Sticla cerească. Smochini palmieri. „Mammouth Trees”. Arborele războiului. Echipajul înaripat. Luptele dintre două populații. Masacrul. Intervenție divină
Vântul deveni violent și neregulat. Victoria făcea prin aer adevărate zigzaguri. Aruncată când spre nord, când spre sud, nu întâlnea nicio adiere constantă.
— Mergem foarte repede, fără să înaintăm mult, spuse Kennedy, observând desele oscilații ale acului magnetic.
— Victoria înaintează cu o viteză de cel puțin treizeci de leghe pe oră, spuse Samuel Fergusson. Aplecați-vă și veți vedea cât de repede dispare câmpia din ochii noștri. Uite, pădurea asta pare că se năpustește în calea noastră.
— Pădurea s-a și transformat în luminiș, răspunse vânătorul.
— Iar luminișul, într-un sat, adăugă Joe, după câteva clipe. Uite chipurile înmărmurite ale negrilor.
— E foarte firesc, răspunse doctorul. La prima apariție a baloanelor, țăranii francezi au tras asupra lor, luându-le drept monștri aerieni, așa că-i este îngăduit și unui negru din Sudan să facă ochii mari, văzându-ne.
— Pe legea mea, exclamă Joe, în timp ce Victoria trecea peste un sat la o înălțime de 100 de picioare, să știți că le arunc o sticlă goală, cu voia dumneavoastră, domnule doctor. Dacă ajunge întreagă la ei, o vor adora. Dacă se sparge, din bucăți își vor face talismane.
Și spunând acestea, aruncă o sticlă care se făcu, bineînțeles, țăndări. Indigenii se repeziră în colibele lor rotunde, scoțând strigăte puternice.
Puțin mai departe, Kennedy strigă:
— Priviți arborele acesta ciudat! Partea lui de jos e de o specie, iar cea de sus alta.
— Hm! exclamă Joe. În țara asta arborii cresc unii peste alții.
— Este pur și simplu un trunchi de smochin, răspunse doctorul, pe ramurile căruia s-a prins puțin pământ vegetal. Într-o bună zi, vântul a aruncat pe el o sămânță de palmier și palmierul a crescut ca în plin câmp.
— Strașnic sistem! spuse Joe. Am să-l import în Anglia. Ar folosi mult parcurilor Londrei, fără să mai socotim că am înmulți pomii fructiferi; am avea grădini în înălțime. Cu siguranță că asta va fi pe placul micilor proprietari.
În clipa aceea, Victoria trebui să urce, ca să treacă peste o pădure cu arbori mai înalți de trei sute de picioare, un fel de smochini seculari.
— Minunați arbori! strigă Kennedy. N-am văzut ceva mai frumos ca aceste venerabile păduri. Ia uite, Samuel!
— Înălțimea acestor smochini este cu adevărat extraordinară, dragul meu Dick, dar ea n-ar provoca mirare în ținuturile cu păduri din Lumea Nouă.
— Cum, există și arbori mai înalți?
— Fără îndoială, printre aceia pe care-i numim „mammouth trees”. S-a găsit în California un cedru înalt de patru sute cincizeci de picioare, înălțime care depășește turnul Parlamentului și chiar marea piramidă a Egiptului. La bază, trunchiul avea o circumferință de o sută douăzeci de picioare, iar straturile lui concentrice dovedeau că existența copacului era mai veche de patru mii de ani.
— Domnule, faptul nu e deloc surprinzător! Când trăiești patru mii de ani, nu-i nimic mai firesc decât să ajungi la o asemenea înălțime.
Dar pe când discutau, în locul pădurii apăru un grup de colibe așezate în cerc în jurul unei piețe. În mijloc se înălța un singur arbore și, văzându-l, Joe exclamă:
— Ei bine, dacă de patru mii de ani face asemenea flori, n-am de ce să-l felicit.
Și arătă spre un sicomor uriaș al cărui trunchi dispărea cu totul sub o grămadă de oase omenești. Florile de care vorbea Joe erau capete de curând tăiate, atârnate de pumnale fixate în scoarță.
— Arborele războiului la canibali! explică doctorul. Indienii iau numai pielea capului, africanii iau capul cu totul.
— Chestie de modă! spuse Joe.
Dar satul cu capete însângerate rămase în urmă. Ceva mai departe, un alt sat oferea un spectacol la fel de respingător: cadavre mâncate pe jumătate, schelete zăcând în praf, membre omenești risipite ici și colo, toate lăsate la dispoziția hienelor și șacalilor.
— Sunt, se vede, trupuri de criminali; așa cum se obișnuiește în Abisinia, aceștia sunt lăsați pradă fiarelor, care îi devorează în liniște, după ce i-au sugrumat dintr-o mușcătură.
— Procedeul nu-i mult mai crud decât spânzurătoarea, spuse scoțianul. E doar mai murdar, asta-i tot.
— În regiunile sudice ale Africii, vorbi din nou doctorul, băștinașii se mulțumesc să-i închidă pe criminali în propria lor colibă împreună cu vitele, și poate chiar cu familia. Se dă foc și totul arde. Eu numesc asta cruzime, dar recunosc, împreună cu Kennedy, că, dacă spânzurătoarea e mai puțin crudă, e în schimb la fel de barbară.
Cu vederea-i pătrunzătoare de care știa să se servească atât de bine, Joe semnală câteva cârduri de păsări carnivore, care zburau la orizont.
— Sunt vulturi, strigă Kennedy, după ce-i recunoscu cu ajutorul lunetei. Minunate păsări, a căror viteză este tot atât de mare ca a noastră.
— Cerul să ne păzească de atacurile lor! glăsui doctorul. Pentru noi sunt mult mai de temut decât fiarele sau decât triburile de sălbatici.
— Îi vom alunga cu împușcături, răspunse vânătorul.
— Aș vrea, dragul meu Dick, să nu avem nevoie de îndemânarea ta. Învelișul balonului nostru nu ar rezista unei împunsături a ciocului lor. Din fericire, cred însă că aceste păsări sunt mai mult înspăimântate decât atrase de aparatul nostru.
— Stați! Am o idee, spuse Joe. Ideile îmi vin astăzi cu duiumul. Dacă am pune la nacela noastră un echipaj de vulturi vii care să ne ducă prin aer?
— Sistemul a fost propus cu toată seriozitatea, dar nu prea cred să izbutească cu niște păsări atât de îndărătnice din fire, răspunse doctorul.
— I-am dresa, răspunse Joe. În loc să le punem zăbale, le-am pune ochelari de cal care să le acopere vederea; cu un ochi acoperit, ar merge la stânga sau la dreapta; cu amândoi ochii acoperiți, s-ar opri.
— Dă-mi voie, bunul meu Joe, să prefer echipajului înaripat un vânt prielnic. Hrana lui costă mult mai puțin și este mult mai sigur.
— Vă dau voie, domnule, dar îmi păstrez ideea.
Era ora prânzului. De câtva timp Victoria mergea mult mai încet; ținutul nu mai fugea sub balon, ci se desfășura domol. Deodată, la urechile călătorilor ajunseră strigăte și fluierături. Se aplecară și zăriră într-o câmpie deschisă un spectacol care-i emoționa.
Două triburi se luptau cu înverșunare și încrucișau prin aer o sumedenie de săgeți. Combatanții, nerăbdători să se ucidă unii pe alții, nu băgaseră de seamă apariția Victoriei. Erau vreo trei sute și se băteau într-o învălmășeală de nedescris; cei mai mulți dintre ei, roșii de sângele răniților în care se tăvăleau, înfățișau o priveliște cumplită. Când, în sfârșit, văzură aerostatul, lupta încetă o vreme; urletele se întețiră, câteva săgeți fură aruncate spre nacelă și una dintre ele ajunse destul de aproape ca Joe s-o poată prinde în mână.
— Să urcăm, ca să fim în afara loviturilor! strigă doctorul Fergusson. Să nu fim imprudenți! Nu e îngăduit!
Măcelul continuă cu lovituri de secure și de sulițe. Cum un dușman era doborât, adversarul se grăbea să-i taie capul. Femeile, amestecate în învălmășeală, adunau capetele însângerate și le îngrămădeau unul peste altul la fiecare capăt al câmpului de luptă. Adesea se băteau pentru a cuceri aceste hidoase trofee.
— Cumplită priveliște! strigă Kennedy, adânc scârbit...
— Dezgustători indivizi! spuse și Joe. Dac-ar purta uniformă, ar fi ca orice războinici.
— Am o poftă nebună să intervin în luptă, vorbi din nou vânătorul, ridicând pușca.
— Nu, nu, se grăbi să-l oprească doctorul, să nu ne băgăm în treburile altora. Știi tu de partea cui e dreptatea ca să joci rolul Providenței? Mai bine să ocolim acest spectacol dezgustător. Dacă marile căpetenii ar putea domina cu privirea, ca și noi, teatrul luptelor pe care le angajează, poate că nu le-ar mai trebui atâta sânge și cuceriri.
Căpetenia uneia dintre aceste cete sălbatice se deosebea printr-o statură de atlet, unită cu o putere de Hercule. Cu o mână își înfigea lancea în rândurile strânse ale dușmanilor, iar cu cealaltă făcea în ele spărturi mari cu lovituri de secure. La un moment dat, își aruncă departe sulița roșie de sânge, se năpusti asupra unui rănit, căruia îi reteză brațul dintr-o singură lovitură, apucă brațul cu o mână și, ducându-l la gură, își înfipse dinții în el.
— Ah! spuse Kennedy. Fiara îngrozitoare! Nu mai pot răbda!
Și războinicul, lovit de un glonț în frunte, căzu pe spate.
La căderea lui, o uimire adâncă îi cuprinse pe războinicii săi; această moarte supranaturală îi îngrozi, înflăcărând în schimb curajul potrivnicilor, și într-o clipă jumătate dintre luptători părăsiră câmpul de bătaie.
— Să căutăm mai sus un curent care să ne ducă de aici, spuse doctorul. Mi-e scârbă de priveliștea asta.
Dar nu plecă atât de repede încât să nu vadă tribul învingător năpustindu-se asupra morților și a răniților, certându-se pe carnea încă caldă și înfulecând-o cu lăcomie.
— Pfui! făcu Joe. E dezgustător!
Victoria se ridică dilatându-se. Urletele hoardei în delir îi mai urmăriră câteva clipe. Apoi, împins spre sud, balonul se depărta de această scenă de măcel și canibalism.
Terenul era acum variat, cu numeroase cursuri de apă care se îndreptau spre est. Ele se vărsau desigur în afluenții lacului Nu sau ai fluviului Gazelles, despre care Guillaume Lejean dăduse amănunte atât de interesante.
Odată cu venirea nopții, Victoria aruncă ancora la 27° longitudine și la 4°20’ latitudine septentrională, după ce străbătuse o sută cincizeci de mile.