Zgomote ciudate. Un atac nocturn. Kennedy și Joe în pom. Două împușcături. Ajutor! Ajutor! Răspunsul în limba franceză. Dimineața. Misionarul. Planul de salvare
Întunericul nopții devenea de nepătruns. Doctorul nu putuse recunoaște ținutul: balonul fusese ancorat de un arbore foarte înalt, a cărui formă abia o distingea în umbră. Potrivit obiceiului, își începuse paza de la orele nouă, iar Dick îl înlocui la miezul nopții.
— Să veghezi bine, Dick, să veghezi cu mare grijă!
— E ceva nou?
— Nu! Totuși mi s-a părut că am surprins zgomote nedeslușite sub noi. Nu prea știu unde ne-a dus vântul; ceva mai multă prudență nu ne poate strica.
— Poate ai auzit strigătele unor animale sălbatice?
— Nu! Mi s-a părut cu totul altceva. În sfârșit, la cel mai mic semn de primejdie, să ne trezești fără șovăială...
— Fii liniștit!
Doctorul ascultă încă o dată, atent, în noapte; neauzind nimic, se înveli cu pătura și adormi numaidecât.
Cerul era acoperit cu nori groși, dar nicio adiere de vânt nu străbătea aerul. Victoria, prinsă cu o singură ancoră, nu se mișca.
Kennedy, rezemat cu coatele în bordul nacelei, în așa fel ca să poată supraveghea arzătorul, contempla liniștea întunecată. Dar cum se întâmplă adesea când ești neliniștit și aștepți să se întâmple ceva, cercetând orizontul, i se păru deodată că vede niște luminițe nedeslușite. La un moment dat, i se păru că zărește una la o distanță de două sute de pași, dar nu fu decât un fulger, după care nu mai văzu nimic. Era, fără îndoială, una din acele false senzații luminoase pe care le percepe ochiul într-un întuneric adânc.
Kennedy se liniști și căzu din nou în contemplare, când deodată un șuierat ascuțit străbătu aerul. Era strigătul unui animal, al unei păsări de noapte, sau ieșise din gura unui om?
Dându-și seama de gravitatea situației, Kennedy se gândi să-și trezească tovarășii de drum; apoi își spuse că, în orice caz, fie că era vorba de oameni, fie de animale, primejdia se găsea încă la mare depărtare, așa că mai întâi își revizui armele, iar după aceea, cu ajutorul lunetei de noapte, își aținti din nou privirea în noapte. Curând văzu cum se strecoară sub pom forme neclare. Într-o rază de lună, care străbătu ca un fulger norii, deosebi limpede un grup de oameni mișcându-se în umbră. Își aminti de aventura cu cinocefalii și puse mâna pe umărul doctorului. Acesta se trezi imediat.
— Liniște! spuse Kennedy. Să vorbim încet.
— E ceva?
— Da, să-l trezim pe Joe.
Îndată ce Joe se trezi, vânătorul povesti ce văzuse.
— Iar blestematele acelea de maimuțe? întrebă Joe.
— E posibil, dar trebuie să ne luăm măsuri de apărare.
— Joe și cu mine, spuse Kennedy, vom coborî în copac cu ajutorul scării.
— Iar în vremea aceasta, continuă doctorul, eu voi lua măsurile necesare ca să ne putem ridica repede.
— Ne-am înțeles.
— Să coborâm, spuse Joe.
— Să nu vă folosiți de arme decât în caz de absolută nevoie, glăsui doctorul. N-are rost să ne arătăm prezența prin aceste locuri.
Dick și Joe răspunseră printr-un semn, apoi coborâră fără zgomot în arbore și se așezară pe crengile groase de care se prinsese ancora.
Ascultau de câteva minute, muți și nemișcați în frunziș, când, deodată, scoarța copacului trosni ușor. Joe îl apucă de mână pe scoțian.
— Auziți?
— Da, se apropie.
— Dacă-i un șarpe? Șuieratul acela pe care l-ați auzit...
— Nu! Pare să fi fost un zgomot făcut de un om.
„Prefer o întâlnire cu băștinașii, se gândi Joe. Mi-e scârbă de reptile”.
— Zgomotul se apropie, spuse Kennedy după câteva clipe.
— Da! Cineva urcă, se cațără.
— Veghează în partea asta, eu voi veghea în cealaltă.
— Bine.
Se aflau izolați în vârful unei ramuri orizontale, în mijlocul pădurii de crengi a uriașului baobab de care se prinsese ancora. Desimea frunzișului făcea întunericul și mai adânc. Joe se plecă la urechea lui Kennedy și, arătându-i partea de jos a copacului, spuse:
— Negrii!
Cei doi călători prinseră chiar câteva șoapte. Joe duse pușca la umăr.
— Așteaptă! șopti Kennedy.
Într-adevăr, câțiva negri se cățăraseră în baobab. Apăreau din toate părțile, strecurându-se printre ramuri ca reptilele, cățărându-se încet, dar sigur. Se trădau prin mirosul pe care-l avea corpul lor, frecat cu o grăsime puturoasă. Curând, chiar în dreptul ramurii pe care stăteau Kennedy și Joe, se iviră două capete.
— Atenție! spuse Kennedy. Trage!
Două detunături răsunară în aer și se amestecară cu țipete de durere. Hoarda dispăru înspăimântată. Dar atunci se auzi un strigăt ciudat, neașteptat, imposibil! O voce omenească rosti clar în limba franceză:
— Ajutor! Ajutor!
Kennedy și Joe, înmărmuriți, se întoarseră în nacelă cât putură de repede.
— Ați auzit? îi întrebă doctorul.
— Fără îndoială! Strigătul acesta supranatural: Ajutor! Ajutor!
— Un francez în mâinile acestor barbari!
— Un călător!
— Un misionar poate.
— Nenorocitul, îl omoară, îl martirizează! strigă vânătorul.
Doctorul încerca zadarnic să-și ascundă emoția.
— Nu e nicio îndoială, spuse el. Un nefericit francez a căzut în mâinile lor. Dar nu vom pleca, înainte de a face tot ce se poate pentru a-l salva. Auzind împușcăturile noastre, o fi nădăjduit într-un ajutor neașteptat, într-o intervenție a Providenței. Nu-i vom dezamăgi această ultimă speranță. Nu gândiți și voi la fel?
— Ba da, Samuel, și suntem gata să te ascultăm.
— Să întocmim un plan și chiar în dimineața asta să încercăm să-l răpim.
— Dar cum vom scăpa de negri? întrebă Kennedy.
— Pentru mine este limpede, spuse doctorul, că, după felul în care au șters-o, nu cunosc armele de foc, așa că va trebui să profităm de spaima lor. Dar trebuie să așteptăm zorii zilei înainte de a ne pune pe treabă, și ne vom întocmi planul de salvare după așezarea locurilor.
— Nenorocitul ăsta nu trebuie să fie departe, spuse Joe, căci...
— Ajutor! Ajutor! repetă vocea, de data aceasta mai slab.
— Sălbaticii! strigă Joe furios. Dacă-l ucid în noaptea asta?
— Auzi, Samuel? exclamă Kennedy apucându-l de mână pe doctor. Dacă-l omoară în noaptea asta?
— Nu cred! Popoarele primitive își omoară prizonierii în plină zi; au nevoie de soare!
— Dac-aș profita de noapte, spuse scoțianul, ca să mă strecor până aproape de acest nenorocit?
— Vă însoțesc, domnule Dick!
— Stați, prieteni! Intenția vă face cinste și se potrivește cu inima și cu curajul vostru, dar ne vom pune în primejdie toți, și, mai mult, îi vom strica celui pe care voim să-l salvăm.
— De ce? întrebă Kennedy. Băștinașii sunt înspăimântați. Nu se vor mai întoarce.
— Dick, te implor, ascultă-mă! Lucrez pentru salvarea tuturor; dacă din întâmplare te surprind, totul e pierdut!
— Dar nenorocitul acela care așteaptă, care nădăjduiește? Nimeni nu-i răspunde? Nimeni nu-i vine în ajutor? O să creadă că l-au înșelat simțurile, că n-a auzit nimic...
— Putem să-l liniștim, spuse doctorul Fergusson.
Și stând în picioare în mijlocul întunericului, făcându-și mâinile pâlnie, strigă din răsputeri, în limba străinului:
— Oricine ai fi, ai încredere! Trei prieteni veghează asupra dumitale!
Un urlet grozav îi răspunse, înăbușind răspunsul prizonierului.
— Îl sugrumă! îl vor sugruma! strigă Kennedy. Intervenția noastră nu a făcut altceva decât să-i grăbească sfârșitul. Trebuie să acționăm!
— Dar cum, Dick? Ce vrei să faci pe întunecimea asta?
— O, dac-ar fi ziuă! strigă Joe.
— Ei bine, dac-ar fi ziuă? întrebă doctorul cu un ton ciudat.
— Nimic mai simplu, Samuel, răspunse vânătorul. Aș coborî pe pământ și aș împrăștia cu focuri de pușcă ceata asta mizerabilă.
— Și tu, Joe? întrebă Fergusson.
— Eu, domnule, aș fi mai prudent. I-aș spune prizonierului să fugă într-o anumită direcție.
— Și cum ai face să ia cunoștință de acest sfat?
— Cu ajutorul săgeții pe care am prins-o în zbor și de care aș lega un bilet; sau, pur și simplu, vorbindu-i cu voce tare, deoarece negrii nu ne înțeleg limba.
— Planurile voastre, prieteni, nu pot fi puse în practică. Admițând că izbutește să înșele vigilența călăilor săi, cea mai mare greutate pentru nenorocit va fi să fugă. Cât despre tine, dragul meu Dick, cu multă îndrăzneală și profitând de spaima produsă de armele noastre de foc, planul tău poate ar izbuti. Dar dacă nu izbutește, ai fi pierdut. Astfel că ar trebui să salvăm două persoane în loc de una. Nu, trebuie să punem toate șansele de partea noastră și să procedăm altfel!
— Dar să procedăm imediat, răspunse vânătorul.
— Poate! răspunse doctorul, apăsând asupra acestui cuvânt.
— Domnule, nu cumva veți izbuti să risipiți bezna asta?
— Cine știe, Joe?
— Ah! Dacă reușiți, vă proclam primul savant al lumii.
Câteva clipe doctorul nu răspunse: se gândea. Cei doi tovarăși îl priveau emoționați. Erau foarte mișcați de această situație extraordinară. Apoi Fergusson reluă:
— Iată planul meu, spuse el. Ne-au rămas două sute de livre de lest, deoarece sacii pe care i-am luat cu noi sunt încă neatinși. Admit că prizonierul, un om vădit epuizat de suferință, cântărește tot atât cât oricare dintre noi. Dacă am renunța la o parte din lest egală cu greutatea lui, ne-ar mai rămâne încă vreo șaizeci de livre de aruncat, atunci când am avea nevoie să urcăm mai repede.
— Prin urmare, cum gândești să acționezi? întrebă Kennedy.
— Uite, Dick, tu admiți că dacă izbutesc să ajung până la prizonier, și luându-l în nacelă, arunc o cantitate de lest egală cu greutatea lui, nu am schimbat nimic din echilibrul balonului? Bine! Dar dacă vreau să obțin o urcare mai rapidă pentru a scăpa de trib, trebuie să întrebuințez un mijloc mai puternic decât arzătorul; or, aruncând și restul de lest la momentul oportun, sunt sigur că mă voi înălța cu o mare repeziciune.
— Evident!
— Da, dar se ivește și un neajuns, și anume, că, pentru a coborî mai târziu, va trebui să pierd o cantitate de gaz proporțională cu lestul aruncat. Iar gazul acesta e un lucru prețios. Totuși, nu-i putem regreta pierderea, când e vorba de salvarea unui om.
— Ai dreptate, Samuel, trebuie să sacrificăm totul pentru a-l salva!
— Să ne punem atunci pe lucru. Aranjați sacii pe marginea nacelei, în așa fel încât să-i putem arunca dintr-o dată.
— Dar ce facem cu întunericul?
— El ne ajută, pentru că ne ascunde pregătirile și se va risipi abia după ce vom fi gata. Îngrijiți să aveți toate armele la îndemână. Poate că va trebui să tragem. În carabină avem un glonț, în cele două puști, patru, în cele două revolvere, douăsprezece, în total șaptesprezece, care se pot trage într-un sfert de minut. Dar poate că nu va fi necesar să facem atâta zgomot. Sunteți gata?
— Suntem gata, răspunse Joe.
Sacii erau pregătiți și armele de asemenea.
— Bine, spuse doctorul, fiți cu ochii în patru. Joe va trebui să arunce balastul și Dick să ridice prizonierul; dar să nu faceți nimic înainte de a da eu ordin. Joe, du-te mai întâi și desprinde ancora, apoi urcă îndată înapoi, în nacelă.
Joe coborî pe funie și se întoarse după câteva clipe. Victoria stătea în aer, aproape nemișcată. În acest timp, doctorul se asigură că în rezervorul de amestec era o cantitate suficientă de gaz, care la nevoie ar fi putut să alimenteze arzătorul, fără să recurgă un timp la acțiunea pilei Bunsen. Scoase cele două fire conducătoare, perfect izolate, care serveau la descompunerea apei. Apoi, scotocind în sacul lui de călătorie, găsi două bucăți de cărbune cu vârful ascuțit, pe care le fixă la capătul fiecărui fir.
Prietenii îl priveau în tăcere, fără să înțeleagă. După ce-și termină lucrul, doctorul, în picioare, în mijlocul nacelei, luă în fiecare mână câte un cărbune și le apropie vârfurile...
Deodată, între cele două vârfuri se produse o lumină puternică și orbitoare, de o strălucire de nesuportat. O fâșie enormă de lumină electrică sfâșie întunericul nopții.
— Oh, domnule! exclamă Joe.
— Tăcere! spuse doctorul.