Semne de vegetație. Ideea fantezistă a unui autor francez. Țara minunată. Regatul Adamova. Explorările lui Speke și Burton și legătura lor cu cele ale lui Barth. Munții Atlantica. Fluviul Benue. Orașul Yola. Masivul Bagele. Muntele Mendif
Spre ora nouă și un sfert dimineața, se iviră câteva semne de vegetație, ierburi care pluteau deasupra mării de nisip, vestindu-le, ca și lui Cristofor Columb, apropierea pământului fertil; mlădițe tinere scoteau din loc în loc capul, printre pietricelele care, pe măsură ce aerostatul înainta, se măreau devenind stâncile acestui ocean. Coline încă puțin înalte începeau să se onduleze la orizont. Profilul lor, învăluit în ceață, se contura vag și monotonia dispărea. Doctorul salută cu bucurie schimbările acestea. Fu gata să strige, ca un marinar care e de veghe pe catarg, „pământ! pământ!”
O oră mai târziu, sub ochii lor se desfășura continentul, cu un aspect încă sălbatic, dar mai puțin plat, mai puțin gol. Câțiva arbori se profilau pe cerul cenușiu.
— Suntem într-un ținut civilizat? întrebă vânătorul.
— Civilizat este un fel de a spune, domnule Dick. Nu se văd încă locuitori.
— După felul în care înaintăm, nu vom mai aștepta mult, spuse Fergusson.
— Oare suntem tot în țara negrilor, domnule Fergusson?
— Da, Joe, și așteptăm să ajungem în țara arabilor.
— Arabi, domnule, arabi adevărați, cu cămile?
— Nu, fără cămile. Asemenea animale sunt rare, ca să nu spun necunoscute, în aceste ținuturi. Ar trebui să mergem câteva grade mai spre nord, pentru a le întâlni.
— Păcat!
— Și pentru ce, Joe?
— Pentru că, dacă vântul ne-ar fi defavorabil, cămilele ne-ar putea folosi.
— Cum?
— Mi-a venit o idee. Le-am putea înhăma la nacelă, lăsându-le să ne remorcheze împotriva vântului. Ce credeți?
— Sărmanul meu Joe, ideea asta a avut-o altul înaintea ta. Ba a fost folosită de un autor francez, foarte spiritual[50], e drept, într-un roman. Călătorii sunt purtați într-un balon, tras de cămile; sosește un leu care devorează cămilele, înghite funia care le lega de nacelă, o trage în locul lor și așa mai departe. Vezi că totul aparține fanteziei și n-are nimic comun cu felul nostru de locomoție.
Joe, puțin umilit la gândul că de ideea sa se folosise altcineva mai înainte, se întreba ce animal, la rândul lui, ar fi putut devora leul. Nu găsi însă și începu să cerceteze din nou ținutul.
Sub privirile lor se întindea un lac de mărime mijlocie, cu un amfiteatru de coline, care nu puteau fi socotite munți, se vedeau văi șerpuitoare, numeroase și fertile, și pomii cei mai variați, ale căror ramuri se împleteau într-o încâlceală de nedescris. Elaiul predomina, purtându-și frunzele lungi de cincisprezece picioare pe crengile acoperite de spini ascuțiți; bombaxul încărca vântul în trecere cu puful fin al semințelor sale; parfumurile pătrunzătoare ale pendanusului, acest „kenda” al arabilor, îmbălsămau aerul până la înălțimea la care zbura Victoria; papayerul, cu frunzele palmate, sterculierul care dă nuca de Sudan, baobabul și bananul completau flora bogată a acestor regiuni intertropicale.
— Ce ținut minunat! spuse doctorul.
— Iată și animale! Trebuie să fie pe aproape și oameni, spuse Joe.
— Ah, ce elefanți minunați! exclamă Kennedy. Oare n-ar fi posibil să rămânem un pic să vânăm pe aici?
— Cum să ne oprim cu un curent așa de violent, dragul meu Dick? Nu, gustă puțin din chinurile lui Tantal. Te vei despăgubi mai târziu.
Cu ceea ce se vedea jos, puteai pe drept cuvânt să ațâți imaginația unui vânător. Lui Dick îi bătea inima să se spargă și degetele i se crispau pe patul armei.
Fauna acestei țări echivala cu flora ei. Boul sălbatic se tăvălea în ierburile înalte, sub care dispărea cu totul. Elefanți cenușii, negri sau galbeni, cu adevărat uriași, treceau ca o trombă prin mijlocul pădurii, rupând, mistuind, pustiind, lăsând ca semn al trecerii lor pădurea devastată. Pe versantul împădurit al colinelor se prelungeau cascade și cursuri de apă, îndreptate spre nord. Acolo, hipopotamii se scăldau cu zgomot; lamantinii, lungi de douăsprezece picioare, cu corpul în formă de pește, se expuneau la soare pe marginea apei, îndreptând spre cer mamelele lor rotunde, umflate cu lapte. Era o menajerie rară într-o seră minunată, unde mii de păsări sclipeau în mii de culori printre plante arborescente. După această bogăție a naturii, doctorul recunoscu minunatul regat Adamova.
— Mergem pe urmele descoperirilor moderne; am reluat calea întreruptă de călători; e o fericită fatalitate, prieteni! Vom putea lega lucrările căpitanilor Burton și Speke cu explorările doctorului Barth. I-am părăsit pe englezi pentru a regăsi un hamburghez, și în curând vom ajunge la punctul cel mai îndepărtat, descoperit de acest îndrăzneț savant.
— Mi se pare, spuse Kennedy, că, judecând după drumul pe care l-am parcurs, între regiunile explorate de cei doi savanți se găsește un ținut întins.
— Se poate calcula ușor; ia harta și vezi care este longitudinea punctului meridional al lacului Ukereue, atins de Speke.
— Se găsește la aproape treizeci și șapte de grade.
— Și orașul Yola, pe care-l vom depăși astă-seară și la care a ajuns Barth, unde e situat?
— La aproape 12° longitudine.
— Deci o diferență de douăzeci și cinci de grade. Știind că fiecare grad corespunde unei distanțe de șaizeci de mile, ajungem la o socoteală totală de o mie cinci sute de mile[51].
— O plimbare frumoasă pentru oamenii care ar merge pe jos! spuse Joe.
— Ar fi totuși cu putință. Livingstone și Moffat pătrund mereu în interior. Nyassa, pe care au descoperit-o, nu este atât de departe de lacul Tanganyika, descoperit și de Burton. Aceste ținuturi imense vor fi desigur explorate înainte de sfârșitul secolului. Îmi pare rău, însă, adăugă doctorul consultându-și busola, că vântul ne poartă atât spre vest. Aș fi dorit să mergem spre nord.
După un parcurs de douăsprezece ore, Victoria se găsea la hotarele Nigritiei. Primii locuitori ai acestui pământ, arabii Chuas, își pășteau turmele nomade. Vârfurile semețe ale munților Atlantica, pe care nu călcase încă picior de european și a căror altitudine este apreciată la o mie trei sute de stânjeni, se vedeau la orizont. Povârnișul lor occidental îndreaptă toate apele din această parte a Africii spre ocean; sunt „Munții Lunii” ai acestei regiuni.
În sfârșit, înaintea ochilor călătorilor apăru un fluviu adevărat și doctorul recunoscu, după imensele furnicare din vecinătate, că este Benue, unul din cei mai mari afluenți ai Nigerului, acela pe care indigenii l-au supranumit „Izvorul apelor”.
— Fluviul acesta, le spuse doctorul însoțitorilor săi, va ajunge într-o zi să fie calea naturală de comunicație cu interiorul Nigritiei. Unul dintre curajoșii noștri căpitani a pătruns în susul apei, pe vaporul La Pleiade, până la localitatea Yola. Vedeți dar că suntem într-o regiune explorată.
Numeroși sclavi munceau câmpul cultivând sorgul, un fel de mei care formează baza lor alimentară. Indigenii priveau uimiți zborul Victoriei, care trecea ca un meteor.
Seara, călătorii se opriră la patruzeci de mile de Yola. În fața lor se profilau cele două piscuri ascuțite ale muntelui Mendif.
Doctorul aruncă ancorele, care se agățară de vârful unui copac mai înalt. Dar un vânt foarte puternic bălăbănea atât de violent aerostatul, încât uneori îl culca orizontal, ceea ce făcea ca poziția nacelei să fie foarte periculoasă.
Fergusson nu închise ochii toată noaptea. De mai multe ori se gândi să taie cablul de legătură și să fugă din fața vijeliei. În sfârșit, furtuna se liniști și oscilațiile aerostatului încetară să mai fie îngrijorătoare.
A doua zi, vântul era mai domol, dar îi îndepărtă pe călătorii noștri de orașul Yola, care, reconstruit de fulani, trezise curiozitatea lui Fergusson. Totuși trebui să se resemneze, îndreptându-se spre nord și chiar puțin spre est.
Kennedy propuse să se facă un popas în această regiune cu vânat îmbelșugat. Joe pretindea că era nevoie de carne proaspătă, însă obiceiurile sălbatice ale locuitorilor, atitudinea lor dușmănoasă și cele câteva focuri de armă trase asupra lor îl determinară pe doctor să continue călătoria. Treceau pe deasupra unui ținut unde se desfășurau masacre și incendii, unde luptele nu mai încetau, ținut în care sultanii își pun în joc regatele în mijlocul celor mai groaznice măceluri. Sumedenie de sate cu populație numeroasă și colibe lungărețe se întindeau între locuri de pășune, cu iarbă înaltă, presărată cu floricele violete. Colibele, asemănătoare unor stupi uriași, erau apărate de garduri înalte, cu creste ascuțite. Povârnișurile sălbatice ale colinelor aminteau de „glen”-urile din ținuturile muntoase ale Scoției, și Kennedy observă asta de mai multe ori.
Cu toate eforturile doctorului, balonul înainta spre nord-est, spre muntele Mendif, care dispăruse în mijlocul norilor. Piscurile înalte ale acestor munți separă bazinul Nigerului de bazinul Lacului Ciad.
Curând apăru în zare muntele Bagele, cu cele optsprezece sate de pe coastele sale, adunate ca puișorii în jurul cloștii. Un spectacol minunat pentru cei care aveau putința să domine și să cuprindă cu vederea toată priveliștea. Prin văgăuni se întindeau câmpuri de orez și de alune de pământ.
La ora trei, Victoria se găsea în fața muntelui Mendif. Nu-l puteau ocoli, așa că trebuiau să treacă pe deasupra lui. Doctorul dădu balonului o nouă forță de ascensiune de aproape o mie șase sute de livre, cu ajutorul unei temperaturi mărite cu 180°[52]. Balonul se ridică la peste opt mii de picioare. Era cea mai mare înălțime atinsă în timpul acestei călătorii și temperatura scăzu într-atât, încât doctorul și tovarășii săi trebuiră să se folosească de pături.
Fergusson grăbi coborârea, deoarece anvelopa aerostatului se umflase la maximum. Avu totuși timp să constate originea vulcanică a muntelui, ale cărui cratere stinse nu mai erau decât niște prăpăstii adânci. Grămezi mari de excremente de păsări dădeau coastelor muntelui Mendif aparența unor stânci calcaroase. Era acolo îngrășământ, care ar fi ajuns pentru tot pământul Regatului Unit.
La ora cinci Victoria, apărată de vânturile de sud, înainta încet de-a lungul coastelor muntelui și se opri într-o poiană mare, departe de orice așezare omenească. Îndată ce pământul fu atins, se luară toate măsurile ca balonul să fie bine fixat și Kennedy, cu pușca în mână, se îndreptă spre câmpia înclinată. Curând se întoarse cu o jumătate de duzină de rațe sălbatice și cu un soi de sitari, pe care Joe îi prepară cu cea mai mare pricepere.
Masa fu plăcută, iar noaptea o petrecură într-o odihnă desăvârșită.