Întrecere de generozitate. Ultimul sacrificiu. Aparatul de dilatație. Îndemânarea lui Joe. Miezul nopții. Straja doctorului. Straja lui Kennedy. El adoarme. Incendiul. Urletele. În afară de pericol
Doctorul Fergusson începu prin a-și stabili poziția, orientându-se după stele. Se găseau la douăzeci și cinci de mile de Senegal.
— Tot ce putem face, spuse el, după ce-și însemnase locul pe hartă, este să depășim fluviul; dar cum nu există nici pod, nici vreo barcă, trebuie să-l trecem neapărat cu balonul. Pentru asta e nevoie să-l mai ușurăm.
— Dar nu văd cum vom reuși, spuse vânătorul, care se temea să nu-i fie sacrificate armele. Numai dacă unul dintre noi se hotărăște să rămână în urmă. E rândul meu să cer această onoare!
— Ei asta-i! răspunse Joe. Parcă eu nu sunt obișnuit...
— Nu este vorba să te arunci din balon, prietene, ci să te întorci pe jos până la coastele Africii. Eu rezist la drum lung și sunt un bun vânător, replică Kennedy.
— N-o să primesc niciodată! răspunse Joe.
— Întrecerea voastră în generozitate este inutilă, spuse Fergusson. Sper că nu vom ajunge la această măsură extremă. Dealtfel, dacă ar fi nevoie, am străbate împreună ținutul, fără să ne despărțim.
— Întocmai! spuse Joe. O plimbare ne-ar fi de folos.
— Dar mai înainte, reluă doctorul, vom întrebuința un ultim mijloc pentru a ușura Victoria.
— Care? întrebă Kennedy. Sunt foarte curios să-l cunosc.
— Trebuie să ne debarasăm de rezervoarele de apă ale încălzitorului, de pila Bunsen și de serpentină: cântăresc aproape nouă sute de livre, greu de cărat prin aer.
— Dar, Samuel, nu vei mai putea dilata gazul!
— Ne vom lipsi de asta.
— Dar...
— Ascultați-mă, prieteni. Am calculat exact ce ne mai rămâne ca putere de ascensiune; ajunge pentru a ne putea transporta pe noi și puținele obiecte care ne-au mai rămas. Cântărim abia cinci sute de livre, împreună cu cele două ancore pe care țin să le păstrez.
— Dragul meu Samuel, spuse vânătorul, tu ești mai competent decât noi în această materie. Tu singur vei hotărî. Poruncește ce trebuie să facem și noi ne vom supune.
— La ordinele dumneavoastră, adăugă Joe.
— Vă repet, prieteni, oricât de groaznică ar fi hotărârea, trebuie să sacrificăm aparatul nostru.
— Să-l sacrificăm! repetă Kennedy.
— La lucru! spuse Joe.
Treaba nu era ușoară. Trebuia demontat aparatul, piesă cu piesă. Demontară mai întâi rezervorul de amestec, apoi vasul de încălzire și la urmă rezervorul pentru descompunerea apei. Pentru a smulge recipientele din fundul nacelei, de care erau bine fixate, fu nevoie de eforturile unite ale celor trei călători. Dar Kennedy era puternic, Joe îndemânatic și Samuel atât de ingenios, încât reușiră. Piesele fură rând pe rând aruncate afară și dispărură, făcând goluri largi în frunzișul sicomorilor.
— Ce se vor mai mira negrii, spuse Joe, când vor găsi obiectele astea în pădure! Sunt în stare să-și facă idoli din ele!
Trebuiră apoi să se ocupe de țevile dinăuntrul balonului, care se legau de serpentină. Joe reuși să taie articulațiile de cauciuc, la câteva picioare deasupra nacelei. Când ajunse însă la țevi, operația deveni mai grea, pentru că erau fixate la capetele lor superioare și legate cu sârmă de cercul supapei.
Atunci Joe își arătă minunata sa îndemânare; cu picioarele goale, pentru a nu zgâria învelișul, izbuti, cățărându-se pe fileu, deși balonul oscila, să se urce până la vârful exterior al balonului și acolo, agățat cu o mână de suprafața alunecoasă, după mii de greutăți, desfăcu piulițele exterioare care țineau țevile. Acestea se desprinseră ușor și fură scoase prin supapa de jos pe care apoi o strânseră bine. Victoria, ușurată de o greutate considerabilă, se ridică în aer, întinzând puternic frânghia ancorei.
Aceste diferite operațiuni se terminară cu bine, dar cu prețul multor eforturi. Către miezul nopții mâncară în fugă o cină compusă din pemmican și grog rece, căci doctorul nu mai putea pune căldură la dispoziția lui Joe. Acesta, ca și Kennedy dealtfel, era mort de oboseală.
— Culcați-vă și dormiți, prieteni, le spuse Fergusson. Voi face primul de strajă; la ora două, îl voi trezi pe Kennedy, la patru, Kennedy îl va trezi pe Joe; la ora șase vom pleca, și Cerul să vegheze încă asupra noastră în această ultimă zi a călătoriei noastre cu balonul.
Fără să se lase rugați, cei doi prieteni se culcară în fundul nacelei și adormiră repede, căzând într-un somn adânc.
Noaptea era liniștită. Câțiva nori treceau pe deasupra lunii, la ultimul pătrar; razele ei abia răzbeau întunericul. Fergusson, sprijinit în marginea nacelei, privea în jurul lui, supraveghind cu atenție perdeaua întunecată a frunzișului de dedesubt, care îi ascundea vederea pământului. Cel mai mic zgomot îi părea suspect și căuta să-și explice chiar și freamătul ușor al frunzelor. Era în starea aceea de spirit, pe care singurătatea o face și mai simțitoare, în care temeri vagi își tulbură mereu mintea. La sfârșitul unei asemenea călătorii, după ce depășești atâtea piedici, în clipele dinaintea ajungerii la țel, temerile sunt mai vii, emoțiile mai mari; și se pare că ținta fuge dinaintea ochilor.
Dealtfel, situația prezentă nu oferea nicio siguranță. Se aflau în sânul unui ținut sălbatic, iar mijlocul lor de transport, în definitiv, putea da greș în orice clipă. Nu se mai bizuia pe balon ca înainte. Era departe vremea când îl manevra cu îndrăzneală, fiind sigur pe el.
Sub aceste impresii, doctorului i se părea câteodată că aude zgomote nelămurite în adâncul pădurii; crezu chiar că zărește o străfulgerare de lumină printre arbori și cercetă locul cu luneta, dar nu văzu nimic. Ascultă, fără să audă cel mai mic zgomot; o liniște adâncă domnea peste tot. Avusese, desigur, o halucinație.
Fergusson avusese fără îndoială o halucinație; ascultă, dar nu desluși nici cel mai mic zgomot. După ce-și termină orele de pază, îl trezi pe Kennedy, recomandându-i o atenție desăvârșită, și se întinse lângă Joe, care era cufundat într-un somn adânc.
Kennedy își aprinse liniștit pipa, apoi se frecă la ochi, pe care abia-i ținea deschiși. Se așeză într-un colț și începu să fumeze, pentru a-și goni toropeala. Liniștea cea mai deplină domnea în jurul lui. Un vânt ușor clătina vârfurile copacilor și legăna nacela, îmbiindu-l la somn. Voi să reziste, deschise ochii de mai multe ori, privi în noapte fără să vadă nimic și, în sfârșit, doborât de oboseală, adormi.
Cât timp rămăsese cufundat în starea asta de inconștiență? Nu-și putu da seama când se trezi deodată la zgomotul unor pârâituri. Se frecă la ochi și se deșteptă de-a binelea. O căldură puternică îi încinse obrajii. Pădurea era în flăcări.
— Foc! Foc! strigă, fără să înțeleagă ce se petrece.
Cei doi tovarăși se treziră.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Samuel.
— Incendiu! răspunse Joe. Dar cine poate...
În acel moment izbucniră urlete de sub frunzișul luminat puternic.
— Ah! strigă Joe. Sălbaticii au dat foc pădurii, ca să fie siguri că vom arde.
— Talibașii! Marabuții lui El-Hadji, fără îndoială! spuse doctorul.
Un cerc de foc înconjura Victoria; trosnetul crengilor uscate se îmbina cu gemetele ramurilor verzi; lianele, frunzele, toată vegetația se zvârcolea în focul distrugător. Privirea nu putea cuprinde decât un ocean de flăcări. Arborii uriași se profilau în văpaie cu ramurile prefăcute în jeratic; pădurea incendiată, o mare de flăcări, se răsfrângea în nori și călătorii păreau învăluiți într-o sferă de foc.
— Să coborâm pe pământ și să fugim! strigă Kennedy. Este singurul nostru mijloc de salvare!
Dar Fergusson îl opri hotărât și, îndreptându-se spre frânghia ancorei, o tăie cu o lovitură de topor. Flăcările, prelungindu-se spre balon, îi lingeau deja pereții luminați, dar Victoria, eliberată de legăturile care o țineau, se urcă în aer la mai bine de o mie de picioare.
Strigăte îngrozitoare, însoțite de focuri de armă, izbucniră din pădure. Balonul, prins de un curent de aer, venit odată cu lumina zorilor, se îndreptă spre vest.
Era ora patru dimineața.