Traversarea rapidă. Hotărâri prudente. Caravane. Aversă neîntreruptă. Gao. Nigerul. Golberry, Geoffroy, Gray. Mungo-Park. Laing. René Caillié. Clapperton. John și Richard Lander
Ziua de 17 mai fu liniștită, lipsită de orice incident. Începea să se vadă din nou deșertul. Un vânt moderat purta Victoria spre sud-vest. Balonul nu se abătea nici la dreapta, nici la stânga; umbra sa proiecta pe nisip o linie perfect dreaptă.
Doctorul refăcuse provizia de apă înainte de plecare; se temea că nu vor putea ateriza în aceste ținuturi locuite de tuaregii aueliminieni. Platoul, aflat la o mie opt sute de picioare deasupra nivelului mării, cobora spre sud.
Seara, călătorii ajunseră la 16° latitudine și 4°55’ longitudine, după ce străbătuseră o sută optzeci de mile de cale aeriană monotonă, după ce tăiaseră drumul de la Aghades la Murzuk, bătătorit adesea de cămile.
În cursul acestei zile, Joe prepară ultimele bucăți de vânat afumat pe care le păstraseră și servi la masă o frigăruie de sitar foarte gustoasă.
Vântul era prielnic, astfel că doctorul hotărî să continue drumul în cursul nopții, pe care luna, aproape plină, o umplea cu lumina ei argintie.
Victoria se ridică la o înălțime de cinci sute de picioare și, în timpul acestei călătorii nocturne de aproape șaizeci de mile, își urmă calea, atât de liniștită, încât n-ar fi putut tulbura nici somnul unui copil.
Duminică dimineața, o nouă schimbare a vântului îi purtă spre nord-vest. Câțiva corbi zburau foarte sus, iar spre orizont se vedea un stol de vulturi, însă din fericire destul de departe.
Ivirea lor îi amintea lui Joe o întâlnire neplăcută, făcându-l să se gândească la buna idee a doctorului, de a lua în călătoria lor două baloane.
— Ce am fi făcut cu un singur înveliș? spuse el. Acest al doilea este ceea ce e șalupa pentru o corabie; în caz de naufragiu, o poți folosi oricând pentru a te salva.
— Ai dreptate, prietene, numai că șalupa mă îngrijorează întrucâtva, căci ea nu poate înlocui corabia.
— Ce vrei să spui? întrebă Kennedy.
— Vreau să spun că noua Victoria nu valorează cât cea veche. Fie că țesătura a fost greu încercată, fie că gutaperca s-a topit din cauza căldurii aparatului de dilatare, am constatat o oarecare pierdere de gaz; nu prea mare până acum, dar, în orice caz, vrednică să fie luată în seamă. Avem o tendință de coborâre și, pentru a ne menține, sunt nevoit să dilat mai mult hidrogen.
— La naiba! spuse Kennedy. Nu văd care ar putea fi leacul.
— Nu există niciunul, dragul meu Dick, și de aceea am face bine să ne grăbim, evitând chiar popasurile din timpul nopții.
— Suntem încă departe de coastă? întrebă Joe.
— Care coastă, băiatule? Știm noi oare unde ne duce întâmplarea? Tot ce pot să-ți spun este că Tembuctu se află la patru sute de mile spre vest.
— Și cât timp ne va trebui să ajungem până acolo?
— Dacă vântul nu ne va îndepărta prea mult de direcția noastră, nădăjduiesc să ajungem acolo marți spre seară.
— Așadar, spuse Joe arătând un șir lung de oameni și de animale care șerpuiau prin deșert, vom ajunge mai repede decât caravana aceasta.
Fergusson și Kennedy se aplecară și văzură o mare îmbulzeală de oameni și de animale; erau mai mult de o sută cincizeci de cămile, din acelea care pentru doisprezece mutkali[54] de aur merg de la Tembuctu la Tafilet, purtând în spate o greutate de cinci sute de livre. Toate cămilele aveau sub coadă un mic sac în care se adunau excrementele lor, singurul combustibil pe care se putea conta în deșert.
Aceste cămile ale tuaregilor sunt specia cea mai bună; ele se pot lipsi de apă de la trei la șapte zile, iar de mâncare, două zile; iuțeala lor este superioară celei a cailor și se supun cu inteligență poruncilor khabirului, călăuza caravanei. Sunt cunoscute în ținut sub numele de „mehari”.
În vreme ce doctorul dădea aceste lămuriri, tovarășii priveau mulțimea de bărbați, femei și copii, care înaintau anevoie prin nisipul mișcător, ținut în loc numai de câteva mărăcinișuri, de ierburi ofilite și tufișuri sărăcăcioase. Vântul le ștergea aproape pe loc urma pașilor.
Joe îl întrebă pe doctor cum de izbuteau arabii să se orienteze prin deșert și să dea de puțurile răspândite pe imensa lui întindere.
— Arabii, răspunse Fergusson, sunt înzestrați cu un deosebit simț de orientare; acolo unde un european se rătăcește, ei merg cu cea mai mare siguranță; o piatră, oricât de mică, un tufiș, un mănunchi de iarbă, nuanța deosebită a nisipului le ajunge pentru a-și găsi drumul. Noaptea se orientează după steaua Polară. Nu fac mai mult de două mile pe oră, iar în timpul căldurilor mari de la amiază se odihnesc. Așa că îți dai seama cât le trebuie ca să străbată Sahara, care e un deșert de peste nouă sute de mile.
Între timp, Victoria dispăru din fața privirilor mirate ale arabilor, care, desigur, îi invidiau viteza.
Spre seară, balonul trecea la 2°20’ longitudine[55], iar în timpul nopții mai depăși un grad.
Luni, vremea se schimbă cu desăvârșire; începu să cadă o ploaie torențială, încât era nevoie de mari eforturi pentru a rezista potopului și a face față creșterii în greutate pe care el o pricinuia balonului și nacelei. Neîntreruptul torent lămurea existența bălților care împânzeau ținutul. Aici se ivi din nou vegetația de mimoze, baobabi și tamarini.
Era regiunea Sonray, cu sate ale căror case aveau acoperișuri asemănătoare unor căciuli armenești, o regiune puțin muntoasă, cu câteva coline brăzdate de râpe, pline de apă, peste care treceau în zbor sitarii și bibilicile. Ici-colo, un torent puternic tăia drumurile; indigenii îl traversau, agățându-se de câte o liană întinsă între arbori. Pădurile se transformau în jungle, în care foiau aligatorii, hipopotamii și rinocerii.
— În curând vom vedea Nigerul, spuse doctorul. În apropierea fluviilor mari, ținutul se transformă. Fluviile acestea pot fi închipuite ca niște drumuri mișcătoare care au adus cu ele mai întâi vegetația, iar mai târziu vor aduce civilizația. Nigerul a făcut să se ridice de-a lungul cursului lui, pe o distanță de două mii cinci sute de mile, cele mai importante orașe ale Africii.
— Ia te uită, spuse Joe, asta-mi amintește de un mare admirator al Providenței, care îi aducea laude pentru grija de a fi făcut ca marile orașe să fie străbătute de fluvii.
La ora prânzului, Victoria trecea pe deasupra localității Gao, un târgușor compus din colibe sărăcăcioase, care, în trecut, fusese o mare capitală.
— Pe aici a trecut Barth Nigerul, când s-a înapoiat din Tembuctu, spuse doctorul. Acesta e vestitul fluviu al antichității, rivalul Nilului; superstiția păgână îi atribuie o origine divină. Ca și Nilul, a atras atenția geografilor din toate timpurile; explorarea lui, ca și aceea a Nilului, și chiar mai mult, a cerut sacrificiul multor vieți omenești.
Aici cursul Nigerului avea o mare lărgime; apele sale se rostogoleau învolburate spre sud, dar călătorii noștri, purtați de vânt, abia putură să-i vadă ciudatele șerpuiri.
— Să vă mai povestesc ceva despre fluviul acesta, de care ne-am și îndepărtat, spuse Fergusson. Sub numele de Dhiuleba, Mayo, Egghirreu, Quorra și altele, el străbate câteva țări și în lungime ar putea rivaliza cu Nilul. Toate numirile acestea nu înseamnă altceva decât „fluviul” în limba ținuturilor pe care le străbate.
— Doctorul Barth a urmat acest drum? întrebă Kennedy.
— Nu, Dick. Părăsind Lacul Ciad, Barth a trecut prin orașele principale din Bornu și a tăiat calea Nigerului la Say, la 4° mai jos de Gao, apoi a pătruns până în inima ținuturilor neexplorate, pe care Nigerul le închide în cotul ce-l formează acolo. După opt luni de sforțări obositoare a ajuns la Tembuctu, drum pe care noi îl vom face în numai trei zile, dacă mai ține vântul acesta puternic.
— S-au descoperit izvoarele Nigerului? întrebă Joe.
— De multă vreme, răspunse doctorul. Dorința de a cunoaște Nigerul și afluenții săi a atras mulți exploratori și aș putea să vi-i numesc pe cei mai însemnați dintre ei: între 1749 și 1758, Adamson a cercetat fluviul și a vizitat Gorea; între 1785 și 1788, Golberry și Geoffroy au străbătut deșerturile Senegambiei și au ajuns în țara maurilor, care îi asasinaseră pe Saugnier, Brisson, Adam, Riley, Cochelet și pe atâți alți nefericiți. Urmează celebrul Mungo-Park, prietenul lui Walter Scott, scoțian ca și el. Trimis de Societatea africană din Londra în anul 1795, a ajuns la Bambarra, a văzut Nigerul, a făcut cinci sute de mile în tovărășia unui negustor de sclavi, a cercetat râul Gambia și s-a întors în Anglia în 1797. A plecat din nou, la 30 ianuarie 1805, însoțit de cumnatul său, Anderson, de desenatorul Scott, și de un grup de muncitori. Au ajuns la Gorea, unde s-au alăturat unui detașament de treizeci și cinci de soldați și au revăzut Nigerul la 19 august. Din cauza oboselii, a lipsurilor, a relelor tratamente, a vitregiei cerului, a ținutului nesănătos, din patruzeci de europeni nu au mai rămas în viață decât unsprezece. La 16 noiembrie, soția lui Mungo-Park a primit ultimele scrisori de la el, iar peste un an s-a aflat de la un negustor din ținutul acela, care ajunsese la Bussa pe Niger, la 23 decembrie, că barca nenorocitului călător se răsturnase în cataractele fluviului iar el fusese măcelărit de indigeni.
— Groaznicul lui sfârșit nu i-a oprit din drum pe ceilalți exploratori?
— Dimpotrivă, Dick, pentru că pe lângă misiunea de a cerceta fluviul o mai aveau și pe aceea de a găsi însemnările exploratorului, în 1816, s-a organizat la Londra o expediție, la care a participat și maiorul Gray. Expediția a ajuns la Senegal, a pătruns pare-se până la Fouta-Djallon, a vizitat populațiile fulane și mandinga și s-a întors în Anglia, fără alt rezultat. În 1822, maiorul Laing a explorat toată partea occidentală a Africii, învecinată cu posesiunile engleze, și a ajuns cel dintâi la izvoarele Nigerului. După documentele sale, izvorul acestui fluviu imens nu este mai lat de două picioare.
— Se poate sări ușor peste el, spuse Joe.
— Ei, ei, ușor! răspunse doctorul. Numai că, dacă ții seamă de tradiție, nu-i chiar așa. Cel ce încearcă să sară peste acest izvor este înghițit numaidecât de ape; cel ce vrea să ia apă din el se simte îndepărtat de-o mână invizibilă.
— Îmi dați voie să nu cred nimic din toate astea? întrebă Joe.
— Sigur. După cinci ani, maiorul Laing a pornit să străbată Sahara și a ajuns până la Tembuctu, unde, la câteva mile mai sus, a murit sugrumat de cei din tribul Ulad-Shiman, care voiau să-l oblige să treacă la credința musulmană.
— Încă o victimă! spuse vânătorul.
— Atunci, un tânăr curajos a întreprins explorarea cu mijloacele sale proprii, foarte reduse, și a izbutit să ducă la capăt cea mai îndrăzneață călătorie a timpurilor noastre: vorbesc despre francezul René Caillié. După felurite încercări făcute în 1819 și în 1824, a plecat din nou, la 19 aprilie 1827, din Rio Nunez; la 3 august, a ajuns la Timé, sfârșit de oboseală, bolnav și atât de slăbit, încât nu și-a putut continua călătoria decât după șase luni, în ianuarie 1828, când s-a alăturat unei caravane. Îmbrăcat cu un costum oriental, a ajuns la Niger la 10 martie, a pătruns până în orașul Jenné, de unde s-a îmbarcat pe un mic vas și a coborât pe fluviu până la Tembuctu, unde a ajuns la 30 aprilie. Un alt francez, Imbert, în 1670, și un englez, Robert Adams, în 1810, văzuseră poate și ei acest oraș ciudat, dar René Caillié a fost primul european care a adus date exacte. La 4 mai, el a părăsit orașul; la 9 mai, a recunoscut locul unde fusese asasinat maiorul Laing; la 19, a ajuns la El-Arauan și a părăsit acest oraș comercial, pentru a străbate, înfruntând mii de primejdii, ținuturile întinse dintre Sudan și regiunile Africii septentrionale. În sfârșit, a intrat în Tanger și, la 28 septembrie, s-a îmbarcat pentru Toulon. Astfel a traversat Africa de la vest spre nord, în nouăsprezece luni, cu toate cele o sută optzeci de zile de boală. Ah! dacă s-ar fi născut în Anglia, Caillié ar fi fost cinstit ca cel mai neînfricat călător al timpurilor moderne, deopotrivă cu Mungo-Park. Dar în Franța nu este prețuit la adevărata lui valoare[56].
— Un călător foarte îndrăzneț! spuse vânătorul. Și ce s-a mai întâmplat pe urmă cu el?
— Din cauza sforțărilor făcute, a murit la treizeci și nouă de ani; s-a crezut că s-a făcut destul pentru el dându-i premiul Societății de Geografie în 1828; în Anglia i s-ar fi dat cele mai mari onoruri! Dealtfel, în vreme ce el făcea această minunată călătorie, un englez plănuia aceeași întreprindere și o încerca cu tot atâta curaj, dacă nu și cu tot atâta noroc. E vorba de căpitanul Clapperton, tovarășul lui Denham. În 1829, el a pătruns în Africa pe coasta de vest în golful Benin, pe urmele lui Mungo Park și ale lui Laing, și a regăsit în Bussa documentele privitoare la moartea lui Mungo-Park. A ajuns la 20 august la Sackatou, unde a căzut prizonier, și și-a dat sfârșitul în brațele credinciosului său ajutor, Richard Lander.
— Dar ce s-a întâmplat cu Lander? întrebă Joe, foarte curios.
— A izbutit să ajungă până la coastă și să se înapoieze la Londra, aducând hârtiile căpitanului și darea de seamă exactă asupra călătoriei lui. Și-a oferit apoi serviciile sale guvernului, pentru a completa cercetările asupra Nigerului. L-a luat cu el pe fratele său, John, al doilea copil al unor oameni modești din Cornouailles și amândoi, de la 1829 la 1831, au coborât cursul fluviului de la Bussa până la vărsare, descriind drumul, sat cu sat, milă cu milă.
— Așadar, cei doi frați au avut o soartă mai bună decât ceilalți? întrebă Kennedy.
— Da, cel puțin în cursul acestei explorări; fiindcă, în 1833, Richard a întreprins a treia călătorie pe Niger și a pierit, lovit de un glonț rătăcit, aproape de vărsarea fluviului. Vedeți, deci, prieteni, că ținutul pe care-l străbatem noi a fost martorul faptelor unor nobili călători, care prea adesea n-au avut ca răsplată decât moartea.