Apropierea de Senegal. Victoria coboară din ce în ce. Se aruncă tot felul de lucruri. Marabutul El-Hadji. Domnii Pascal, Vincent și Lambert. Un rival al lui Mahomed. Munți greu de trecut. Armele lui Kennedy. Manevra lui Joe. Popas deasupra unei păduri
La 27 mai, de la ora nouă dimineața, ținutul prezenta un aspect nou: povârnișurile domoale se schimbaseră în coline, care prevesteau apropierea munților. Trebuiau să treacă peste lanțul muntos care desparte bazinul Nigerului de bazinul Senegalului și care determină scurgerea apelor, fie în Golful Guineei, fie în micul golf de la Capul Verde.
Această parte a Africii, până la Senegal, este socotită ca foarte periculoasă. Doctorul Fergusson o știa din povestirile înaintașilor săi, care suferiseră multe lipsuri și trecuseră prin multe primejdii printre negrii sălbatici. Climatul nesuferit ucisese pe cei mai mulți dintre tovarășii lui Mungo-Park. Fergusson se hotărî ca, sub niciun motiv, să nu aterizeze în aceste ținuturi neospitaliere.
Dar nu se puteau odihni o clipă. Victoria cobora simțitor. Trebuiră să arunce o serie de obiecte, mai mult sau mai puțin inutile, mai ales în momentul când erau nevoiți să treacă peste vreun pisc, și asta se repetă de mai multe ori pe un parcurs de peste o sută douăzeci de mile. Obosiseră urcând și coborând; dar balonul, această nouă stâncă a lui Sisif pierdea mereu din înălțime. Aerostatul, umflat prea puțin, se lungise, și vântul forma buzunare largi în învelișul slăbit. Kennedy nu se putu opri de a remarca:
— Nu cumva balonul are o spărtură?
— Nu, răspunse doctorul, dar gutaperca s-a stricat de tot, sau s-a topit din cauza căldurii, și hidrogenul se scurge prin mătase.
— Cum am putea să împiedicăm pierderea asta?
— E cu neputință. Nu ne rămâne decât să ușurăm balonul, să aruncăm tot ce putem arunca.
— Dar ce anume? răspunse vânătorul, privind nacela destul de goală.
— Să ne debarasăm de cort, a cărui greutate este considerabilă.
Joe, căruia i se adresa acest ordin, se urcă deasupra cercului care unea corzile plasei, izbuti să desprindă ușor perdelele groase ale cortului și le aruncă peste bord.
— Asta va face fericit un trib întreg de negri, spuse el. Se vor îmbrăca o mie de indigeni, deoarece sunt foarte modești în materie de îmbrăcăminte.
Balonul se ridicase puțin, dar nu mult după aceea văzură limpede că se apropiau iarăși de pământ.
— Să coborâm, spuse Kennedy, și să vedem ce se poate face cu învelișul.
— Îți repet, Dick, nu avem nicio posibilitate de a-l repara.
— Atunci ce vom face?
— Vom sacrifica tot ce nu ne este absolut trebuitor. Vreau să evit cu orice preț un popas în aceste locuri; pădurile peste care trecem acum nu sunt nici ele mai sigure.
— Sunt locuite de lei, hiene? întrebă Joe cu dispreț.
— Nu, băiete, pe aici trăiesc oamenii cei mai cruzi din Africa!
— De unde știți?
— De la călătorii care au fost înaintea noastră. Apoi francezii, care stăpânesc Senegalul, au avut în mod firesc legături cu populațiile din jur; în timpul cât colonelul Faidherbe a fost guvernator, s-au făcut recunoașteri până departe în interiorul ținutului. Ofițeri, cum sunt domnii Pascal, Vincent, Lambert, au adus din expedițiile lor documente prețioase. Ei au explorat ținuturile de la cotul Senegalului, unde războiul și jaful n-au lăsat decât ruine.
— Dar ce s-a întâmplat?
— În 1854 un marabut din Futa senegaleză, numit El-Hadji, dându-se drept inspirat ca Mahomed, a împins triburile să se războiască cu necredincioșii, adică cu europenii. Acest El-Hadji a adus nenorocire și distrugere în toate ținuturile dintre fluviul Senegal și afluentul său Falemé. Trei hoarde de fanatici conduși de el răscoleau ținutul fără să cruțe nici măcar un sat sau vreo colibă, jefuind și măcelărind oamenii. Au înaintat până în valea Nigerului, pe lângă orașul Sego, care a fost mult timp în primejdie. În 1857, au urcat înspre nord și au asediat fortul Medina, ridicat de francezi pe malul fluviului. Fortul a fost apărat de Paul Holl, care a rezistat eroic mai multe luni, fără hrană, aproape fără muniții, până a sosit colonelul Faidherbe în ajutor. Atunci El-Hadji și banda lui au trecut din nou Senegalul și au ajuns la Kaarta, unde au continuat jaful și măcelul. Acesta e ținutul în care s-a refugiat cu bandiții și vă garantez că nu va fi o plăcere să cădem în mâinile lor.
— N-o să ne lăsăm prinși, spuse Joe, chiar de-ar fi să aruncăm și pantofii din picioare ca Victoria să se poată înălța.
— Nu suntem departe de fluviu, dar prevăd că balonul nostru n-o să poată zbura peste el, spuse doctorul.
— Dacă am ajunge măcar până la mal, tot ar fi bine, vorbi Dick.
— O să încercăm, îi răspunse doctorul, dar un lucru mă îngrijorează.
— Ce anume?
— Vom avea de trecut munții și va fi greu, deoarece nu pot mări puterea ascensională a aerostatului, chiar de-aș face cea mai mare căldură cu putință.
— Atunci să așteptăm, spuse Kennedy, și o să vedem!
— Biata Victoria, suspină Joe, m-am legat de balonul ăsta ca un marinar de corabia lui și-mi va fi greu să-l părăsesc. E drept că nu mai e ca la început, dar nu trebuie să-l vorbim de rău! Ne-a folosit din plin și o să mi se rupă inima să-l las.
— Fii liniștit, Joe, dacă-l vom părăsi, va fi fără voia noastră. Ne va servi până în ultima clipă până ce va fi la capătul puterilor; îi mai cer încă 24 de ore.
— Se sleiește, slăbește, i se duce viața, spuse Joe uitându-se la aerostat. Bietul balon!
— Samuel, dacă nu mă înșel, uite la orizont munții despre care vorbeai, spuse Kennedy.
— Într-adevăr! răspunse doctorul, examinându-i cu luneta. Mi se par foarte înalți și va fi foarte greu să trecem peste ei.
— Nu am putea să-i evităm?
— Nu cred, Dick. Uite ce spațiu imens ocupă! Aproape jumătate din orizont!
— Parcă s-ar strânge chiar în jurul nostru, spuse Joe; sunt și la stânga, și la dreapta noastră.
— Trebuie neapărat să trecem peste ei.
Aceste obstacole primejdioase păreau să se apropie cu mare repeziciune, sau, mai bine-zis, vântul puternic precipita aerostatul spre piscurile lor ascuțite. Da, trebuiau cu orice preț să se ridice, altfel se ciocneau de ei.
— Să golim rezervorul de apă, spuse Fergusson. Să păstrăm provizii numai pentru o zi!
— Poftim! făcu Joe, îndeplinind poruncile.
— Balonul s-a ridicat? întrebă Kennedy.
— Puțin; cam cincizeci de picioare, răspunse doctorul, cu ochii la barometru. Dar nu este de ajuns.
Într-adevăr, vârfurile înalte ale munților veneau spre călători, ca și cum s-ar fi aruncat asupra lor. Balonul era departe de a fi deasupra lor; ar fi trebuit să se mai înalțe cu cinci sute de picioare pentru a-i domina. Provizia de apă a încălzitorului fu aruncată de asemenea peste bord; nu păstrară decât câțiva litri, dar nici asta nu fu de ajuns.
— Totuși trebuie să trecem, spuse doctorul.
— Să aruncăm rezervoarele, tot sunt goale, propuse Kennedy.
— Aruncă-le!
— Poftim! făcu Joe. E trist că ne descompunem bucată cu bucată.
— Joe, te rog să nu repeți dovada de devotament de rândul trecut! Jură-mi că, orice s-ar întâmpla, nu ne vei părăsi.
— Fiți liniștit, domnule, nu ne vom mai despărți.
Victoria câștigase o înălțime de încă aproape douăzeci de stânjeni, dar munții erau mai înalți. În fața lor se ridica un adevărat perete prăpăstios, care întrecea cu două sute de picioare înălțimea balonului.
— Dacă nu izbutim să-l depășim în zece minute, nacela noastră se va sfărâma de stânci, își spuse doctorul.
— Ce este de făcut, domnule Samuel? întrebă Joe.
— Păstrează numai provizia de pemmican și aruncă toată carnea, care atârnă greu.
Balonul, ușurat cu cincizeci de livre, se ridică simțitor, dar asta nu ajuta la nimic, dacă nu se înălța deasupra șirului muntos. Situația era îngrozitoare. Victoria înainta cu o mare viteză. Simțeau că se vor sfărâma; desigur că lovitura avea să fie groaznică. Doctorul privi împrejurul lui, prin nacelă. Era aproape goală.
— Dick, fii gata ca la nevoie să-ți sacrifici armele!
— Să-mi sacrific armele?! exclamă vânătorul tulburat.
— Prietene, dacă ți-o voi cere, înseamnă că va fi necesar.
— Samuel! Samuel!
— Armele, proviziile de gloanțe și praful de pușcă ne pot costa viața!
— Ne apropiem! strigă Joe. Ne apropiem!
Zece stânjeni! Muntele întrecea Victoria cu încă zece stânjeni.
Joe luă păturile și le aruncă. Zvârli și câțiva saci cu gloanțe și cu alice, fără să-i mai spună lui Kennedy.
Balonul se înălță, depăși vârful primejdios și partea lui superioară fu luminată deodată de razele soarelui. Dar, din păcate, nacela se afla încă puțin mai jos de bolovanii de stâncă, de care amenința să se sfărâme inevitabil.
— Kennedy, Kennedy, strigă doctorul, aruncă armele, de nu, suntem pierduți!
— Așteptați, domnule Dick, așteptați! strigă Joe.
Kennedy se întoarse și îl văzu dispărând peste bord.
— Joe, Joe! strigă el înspăimântat.
— Nenorocitul! exclamă doctorul.
Piscul munților era în acest loc lat de aproape douăzeci de picioare, iar mai departe cobora într-o pantă domoală. Nacela ajunse la nivelul acestui platou destul de uniform, aproape târându-se pe un teren acoperit cu pietre ascuțite, care scârțâiau la trecerea ei.
— Trecem! Trecem! Am trecut! strigă o voce care-l făcu pe Fergusson să tresară.
Joe, agățat cu mâinile de marginea de jos a nacelei, alerga pe creastă, ușurând astfel balonul de greutatea sa. Dar era silit să se țină cu putere, căci putea să-l scape. Când ajunse pe panta cealaltă a muntelui și în față se deschise prăpastia, Joe se ridică în mâini cu o mișcare hotărâtă și, agățându-se de frânghiile balonului, veni lângă tovarășii săi.
— N-a fost prea greu, spuse el.
— Curajosul meu Joe! Prietene! exclamă doctorul cu bucurie.
— Ah, am făcut-o nu pentru dumneavoastră, ci pentru pușca domnului Dick! Îi datoram asta de la întâmplarea cu arabul. Îmi place să-mi plătesc datoriile și acum suntem achitați! Și întinzându-i vânătorului arma lui preferată, adăugă: aș fi regretat mult să vă văd fără ea.
Kennedy îi strânse mâna cu putere, fără să poată spune ceva.
Victoria trebuia să coboare, ceea ce îi era foarte ușor. Balonul se găsi curând la două sute de picioare de sol și rămase în echilibru... Terenul părea foarte accidentat; prezenta numeroase ridicături, greu de ocolit în cursul nopții cu un balon care nu putea fi dirijat.
Seara se lăsa repede și doctorul se hotărî să se oprească până a doua zi, deși nu o dorea.
— Vom căuta un loc prielnic pentru a poposi, spuse el.
— Ah, răspunse Kennedy, te-ai hotărât în sfârșit!
— Da, m-am gândit mult la planul pe care-l vom îndeplini; mai avem timp, deoarece este abia ora șase seara. Aruncă ancorele, Joe!
Joe îi îndeplini porunca și cele două ancore atârnau acum dedesubtul nacelei.
— Văd păduri nesfârșite, spuse doctorul. Când vom ajunge deasupra lor, ne vom agăța de un arbore. Pentru nimic în lume nu aș consimți să petrecem noaptea pe pământ.
— Am putea să coborâm? întrebă Kennedy.
— La ce bun! Vă repet că ar fi periculos să ne despărțim. Dealtfel, am nevoie de ajutorul vostru pentru o muncă anevoioasă.
Victoria, care ajunsese deasupra întinsei păduri, se opri brusc: ancorele se fixaseră. Spre seară, vântul scăzu și balonul rămase aproape nemișcat deasupra unei păduri de sicomori, adevărat ocean de verdeață.