Visurile lui Kennedy. Articole și pronume la plural. Insinuările lui Dick. Plimbare pe harta Africii. Ce găsești între două vârfuri de compas. Expediții actuale. Speke și Grant, Krapf, de Decken și de Heuglin
Doctorul Fergusson își grăbi pregătirile de plecare. Conducea în persoană construcția aerostatului său, ținând seama de anumite modificări, asupra cărora păstra o tăcere desăvârșită. Cu mult timp înainte, începuse să studieze sârguincios limba arabă și diversele dialecte mandinga: datorită ușurinței cu care învăța limbile străine, făcu progrese uimitoare.
Deocamdată, prietenul său, vânătorul, nu-l părăsea nicio clipă; fără îndoială se temea ca doctorul să nu-și ia zborul fără să-i spună un cuvânt. În legătură cu acest subiect, îi ținea mereu cele mai convingătoare discursuri, care însă nu-l influențau deloc pe Samuel Fergusson, și sfârșea cu rugăminți patetice, care-l tulburau tot așa de puțin. Dick îl simțea cum îi lunecă printre degete.
Bietul scoțian ajunsese de plâns; nu mai putea privi albastrul cerului, fără să fie cuprins de groază. În somn se simțea legănat până la amețeală și în fiecare noapte avea impresia că se prăbușește de la înălțimi nemăsurate. Trebuie să mai adăugăm că în timpul acestor groaznice coșmaruri căzuse o dată sau de două ori din pat. Prima sa grijă fu să-i arate lui Fergusson cucuiul pe care și-l făcuse la cap.
— Ține seamă, adăugă cu bonomie, am căzut de la trei picioare înălțime, nu mai mult, și uite ce cucui! Judecă și tu!
Insinuarea, plină de melancolie, nu-l impresiona însă pe doctor.
— Nu vom cădea! spuse el.
— Dar dacă, totuși, vom cădea?
— Nu vom cădea!
Răspunsul era clar și Kennedy n-avea ce să mai adauge.
Cu deosebire îl înfuria faptul că doctorul era gata să dispună și de el, adică de Kennedy, după bunul său plac. Îl considera în mod irevocabil ca pe tovarășul lui de călătorie aeriană. În privința asta nu mai era nicio îndoială. Samuel abuza într-un chip inadmisibil de pronumele personal la persoana întâi plural.
„Noi” înaintăm..., „noi” vom fi gata la..., „noi” vom pleca la...
Și mai ales de adjectivul posesiv:
Balonul „nostru”..., nacela „noastră”..., explorarea „noastră”... Adesea chiar la plural: pregătirile „noastre”..., descoperirile „noastre”..., ascensiunile „noastre”...
Dick se înfiora, cu toate că era hotărât să nu plece, dar nu voia să-și supere prea mult prietenul. Ba, trebuie să mărturisim că, fără să-și dea prea bine seama de ce face, ceruse să i se trimită de la Edinburgh câteva costume potrivite și cele mai bune puști de vânătoare.
Într-o zi, după ce recunoscuse că, dacă s-ar fi bucurat de un noroc nemaipomenit, expediția ar fi putut avea o șansă la o mie să izbutească, se prefăcu că se supune dorinței doctorului. Dar, pentru a amâna călătoria, începu să se folosească de tot felul de tertipuri. Mai întâi se legă de folosul călătoriei și de rostul ei... Descoperirea izvoarelor Nilului era oare într-adevăr necesară? Cu asta omenirea va fi oare mai fericită? Și când popoarele Africii vor fi civilizate, vor fi ele mai fericite? Și este oare sigur că civilizația se află în Europa și nu tocmai acolo, în Africa? Poate. Nu era mai bine să aștepte?... Africa putea fi cu siguranță străbătută, într-o bună zi, în chip mult mai puțin primejdios... Într-o lună, în zece luni sau înainte de a se împlini un an, vreun explorator avea să ajungă fără îndoială...
Insinuările produceau un efect cu totul contrar scopului urmărit și doctorul fremăta de nerăbdare.
— Așadar, păcătosule, prieten cu două fețe, vrei să se bucure altcineva de gloria aceasta? Adică să-mi dezmint trecutul? Să dau înapoi în fața unor piedici mărunte? în felul acesta, prin șovăieli lașe, să-mi arăt eu recunoștința față de tot ce au făcut pentru mine și guvernul englez, și Societatea regală din Londra?
— Dar... făcu Kennedy, care întrebuința des această conjuncție.
— Dar, reluă doctorul, tu nu știi că această călătorie trebuie să contribuie la succesul a tot ce se întreprinde în prezent? N-ai aflat că alți exploratori înaintează acum spre centrul Africii?
— Totuși...
— Ascultă-mă cu atenție, Dick, și aruncă-ți ochii pe harta asta.
Dick se supuse, resemnat.
— Mergi de-a lungul Nilului, spuse Fergusson.
— Merg, răspunse scoțianul, ascultător.
— Ajungi la Gondokoro...
— Am ajuns.
Și Kennedy se gândea cât de ușoară era o călătorie pe hartă...
— Înfige unul din vârfurile acestui compas, reluă doctorul, în orașul pe care cei mai cutezători exploratori abia l-au depășit.
— L-am înfipt.
— Iar acum caută pe coastă insula Zanzibar, la 6° latitudine sudică.
— Am găsit-o.
— Mergi pe această paralelă până ajungi la Kazeh.
— S-a făcut.
— Urcă pe meridianul 33 până ajungi la începutul lacului Ukereue, unde s-a oprit locotenentul Speke.
— Am ajuns! Încă puțin și aș fi căzut în lac.
— Ei bine, știi tu ce avem dreptul să credem după informațiile date de populațiile de pe maluri?
— Nu-mi pot închipui.
— Că lacul acesta, care la sud atinge 2°30’, se întinde spre nord până la două grade și jumătate deasupra Ecuatorului.
— Într-adevăr!
— Or, din această extremitate septentrională pornește o apă care trebuie neapărat să întâlnească Nilul, dacă nu este chiar el.
— Foarte ciudat!
— Și acum înfige al doilea vârf al compasului pe această extremitate a lacului Ukereue.
— S-a făcut, prietene Fergusson.
— Câte grade crezi că sunt între aceste două vârfuri?
— Abia două.
— Și știi cam ce reprezintă asta?
— Câtuși de puțin.
— Asta reprezintă abia o sută douăzeci de mile[9], adică nimic.
— Aproape nimic, Samuel.
— Și nu știi ce se întâmplă acum?
— Nu, pe viața mea!
— Ei bine, iată: Societatea de geografie socotește ca foarte importantă explorarea acestui lac întrezărit de Speke. Sub auspiciile sale, locotenentul Speke, astăzi căpitan, s-a întovărășit cu căpitanul Grant din armata Indiilor. Ei conduc acum o expediție numeroasă și bine subvenționată, cu misiunea de a ajunge până la lac, de unde să se întoarcă la Gondokoro. Au primit o subvenție de peste cinci mii de lire și guvernatorul Capului le-a pus la dispoziție soldați hotentoți. Au plecat din Zanzibar la sfârșitul lui octombrie 1860. În timpul acesta, englezul John Petherick, consulul maiestății sale la Karthum, a primit de la Foreign Office circa șapte sute de lire; un vas cu aburi trebuie să fie echipat la Karthum, încărcat cu provizii suficiente și îndreptat spre Gondokoro, unde să aștepte caravana căpitanului Speke, pe care să fie în măsură s-o aprovizioneze.
— Bun plan! spuse Kennedy.
— Vezi bine deci că trebuie să ne grăbim, dacă vrem să luăm parte la această explorare. Dar asta încă nu-i totul. În timp ce se merge cu pași siguri spre descoperirea izvoarelor Nilului, alți călători înaintează plini de curaj spre inima Africii.
— Pe jos? făcu Kennedy.
— Pe jos, răspunse doctorul, fără să bage de seamă insinuarea. Doctorul Krapf își propune să ajungă în vest pe râul Djob, situat sub Ecuator. Baronul de Decken a părăsit Monbaz, a explorat munții Kenya și Kilimandjaro și pătrunde spre centru.
— Tot pe jos?
— Tot pe jos, sau pe catâri.
— Pentru mine e absolut același lucru, replică Kennedy.
— În sfârșit, reluă doctorul, domnul de Heuglin, viceconsulul Austriei la Karthum, a organizat de curând o expediție foarte importantă, al cărei scop principal este să-l caute pe călătorul Vogel trimis în Sudan în 1853, pentru a lua parte la lucrările doctorului Barth. Vogel a părăsit Bornu în 1856, hotărât să exploreze această țară necunoscută, care se întinde între Lacul Ciad și Darfur. Dar de atunci n-a mai reapărut. Niște scrisori, sosite în iunie 1860 la Alexandria, spun că a fost asasinat din ordinul regelui Wadai. Iar altele, adresate de către doctorul Hartmann tatălui exploratorului, spun că, după relatările unui felatah din Bornu, Vogel s-ar afla prizonier la Wara, așa că nu s-a pierdut încă orice speranță. S-a alcătuit un comitet, sub președinția ducelui regent de Saxa-Coburg-Gotha. Prietenul meu Petermann este secretarul acestui comitet: sumele de bani necesare expediției, la care s-au alăturat și numeroși savanți, s-au adunat printr-o subscripție națională. De Heuglin a plecat din Masuah, în luna iunie, și, în timp ce caută urmele lui Vogel, are misiunea de a explora ținutul cuprins între Nil și lacul Ciad, adică de a face legătura între descoperirile căpitanului Speke și acelea ale doctorului Barth. În felul acesta, Africa va fi străbătută de la răsărit până la apus[10].
— Perfect, reluă scoțianul, deoarece toate merg așa de bine, ce să mai facem noi acolo?
Doctorul Fergusson se mulțumi numai să dea din umeri.