Călduri îngrozitoare. Halucinații. Ultimele picături de apă. Noaptea disperării. Încercare de sinucidere. Simunul. Oaza. Leul și leoaica
A doua zi, prima grijă a doctorului fu să consulte barometrul. Coloana de mercur nu indica o depresiune demnă de luat în seamă. „Nimic! își spuse el. Nimic!” Ieși din nacelă, pentru a examina condițiile atmosferice; aceeași căldură, aceeași asprime, aceeași neîndurare.
— Trebuie oare să disperăm? strigă el.
Joe tăcea, absorbit, gândindu-se la planul său de explorare.
Kennedy se ridică foarte bolnav, pradă unei agitații îngrijorătoare. Suferea groaznic de sete. Buzele și limba, umflate, abia puteau să articuleze un sunet. Se mai găseau câteva picături de apă; fiecare știa, fiecare se gândea și se simțea atras de ele, dar niciunul nu îndrăznea să facă un pas.
Acești trei tovarăși, acești trei prieteni, se priveau cu ochi rătăciți, cu o lăcomie animalică, vădită mai ales la Kennedy. Puternica sa constituție fizică fusese mai repede doborâtă de aceste lipsuri grele. Tot timpul zilei fu stăpânit de delir, mergea înainte și înapoi scoțând strigăte sălbatice, mușcându-și pumnii, gata să-și deschidă vinele, pentru a-și bea sângele.
— A! strigă el. Țară a setei, mai bine te-ai numi „țara deznădejdii!”
Apoi căzu într-o stare de adâncă prostrație; nu i se mai auzea decât respirația șuierându-i printre buzele însetate.
Spre seară, Joe fu cuprins, la rândul său, de un fel de nebunie. Acest întins deșert de nisip i se părea un lac imens cu apă clară și limpede; se arunca de nenumărate ori pe pământul înfierbântat, cu intenția să bea, și se ridica cu gura plină de nisip.
— Blestem! E apă sărată! urla cu mânie.
Atunci, în timp ce Kennedy și Fergusson stăteau întinși, fu apucat de dorința de neînvins de a bea cele câteva picături de apă, lăsate ca rezervă. Dorința era mai tare ca el. Înainta spre nacelă târându-se în genunchi și sorbea din ochi sticla în care lichidul părea că se mișcă. O privi cu pupilele nespus de mari, o apucă și o duse la buze. În clipa aceea auzi un glas cu un accent sfâșietor:
— Vreau să beau! Vreau să beau!
Era Kennedy, care se târâse până la el. Nenorocitul îți făcea milă; el cerea apă în genunchi, plângând.
Joe, plângând și el, îi întinse sticla și Kennedy sorbi toată apa, până la ultima picătură.
— Mulțumesc! spuse apoi.
Dar Joe nu-l mai auzi; căzuse și el în nisip.
Niciunul nu știa ce se mai întâmplase în noaptea aceea îngrozitoare. Marți dimineața, nenorociții își simțiră mâinile și picioarele slăbind din ce în ce mai mult sub revărsările de foc ale soarelui.
Când Joe încercă să se ridice, îi fu peste putință; nu-și putu aduce la îndeplinire planul. Aruncă o privire în jurul lui. În nacelă, doctorul, copleșit, cu brațele încrucișate pe piept, privea cu ochii ficși un punct imaginar în spațiu. Kennedy era înspăimântător; își bălăbănea capul când spre dreapta, când spre stânga, ca un animal sălbatic în cușcă. Deodată, privirile vânătorului căzură pe carabina sa, al cărei pat depășea marginile nacelei.
— Ah! strigă ridicându-se cu un efort supraomenesc, aruncându-se asupra armei și îndreptându-și înnebunit țeava spre gură.
— Domnule, domnule! strigă Joe, repezindu-se să-l oprească.
— Lasă-mă, lasă-mă! Pleacă! se scutură scoțianul horcăind.
Începură să se lupte cu înverșunare.
— Pleacă, sau te omor! strigă Kennedy.
Dar Joe se agățase de el cu putere. Se zbătură așa aproape un minut, fără ca doctorul să-i ia în seamă. Deodată, în timpul încăierării, carabina se descărcă. La zgomotul detunăturii, doctorul se ridică, drept, ca un spectru, și privi în jurul lui...
Apoi, brusc, privirea lui se însufleți, întinse mâna spre orizont și, cu o voce care nu mai avea nimic omenesc, strigă:
— Acolo, acolo, jos!
Era atâta energie în gestul său, încât Joe și Kennedy se despărțiră și-și îndreptară privirea spre locul arătat.
Câmpia se frământa ca o mare furioasă în timp de furtună. Valuri de nisip se revărsau unele peste altele în mijlocul unui praf gros: o trâmbă imensă venea dinspre sud-est, învârtindu-se cu mare repeziciune; soarele dispăruse îndărătul unui nor opac, a cărui nemăsurată umbră se prelungea până la aerostat; praful fin se revărsa cu ușurința unor molecule lichide. Și acest flux, înaintând, câștiga mereu teren. Ochii doctorului Fergusson străluciră de energie și nădejde.
— Simunul! strigă el.
— Simunul! repetă Joe, fără să înțeleagă prea mult.
— Cu atât mai bine! strigă cu furie disperată Kennedy. Cu atât mai bine, vom muri!
— Cu atât mai bine! răspunse doctorul. Dar, dimpotrivă, vom trăi!
Și începu să arunce cu repeziciune nisipul care îngreuna nacela.
Tovarășii săi înțeleseră în sfârșit și i se alăturară.
— Și acum, Joe, spuse doctorul, aruncă afară cincizeci de livre din minereul tău!
Joe nu ezită. Totuși nu s-ar putea spune că nu-l încercă nicio părere de rău. Îndată, balonul se ridică.
— Era și timpul! strigă doctorul.
Simunul venea într-adevăr cu repeziciunea fulgerului. Încă puțin și Victoria ar fi fost sfărâmată, făcută bucăți, distrusă. Tromba imensă fu cât pe-aici să lovească balonul, care scăpă sub o ploaie de nisip.
— Mai aruncă lest! îi strigă doctorul lui Joe.
— Poftim! răspunse acesta, aruncând o bucată enormă de cuarț.
Aerostatul urcă repede deasupra trombei de nisip și, prins de imensa deplasare a aerului, fu dus cu o viteză incalculabilă peste această mare în fierbere.
Samuel, Dick și Joe nu vorbeau; priveau și sperau, înviorați de vârtejul vântului.
La ora trei, vârtejul încetă. Jos, nisipul forma un mare număr de dune. Cerul își reluă seninătatea de la început.
Victoria rămase nemișcată, planând deasupra unei oaze, o insulă de pomi verzi, ca o pată în mijlocul acestui ocean de nisip.
— Apă! Este apă acolo! strigă doctorul.
Îndată, deschizând supapa superioară, dădu drumul hidrogenului și coborî pe sol, la două sute de pași de oază. În patru ore, călătorii depășiseră o distanță de două sute patruzeci de mile[48].
Nacela fu imediat echilibrată și Kennedy, urmat de Joe, coborî pe pământ.
— Luați-vă puștile! strigă doctorul. Luați-vă puștile și fiți prudenți!
Dick își luă carabina sa, iar Joe o pușcă, înaintară repede spre copaci și pătrunseră în această verdeață proaspătă, care le promitea izvoare bogate de apă. Nu luau seama la urmele de animale, întipărite de curând ici și colo, pe pământul umed.
Deodată, la vreo douăzeci de pași de ei, se auzi un răget.
— E răgetul unui leu! spuse Joe.
— Cu atât mai bine! răspunse enervat vânătorul. Ne vom lupta! Te simți puternic atunci când trebuie să lupți.
— Fiți prevăzător, domnule Dick, viața tuturor depinde de viața unuia singur.
Dar Kennedy nu-l ascultă; înainta cu ochii aprinși, cu arma pregătită, teribil în îndrăzneala lui.
Sub un palmier, un leu enorm, cu coama neagră, stătea în poziție de atac. Abia îl zări pe vânător, că se și năpusti în salturi asupra lui, dar nici nu-și sfârșise primul salt, când un glonț îl ținti drept în inimă, făcându-l să cadă mort.
— Ura! Ura! strigă Joe.
Kennedy se repezi spre puț, alunecă pe scările umede și se întinse în fața unui izvor cu apă limpede, în care își muie cu lăcomie buzele; Joe făcu la fel, și îndată nu se mai auzi decât plescăitul limbilor, ca al animalelor care se adapă.
— Ia seama, domnule Dick, spuse Joe, după un timp, abia respirând, să nu abuzăm.
Dar Dick, fără să răspundă, continua să bea, scufundându-și capul și brațele în această apă binefăcătoare, îmbătându-se cu ea.
— Și domnul Fergusson? întrebă Joe.
Acest singur cuvânt îl readuse la realitate pe Kennedy. Umplu o sticlă pe care o luase cu el și se îndreptă spre scările puțului. Dar rămase înmărmurit.
Un enorm corp opac închidea deschiderea. Joe, care îl urma pe Dick, trebui să se dea și el îndărăt.
— Suntem închiși!
— E imposibil! Ce înseamnă asta?
Dick nu apucase să termine vorba, când un răget îngrozitor îl făcu să înțeleagă cu ce dușman avea de-a face.
— Un alt leu! strigă Joe.
— Nu, o leoaică! Ah, animal blestemat! Așteaptă! spuse vânătorul, încărcându-și repede carabina.
În clipa următoare trase, dar animalul dispăruse.
— Înainte! strigă el.
— Nu, domnule Dick, n-ați omorât-o dintr-o singură lovitură; trupul ei s-ar fi rostogolit până aici; e acolo; poate ne așteaptă, și primul dintre noi care va apărea va fi pierdut!
— Dar ce să facem? Trebuie să ieșim! Samuel ne așteaptă!
— Să atragem animalul în cursă. Luați pușca mea și dați-mi carabina dumneavoastră.
— Care ți-e planul?
— Veți vedea.
Joe își scoase haina de pânză, o puse în vârful armei și o arătă ca pe o momeală deasupra deschizăturii. Animalul, furios, se aruncă asupră-i; Kennedy, care aștepta la ieșire, îi sfărâmă umărul cu un glonț.
Urlând, leoaica se rostogoli pe scări, peste Joe. Acesta credea că labele uriașe ale animalului l-au și înhățat, când răsună o a doua detunătură, și Fergusson apăru la intrare, cu pușca fumegândă în mână.
Joe se ridică repede, trecu peste trupul animalului și-i întinse doctorului sticla plină cu apă.
S-o ducă la buze și s-o golească pe jumătate fu pentru Fergusson treabă de-o clipită. Cei trei călători mulțumiră din suflet Providenței care îi salvase ca prin minune.