Cinci săptămâni în balon
11 min de ascultat

Capitala regiunii Bornu. Insulele Biddiomah. Vulturii. Îngrijorările doctorului. Prevederile sale. Un atac în atmosferă. Învelișul balonului se rupe. Căderea. Devotamentul sublim. Coasta nordică a lacului

De când ajunsese la Lacul Ciad, Victoria întâlnise un curent care se îndrepta mai mult spre vest. Câțiva nori temperau căldura zilei. Se simțea, dealtfel, puțină mișcare de aer deasupra întinderii de apă; dar către ora unu, balonul, trecând pieziș peste partea aceasta a lacului, înainta din nou deasupra pământului, pe o întindere de șapte-opt mile.

Deși la început această direcție îl cam nemulțumi, doctorul nu se mai plânse când zări orașul Kuka, faimoasa capitală a regiunii Bornu. Putu s-o vadă câteva clipe, înconjurată de zidurile ei de argilă albă. Câteva moschei, destul de grosolan construite, se ridicau greoaie deasupra aglomerării de case arabe, asemănătoare unor zaruri. În curțile caselor și în piețele publice creșteau palmieri și arbori de cauciuc, împodobiți cu o boltă de frunziș lat de peste o sută de picioare. Joe observă că umbrelele acestea naturale, imense, erau în raport direct cu arșița razelor soarelui, astfel că ajunse la concluzii plăcute în legătură cu Providența, care se dovedise atât de prevăzătoare.

Kuka se compune, în realitate, din două orașe distincte, despărțite printr-un „dendal”, un bulevard larg de trei sute de stânjeni, care de obicei e ticsit de pietoni și călăreți. De o parte se ridică orașul bogat, cu case înalte și sănătoase; de cealaltă parte se înghesuie orașul sărac, o îngrămădire tristă de colibe joase, conice, unde locuiește populația nevoiașă, căci Kuka nu e un oraș nici de negoț, nici de industrie. Kennedy găsi că ar semăna cu un Edinburgh întins pe o câmpie, cu cele două orașe ale sale complet deosebite.

Dar călătorii abia apucaseră să vadă toate acestea că, datorită instabilității care caracterizează curenții de aer din acest ținut, un vânt opus îi duse brusc înapoi pe o distanță de aproape patruzeci de mile deasupra Lacului Ciad.

Li se oferi atunci un alt spectacol: puteau vedea numeroase insule ale lacului, locuite de biddiomahi, pirați sângeroși și foarte temuți, a căror vecinătate era tot așa de primejdioasă ca aceea a tuaregilor din Sahara. Sălbaticii se pregăteau, curajoși, să primească Victoria cu lovituri de săgeți și de pietre, dar aceasta, zburând ca un uriaș cărăbuș, se grăbi să depășească insulele.

Joe, care între timp cercetase orizontul, îi spuse lui Kennedy:

— Pe legea mea, domnule Dick, dumneavoastră, care vă gândiți mereu la vânătoare, priviți colo ceva care vă va plăcea.

— Ce este, Joe?

— Și de data asta stăpânul meu nu se va opune focurilor de armă.

— Dar ce este?

— Vedeți colo cârduri de păsări mari, care se îndreaptă spre noi?

— Păsări? întrebă doctorul luându-și luneta.

— Le văd! răspunse Kennedy. Sunt cel puțin o duzină.

— Paisprezece, dacă nu vă supărați! răspunse Joe. Să dea Dumnezeu să fie de o specie vătămătoare pentru ca bunul nostru Samuel să nu mai aibă nimic de obiectat.

— Nu voi protesta, răspunse Fergusson, dar aș fi preferat ca păsările acestea să fie cât mai departe de noi.

— Vă temeți de ele?! exclamă Joe.

— Sunt zăgani, Joe, și încă din specia cea mai mare. Dacă ne atacă?

— Ne vom apăra, interveni Kennedy. Doar avem un arsenal întreg pentru a le primi cum se cuvine! Dar nu cred ca păsările astea să fie atât de primejdioase.

— Cine știe? răspunse doctorul.

După zece minute, cârdul se apropiase în bătaia puștilor; cele paisprezece păsări străpungeau aerul cu țipetele lor răgușite și înaintau spre aerostat, mai mult furioase decât speriate de prezența lui.

— Cum țipă! se miră Joe. Ce zgomot diavolesc! De bună seamă, nu le convine că le-am încălcat domeniul și că ne-am permis să zburăm ca ele.

— Într-adevăr, spuse vânătorul, au o înfățișare destul de războinică, și dacă ar fi înarmate cu o carabină Purdey Moore, m-aș teme de ele.

— Nu au nevoie de așa ceva, răspunse Fergusson, care devenise serios îngrijorat.

Zăganii zburau cu o repeziciune fantastică, în cercuri mari, care însă se micșorau, apropiindu-se puțin câte puțin de Victoria. Uneori își schimbau pe neașteptate direcția, într-un unghi îndrăzneț de brusc, cu viteza unui bolid.

Doctorul, neliniștit, hotărî să se ridice, pentru a scăpa de vecinătatea periculoasă. Dilată hidrogenul balonului, care nu întârzie să se înalțe. Dar vulturii, nefiind dispuși să-i părăsească, se ridicară și ei.

— Au aerul că sunt supărați, spuse vânătorul încărcându-și arma.

Într-adevăr, păsările se apropiau, și câteva din ele, ajungând chiar până la cincizeci de picioare, păreau că înfruntă armele lui Kennedy.

— Abia mă mai pot stăpâni să nu trag în ele, spuse acesta.

— Nu, Dick, nu! Să nu le înfuriem fără motiv. Ar însemna să le provocăm.

— Dar aș scoate-o ușor la capăt! Ușor!

— Te înșeli, Dick!

— Avem pentru fiecare dintre ele câte un glonț!

— Și dacă se înalță spre partea superioară a balonului, cum le mai nimerești? Închipuie-ți că te-ai afla în prezența unor lei, pe uscat, sau a unor rechini, în mijlocul oceanului. Pentru aeronauți, situația este tot atât de periculoasă.

— Vorbești serios, Samuel?

— Foarte serios, Dick!

— Atunci să așteptăm?

— Așteaptă! Fii gata pentru atac, dar să nu tragi fără ordinul meu.

Păsările se apropiară la o distanță foarte mică. Acum puteai să distingi perfect gâtul lor pleșuv, întins, iar în clipa când se sforțau să țipe, li se vedeau și moțurile cartilaginoase, împodobite cu umflături violete, zbârlite din cauza furiei. Erau din specia cea mai mare. Corpul lor avea o lungime de peste trei picioare; partea de jos a aripilor albe strălucea în soare; s-ar fi spus că sunt rechini înaripați, cu care dealtfel se asemănau foarte mult.

— Ne urmăresc! spuse doctorul, văzând cum păsările se ridică odată cu balonul. Și noi urcăm în zadar, căci ele pot zbura mai sus decât noi.

— Ei bine, ce e de făcut? întrebă Kennedy.

Doctorul nu răspunse.

— Ascultă, Samuel, reluă vânătorul, sunt paisprezece păsări. Trăgând cu toate armele noastre, avem șaptesprezece lovituri. N-am putea în felul ăsta să le împușcăm sau măcar să le împrăștiem? Eu mă însărcinez cu o parte din ele!

— Nu mă îndoiesc de dibăcia ta, Dick. Le socotesc moarte pe acelea care vor ajunge în bătaia puștii tale, dar îți repet că dacă atacă partea superioară a balonului, unde nu vei putea să le vezi, vor sparge învelișul care ne susține și ne aflăm, după cum știi, la o înălțime de trei mii de picioare.

În acel moment, una din păsări, mai îndrăzneață, se îndreptă țintă spre Victoria, cu ciocul și ghearele pregătite să sfâșie.

— Foc, foc! strigă doctorul.

Abia strigase, și pasărea, lovită de moarte, se prăbuși rotindu-se în spațiu. Kennedy își luase una din puștile cu două țevi. Joe o puse la umăr pe cealaltă. Vulturii, speriați de detunătură, se depărtară pentru un moment, dar îndată se întoarseră la atac, mai furioși.

Cu primul glonț, Kennedy reteză capul celui mai apropiat. Joe frânse aripa altuia.

— Mai sunt unsprezece! spuse el.

Dar deodată, păsările, schimbând tactica, se ridicară, de parcă s-ar fi înțeles, deasupra Victoriei; Kennedy îl privi pe Fergusson.

Cu tot curajul și nepăsarea sa, acesta păli; urmă un moment de liniște îngrozitoare. Apoi se auzi un pârâit, asemănător cu zgomotul pe care îl face o bucată de mătase sfâșiată, și nacela își pierdu stabilitatea sub picioarele celor trei călători.

— Suntem pierduți! strigă Fergusson, privind barometrul, care se ridica repede. Apoi adăugă: Joe, lestul, jos...

În câteva clipe, orice urmă de cuarț dispăru.

— Cădem totuși! Golește rezervoarele de apă! Joe, auzi? Ne prăbușim în lac!

Joe se supuse. Doctorul se aplecă peste bord; Lacul Ciad părea că vine spre el ca un flux uriaș; toate detaliile terestre se măreau văzând cu ochii; nacela se afla la numai două sute de picioare deasupra apei.

— Proviziile, proviziile! strigă doctorul.

Fu aruncată și cutia care conținea proviziile. Căderea deveni mai puțin rapidă, totuși continuau să se prăbușească.

— Aruncați! Aruncați! strigă doctorul pentru ultima oară.

— Nu mai este nimic de aruncat! spuse Kennedy.

— Ba da! răspunse laconic Joe, făcându-și iute semnul crucii.

Și dispăru peste bordul nacelei.

— Joe, Joe! strigă doctorul, înspăimântat.

Dar Joe nu-l mai putea auzi.

Victoria, ușurată, începu să urce și ajunse curând la o mie de picioare în aer; vântul, pătrunzând cu furie în învelișul dezumflat, o împingea spre coastele nordice ale lacului.

— Pierdut! spuse vânătorul cu un gest disperat.

— Pierdut, pentru a ne salva pe noi! răspunse Fergusson.

Și curajoșii oameni simțiră izvorul cald al lacrimilor pe obraz. Se aplecară, căutând să distingă vreo urmă a sărmanului Joe, dar se depărtaseră prea mult de locul unde se aruncase el.

— Ce facem? întrebă Kennedy.

— Vom coborî pe pământ, îndată ce ne va fi cu putință, și apoi vom aștepta.

După un drum de șaizeci de mile, Victoria coborî pe o coastă pustie, la nordul lacului. Ancorele fură fixate de un arbore nu prea înalt, și vânătorul le înțepeni bine.

Veni noaptea, dar nici Fergusson, nici Kennedy nu putură dormi.

0:00