Talibașii. Urmărirea. Un ținut devastat. Vânt moderat. Victoria coboară. Ultimele provizii. Săriturile Victoriei. Apărarea cu focuri de armă. Vântul se răcorește. Fluviul Senegal. Cataractele Guina. Aer cald. Traversarea fluviului
— Dacă nu am fi avut prevederea să ușurăm nacela ieri seară, spuse doctorul, am fi fost pierduți, fără nădejde de scăpare.
— Iată ce înseamnă să faci lucrurile la timp, răspunse Joe. Te salvezi și nimic nu este mai normal.
— Nu am scăpat încă de pericol, spuse Fergusson.
— De ce te temi? întrebă Dick. Victoria nu poate coborî fără voia ta, și chiar dacă ar coborî?
— Dacă ar coborî, Dick, privește!
Marginea pădurii fusese depășită și călătorii văzură vreo treizeci de călăreți în pantaloni largi și burnusuri fâlfâinde. Erau înarmați, unii cu lănci, iar alții cu flinte lungi. Urmăreau, în galopul cailor, aerostatul, care avea o viteză destul de mică.
La vederea călătorilor, urmăritorii izbucniră în strigăte puternice, ridicându-și armele. Pe chipurile arse de soare se citea mânia și amenințarea, care păreau și mai de temut din cauza bărbilor lor rare și țepoase. Alergau cu ușurință pe aceste platouri joase și pe povârnișurile ușoare care coborau până la Senegal.
— Ei sunt! Cruzii talibași, marabuții sălbatici ai lui El-Hadji! spuse doctorul. Aș fi preferat să mă aflu în mijlocul pădurii, înconjurat de fiare sălbatice, decât să cad în mâinile acestor bandiți.
— Nu au o înfățișare prea plăcută! spuse Kennedy. Și par puternici.
— Din fericire, nu zboară, răspunse Joe. Or, asta e ceva.
— Priviți, spuse Fergusson, aceste sate în ruine și colibele arse! Asta e opera lor: acolo unde se găseau vaste întinderi cultivate au pârjolit și au devastat totul.
— În sfârșit, nu ne pot ajunge, vorbi Kennedy. Și dacă reușim să trecem fluviul, suntem în siguranță.
— Desigur, Dick, dar nu trebuie să coborâm, răspunse doctorul, cu ochii la barometru.
— În orice caz, Joe, spuse Kennedy, nu ar fi rău să ne pregătim armele.
— Asta nu ne va strica, domnule Dick. Ce bine am făcut că nu le-am aruncat!
— Carabina mea! Sper să nu mă despart niciodată de ea, strigă vânătorul.
Și Kennedy o încărcă grijuliu. Avea gloanțe și praf de pușcă în cantități îndestulătoare.
— La ce înălțime ne menținem? îl întrebă pe Fergusson.
— La șapte sute cincizeci de picioare, dar nu mai avem posibilitatea să urcăm sau să coborâm, spre a căuta curenți favorabili; acum suntem la cheremul balonului.
— Asta e supărător! spuse Kennedy. Vântul este destul de slab. Dacă am fi întâlnit un uragan asemănător celui din zilele trecute, i-am fi întrecut de mult pe bandiții ăștia.
— Mișeii galopează încetișor pe urmele noastre, spuse Joe. Ai zice că au ieșit la plimbare.
— Dacă nu am fi prea departe, spuse vânătorul, mi-ar face mare plăcere să-i dau jos din șa, unul după altul.
— Cred și eu! replică Fergusson. Dar atunci n-ar fi greu nici pentru ei să ochească, și balonul nostru ar fi o țintă lesne de atins pentru flintele lor. Închipuie-ți în ce situație ne-am afla dacă ar străpunge învelișul.
Talibașii îi urmăriră în tot cursul dimineții. La ora unsprezece, călătorii abia înaintaseră cu cincisprezece mile spre vest.
Doctorul pândea la orizont cel mai mic nor. Se temea de o schimbare în atmosferă. Ce s-ar întâmpla cu ei dacă ar fi împinși spre Niger? Dealtfel, constată că balonul tinde să coboare; din momentul plecării, pierduse din înălțime mai mult de trei sute de picioare și Senegalul trebuia să fie la o depărtare de vreo douăsprezece mile, adică încă trei ore de drum.
În clipa aceea, atenția doctorului fu atrasă de noi strigăte. Talibașii se agitau, îndemnându-și caii. Doctorul, consultând barometrul, înțelese cauza acestor urlete.
— Coborâm? întrebă Kennedy.
— Da, răspunse Fergusson.
„Drace!” gândi Joe.
După un sfert de oră, nacela se găsea la mai puțin de o sută cincizeci de picioare de pământ, dar aici vântul sufla cu mai multă putere. Talibașii galopau. O salvă de focuri sfâșie cerul.
— Prea departe, nepricepuților! strigă Joe. Mi se pare că ar fi bine să ne ținem la distanță de acești oameni.
Și, ochind în unul din călăreții din față, trase. Talibașul se prăbuși la pământ; tovarășii săi se opriră și Victoria câștigă teren.
— Sunt prudenți, spuse Kennedy.
— Pentru că sunt siguri că ne vor prinde, răspunse doctorul. Și vor reuși, dacă mai coborâm. Trebuie neapărat să ne ridicăm iarăși.
— Ce să aruncăm peste bord? întrebă Joe.
— Tot ce a rămas din provizia de pemmican. Sunt treizeci de livre de care ne putem lipsi.
— Poftim, domnule! făcu Joe, executând ordinul stăpânului său.
Victoria, a cărei nacelă aproape atingea pământul, se ridică însoțită de strigătele talibașilor, dar o jumătate de oră mai târziu ea cobora din nou, cu repeziciune; gazul se pierdea prin porii învelișului.
Curând, nacela atinse din nou pământul. Negrii lui El-Hadji se aruncară spre ea: dar, cum se întâmplă în asemenea împrejurări, lovindu-se de pământ, aerostatul făcu o săritură, pentru a se prăbuși din nou la o milă mai departe.
— Așadar, tot nu vom scăpa! spuse Kennedy furios.
— Aruncă rezerva de rachiu, Joe! strigă doctorul. Aruncă și instrumentele, tot ce poate avea o greutate, chiar și ultima noastră ancoră, dacă trebuie.
Joe smulse barometrele, termometrele, dar era prea puțin și balonul, care se ridicase un moment, căzu din nou pe pământ. Talibașii alergau pe urmele lui; acum se aflau la o distanță de două sute de pași.
— Aruncă puștile! strigă doctorul.
— Cel puțin nu înainte de a le fi descărcat! răspunse vânătorul.
Și patru focuri succesive loviră în grămada călăreților; patru talibași se prăbușiră în mijlocul strigătelor furioase ale bandei. Victoria se ridică din nou, făcând salturi mari ca o minge enormă de gumă, care se lovește de pământ. Ciudat era spectacolul acesta al nenorociților care căutau să fugă, prin sărituri gigantice și care, ca și Anteu, păreau să capete forțe noi de îndată ce atingeau pământul.
Dar situația aceasta trebuia să aibă un sfârșit. Era aproape de amiază. Victoria se sleia, se golea, se lungea; învelișul se înmuie și cutele de tafta, desfăcute, fâlfâiau unele peste altele.
— Cerul ne părăsește, spuse Kennedy, va trebui să cădem!
Joe își privi stăpânul, fără să scoată un cuvânt.
— Nu! răspunse acesta. Mai avem încă peste o sută cincizeci de livre de aruncat.
— Ce? întrebă Kennedy, crezând că doctorul a înnebunit.
— Nacela! spuse Fergusson. Să ne agățăm de plasă. Putem să ne ținem de ochiurile fileului și așa să ajungem la fluviu. Repede! Repede!
Și oamenii aceștia curajoși nu ezitară să încerce acest ultim mijloc de salvare. Se agățară de ochiurile fileului, așa cum le indicase doctorul. Apoi, Joe, ținându-se cu o mână de plasă, tăie frânghiile nacelei. Aceasta căzu în clipa când aerostatul era pe punctul de a se prăbuși definitiv.
— Ura! Ura! strigă Joe, în timp ce balonul se ridica la trei sute de picioare în aer.
Talibașii își îndemnau caii, care goneau în galop năvalnic, dar Victoria, prinsă de un vânt mai puternic, îi întrecu îndreptându-se repede spre o colină, care se profila la orizont, spre vest. Pentru călători era o întâmplare fericită, căci puteau să o depășească, în timp ce hoardele lui El-Hadji erau nevoite să se îndrepte spre nord, pentru a o ocoli.
Cei trei prieteni se țineau agățați de plasă. Reușiră s-o lege dedesubtul lor în așa fel, încât forma un fel de buzunar zburător.
Deodată, după ce depășiră colina, doctorul strigă:
— Fluviul, fluviul Senegal!
Într-adevăr, la o distanță de două mile, fluviul se vedea pe o întindere foarte mare rostogolindu-se la vale; țărmul opus, fertil și mult mai puțin înalt, oferea un adăpost sigur și un loc prielnic pentru coborâre.
— Încă un sfert de oră, spuse Fergusson, și suntem salvați.
Dar le fu dat să se întâmple altfel. Balonul, dezumflat, cobora încet deasupra unui teren lipsit aproape de orice vegetație, format din povârnișuri mari și câmpii presărate cu pietre; se vedeau abia câteva tufișuri și o iarbă deasă, uscată de arșița soarelui.
Victoria atinse de câteva ori pământul și se ridică iar; salturile ei se micșorau din ce în ce. În cele din urmă, se agăță cu partea superioară a plasei de crengile înalte ale unui baobab, singurul copac rătăcit în mijlocul acestui ținut pustiu.
— S-a sfârșit! spuse vânătorul.
— Și numai la o sută de pași de fluviu! răspunse Joe.
Cei trei nenorociți coborâră pe pământ. Doctorul îi conduse spre Senegal.
În acest loc, apele fluviului făceau un zgomot asurzitor. Ajunși la țărm, doctorul recunoscu în căderea de apă din fața lor cascada Guina. Nicio barcă pe țărm, niciun suflet omenesc!
Pe o lățime de două mii de picioare, Senegalul cădea de la o înălțime de o sută cincizeci de picioare, cu un zgomot asurzitor; curgea de la est spre vest și linia stâncilor, care-i bara cursul, se întindea de la nord spre sud. În mijlocul cascadei se ridicau stânci, de forme ciudate, ca niște animale enorme, antediluviene, împietrite în mijlocul apelor. Imposibilitatea de a trece peste vâltoarea aceasta era vădită. Kennedy nu-și putu reține un gest de deznădejde.
Dar doctorul Fergusson strigă energic, plin de curaj:
— Nu este totul pierdut!
— Știam eu! răspunse Joe, cu încrederea pe care o avea în stăpânul său, încredere pe care n-o pierdea niciodată.
Vederea ierburilor uscate dimprejur îi inspirase doctorului o idee îndrăzneață; era singura speranță de salvare. Își conduse repede prietenii la locul unde se găsea aerostatul.
— Avem un avans de cel puțin o oră față de bandiții ăștia! spuse el. Să nu pierdem timpul, prieteni! Să adunăm o cantitate mare de iarbă uscată. Îmi trebuie cel puțin o sută de livre.
— Pentru ce? întrebă Kennedy.
— Nu mai am gaz, dar ce are a face? O să traversez fluviul cu ajutorul aerului cald.
— Ah, curajosul meu Samuel! strigă Kennedy. Ești într-adevăr un om mare!
Joe și Kennedy se puseră pe lucru și după scurt timp o căpiță imensă fu adunată lângă baobab.
În vremea asta, doctorul mărise orificiul aerostatului, tăindu-i partea inferioară; mai întâi avusese grijă să-l golească, prin supapă, de hidrogenul ce mai rămăsese. Apoi îngrămădi o mare cantitate de iarbă uscată sub înveliș și o aprinse.
Nu-i nevoie de prea mult timp spre a umple un balon cu aer cald. O temperatură de 180°[57] e suficientă pentru a scădea la jumătate greutatea aerului dinăuntru, rărindu-l.
Deoarece nu duceau lipsă de iarbă uscată, Victoria începu să ia din nou forma rotundă. Focul se întețea datorită îngrijirilor doctorului și aerostatul se mărea văzând cu ochii.
Era unu fără un sfert.
În clipa aceea, hoarda talibașilor apăru la două mile spre nord, venind într-un galop furtunos, însoțit de strigăte.
— În douăzeci de minute vor fi aici! spuse Kennedy.
— Iarbă, iarbă, Joe! Peste zece minute ne vom ridica în aer.
— Poftim, domnule!
Victoria se umflase pe două treimi.
— Prieteni, să ne agățăm de plasă, cum am mai făcut!
— S-a făcut! răspunse vânătorul.
După zece minute, câteva zguduituri ale balonului arătau tendința lui de a se ridica.
Talibașii se apropiau; acum se aflau la numai cinci sute de pași.
— Țineți-vă bine! strigă Fergusson.
— Nicio grijă, stăpâne, nicio grijă!
Doctorul împinse înăuntru încă o mare cantitate de iarbă. Balonul, complet dilatat de creșterea temperaturii, se ridică, frecându-se de crengile copacului.
— Pornim! strigă Joe.
Un foc de pușcă îi răspunse și un glonț îl atinse în umăr; dar Kennedy, aplecându-se, își descărcă arma cu o mână și doborî încă un inamic.
Strigăte de mânie, cu neputință de redat, întâmpinară ridicarea aerostatului, care se urcă la o înălțime de peste opt sute de picioare.
Un vânt puternic îl prinse în bătaia lui, pricinuindu-i legănări periculoase, în timp ce curajosul doctor și prietenii săi contemplau prăpastia cataractelor care se căscau sub privirile lor. După zece minute, în care nu schimbaseră nicio vorbă, îndrăzneții noștri călători coborau, încetul cu încetul, spre celălalt mal al fluviului.
Acolo se aflau vreo zece oameni în uniformă franceză, care îi priveau surprinși, uimiți, înspăimântați. Vă închipuiți uluirea lor când văzură balonul ridicându-se de pe malul drept al fluviului. Nu erau departe de a crede că asistau la un fenomen ceresc. Dar șefii lor, un locotenent și un sublocotenent de marină, cunoșteau din ziarele europene îndrăzneața încercare a doctorului Fergusson și-și dădură seama imediat de cele ce se întâmplau.
Balonul, dezumflându-se puțin câte puțin, cădea împreună cu îndrăzneții săi călători, agățați de plasă, dar nu era sigur c-ar putea ajunge la mal. Așa că francezii se aruncară în fluviu și prinseră în brațe pe cei trei călători, în clipa în care Victoria se prăbușea, la câțiva stânjeni de țărmul stâng al Senegalului.
— Doctorul Fergusson! strigă locotenentul.
— El însuși, cu cei doi prieteni ai săi, răspunse liniștit doctorul.
Francezii îi scoaseră din apă, în timp ce balonul dezumflat, târât de un curent repede, se îndepărta ca o minge uriașă. Îndată apele Senegalului îl târâră în cataractele Guina, înghițindu-l.
— Biata Victoria! spuse Joe.
Doctorul nu-și putu reține o lacrimă; deschise brațele și cei doi prieteni, sub impresia unei mari emoții, i se aruncară la piept.