca noi dacă a venit singur în mijlocul acestor triburi.
— Fără îndoială, răspunse vânătorul.
Cât ținu ziua, doctorul nu întrerupse somnul bolnavului, un somn adânc, întrerupt de vaiete, care-l îngrijorau pe Fergusson.
Spre seară, Victoria rămase nemișcată în beznă. Rămase tot astfel și în cursul nopții. În timp ce Kennedy și Joe făceau pe rând de strajă la căpătâiul bolnavului, Fergusson veghea pentru siguranța tuturor.
A doua zi de dimineață, Victoria se deplasase foarte puțin spre apus. Ziua se anunța limpede și frumoasă. Bolnavul putu să cheme pe noii săi prieteni cu o voce mai întărită. Ridicară perdelele cortului și el respiră fericit aerul proaspăt al dimineții.
— Cum vă simțiți? îl întrebă Fergusson.
— Se pare că mai bine, răspunse el. Dar pe voi, prietenii mei, nu v-am văzut decât în vis. Abia de pot să-mi dau seama ce s-a petrecut. Spuneți-mi cine sunteți, ca să vă pot pomeni în ultima mea rugăciune.
— Suntem călători englezi, răspunse Samuel; încercăm să traversăm Africa în balon și, în timpul călătoriei, am avut fericirea să vă salvăm.
— Știința își are eroii ei! spuse misionarul.
— Dar religia își are martirii ei, răspunse scoțianul.
— Sunteți misionar? întrebă doctorul.
— Sunt un preot al misiunii Lazariste. Cerul v-a trimis la mine, lăudat fie cerul! Îmi făcusem de-acum jertfa vieții!... Dar dumneavoastră veniți din Europa. Vorbiți-mi de Europa, de Franța. Nu am primit știri de acolo de cinci ani.
— Cinci ani, singur printre sălbaticii ăștia! strigă Kennedy.
— Sunt suflete de mântuit, spuse tânărul preot, frați neștiutori și barbari, pe care numai religia îi poate învăța și civiliza.
Samuel Fergusson, răspunzând dorinței lui, îi vorbi mult despre Franța.
Acesta îl asculta cu nesaț și lacrimile îi curgeau din ochi. Bietul tânăr lua pe rând mâinile lui Kennedy și ale lui Joe în mâinile sale, arzând de febră. Doctorul îi pregăti câteva cești de ceai, pe care bolnavul le bău cu plăcere, căpătând astfel putere să se ridice puțin și, văzându-se purtat prin seninul cerului, începu să surâdă.
— Sunteți niște călători curajoși, spuse el, de aceea veți reuși în încercarea voastră îndrăzneață. Voi vă veți revedea părinții, prietenii, patria...
Tânărul preot era atât de slăbit, încât trebuiră să-l culce din nou. Câteva ore rămase ca mort în mâinile lui Fergusson. Fergusson nu-și putu stăpâni emoția. Simțea cum se stinge viața unui om. Aveau să-l piardă oare atât de repede pe cel pe care-l smulseseră supliciului? Îi pansă din nou rănile groaznice ale martirului și trebui să sacrifice cea mai mare parte din provizia de apă pentru a-i răcori tâmplele înfierbântate. Îl îngriji cu duioșie și îndemânare. Bolnavul renăștea puțin câte puțin în brațele sale și își recăpăta simțirea, dacă nu și viața.
Din vorbele lui întretăiate, doctorul îi află povestea.
— Vorbiți limba dumneavoastră maternă, îi spuse el; o înțeleg și vă va obosi mai puțin.
Misionarul era un tânăr sărac din satul Aradon, din Bretania, din inima Morbihanului. Din cea mai fragedă vârstă se simțise atras de cariera preoțească. Acestei vieți de abnegație vru să-i adauge și viața de primejdii și intră în rândurile preoților din misiune, al cărei fondator a fost sfântul Vincent de Paul. La vârsta de douăzeci de ani, își părăsise țara pentru a pleca pe pământul neospitalier al Africii. Și de acolo, pas cu pas, trecând peste toate obstacolele, înfruntând lipsurile, mergând și rugându-se, înaintase până în mijlocul triburilor care locuiau în regiunile afluenților Nilului superior. Timp de doi ani, religia îi fusese respinsă, râvna nesocotită, milostenia răstălmăcită; rămăsese prizonier la unul din cele mai crude triburi din Nyambarra, îndurând mii de chinuri. Dar el tot învăța, tot povățuia, tot se ruga. După ce tribul, împrăștiat printr-una din luptele atât de obișnuite în aceste locuri, îl lăsase drept mort, el, în loc să se întoarcă din drum, își continuase pelerinajul evanghelic. Zilele cele mai liniștite, pe care le petrecuse atunci fuseseră acelea în care era considerat nebun. Se familiarizase cu dialectele regiunii și propovăduia catehismul. În sfârșit, încă doi ani lungi străbătuse regiunile sălbatice, împins de acea putere mai presus de om care vine de la Dumnezeu, și de aproape un an se stabilise în mijlocul tribului Nyam-Nyam, cunoscut sub numele de Barafri, unul dintre cele mai sălbatice. Înainte cu câteva zile, șeful tribului murise, iar el fusese învinuit de sfârșitul lui neașteptat și băștinașii hotărâseră să-l jertfească; chinul dura de 40 de ore; azi la amiază trebuia să moară, așa cum bănuise doctorul. Când auzise focuri de armă, firea fusese mai tare decât el și începuse să strige: „Ajutor! Ajutor!”, iar când o voce venită din cer îi strigase cuvinte de îmbărbătare, crezuse că visează.
— Nu-mi pare rău, adăugă el, de viața aceasta care se duce; viața mea e Dumnezeu!
— Nu-ți pierde curajul, îi răspunse doctorul. Suntem lângă dumneata, te vom salva de la moarte așa cum te-am salvat de la supliciu.
— Nu cer atâta cerului, spuse preotul resemnat. Binecuvântat fie Domnul care mi-a dat înainte de moarte bucuria de a strânge mâini prietene și de a auzi limba țării mele.
Puterile misionarului slăbiră din nou. Astfel, ziua se scurse între speranță și îngrijorare. Kennedy era foarte mișcat, iar Joe își ștergea lacrimile pe ascuns.
Victoria înainta încet, și vântul părea că vrea să-și cruțe povara prețioasă.
Către seară, Joe semnală spre vest o lumină imensă. La latitudini mai ridicate, ar fi fost luată drept aurora boreală; cerul părea în flăcări. Doctorul examina fenomenul.
— Nu poate fi decât un vulcan în erupție! spuse el.
— Dar vântul ne duce într-acolo! răspunse Kennedy.
— Bine, vom trece deasupra lui, la o înălțime care ne va pune în afară de orice pericol.
După trei ore, Victoria se găsea în mijlocul munților. Poziția sa exactă era 24°15’ longitudine și 4°42’ latitudine.
În fața aerostatului, un crater aprins revărsa torente de lavă topită și zvârlea bucăți de stâncă la o mare înălțime; fluvii de foc lichid cădeau în cascade orbitoare.
Era un spectacol măreț, dar primejdios, căci vântul, cu o putere constantă, purta balonul spre atmosfera incendiată. Obstacolul care nu putea fi ocolit, trebuia învins; flacăra arzătorului fu mărită la maximum și Victoria ajunse la șase mii de picioare, lăsând între ea și vulcan un spațiu mai mare de trei sute de stânjeni.
De pe patul de suferință, preotul muribund putu să privească de la înălțime craterul din care izbucneau cu vuiet mii de mănunchiuri luminoase.
— Ce frumusețe! exclamă el. Și cât de nemărginită e puterea lui Dumnezeu, chiar și în cele mai înfricoșătoare manifestări ale ei!
Revărsarea de lavă arzătoare acoperea coasta muntelui cu un adevărat covor de flăcări. Jumătatea inferioară a balonului strălucea în noapte; o căldură dogoritoare urca până la nacelă. Doctorul Fergusson se grăbi să se îndepărteze de locul primejdios.
Pe la ora zece seara, muntele nu se mai vedea decât ca un punct roșu la orizont. Victoria își urma liniștită călătoria, la o înălțime mai mică.