O adunătură la orizont. O ceată de arabi. Urmărirea. El este! Căderea de pe cal. Arabul sugrumat. Un glonț trimis de Kennedy. Manevră. Răpirea în zbor. Joe este salvat
Din clipa în care-și reluase postul de observație, în partea din față a nacelei, Kennedy nu încetă să cerceteze orizontul. După puțin timp, se întoarse spre doctor și spuse:
— Privește colo jos, o ceată de oameni sau animale, în mers, dacă nu mă înșel. Nu se poate vedea bine! În orice caz stârnește un adevărat nor de praf.
— N-o fi vreun vânt potrivnic, o trombă de aer care să ne împingă spre nord? întrebă Samuel.
Și se ridică în picioare, pentru a cerceta orizontul.
— Nu cred, Samuel, răspunse Kennedy. Este o turmă de gazele sau de bivoli sălbatici!
— Poate, Dick, dar se găsește la nouă sau zece mile de noi și n-o pot vedea bine nici cu luneta.
— În orice caz, nu-l vom pierde din vedere. Acolo se întâmplă ceva neobișnuit, ceva ce mă intrigă; s-ar spune că este o manevră de cavalerie. Și uite, privește, nu mă înșel, sunt într-adevăr călăreți!
Doctorul privi cu atenție.
— Cred că ai dreptate, spuse el. Este un detașament de arabi sau tibbuși. Aleargă în aceeași direcție cu noi, având însă o viteză mai mică; îi vom ajunge ușor. Într-o jumătate de oră vom putea să-i vedem și să hotărâm ce-i de făcut.
Kennedy își luă din nou luneta și privi cu atenție. Grupul călăreților devenea din ce în ce mai vizibil; o parte din ei se îndepărtau.
— Fără îndoială, reluă Kennedy, este o manevră sau o vânătoare. S-ar spune că oamenii aceștia urmăresc ceva. Tare aș vrea să știu ce anume!
— Răbdare, Dick. După puțin timp îi vom ajunge și-i vom întrece chiar, dacă ei vor merge mai departe pe același drum. Noi înaintăm cu o viteză de douăzeci de mile pe oră și nu e cal care să poată susține o asemenea întrecere.
Kennedy continua să privească în jos cu atenție; după câteva minute spuse:
— Sunt arabi care aleargă din toate puterile. Îi văd perfect. Sunt vreo cincizeci. Îi recunosc după burnusurile care se umflă în bătaia vântului. Fac un exercițiu de cavalerie; conducătorul lor se află la o sută de pași înainte și ceilalți se grăbesc pe urmele lui.
— Oricine ar fi, nu sunt de temut, Dick, dar, dacă va fi nevoie, mă voi ridica mai sus.
— Așteaptă! Așteaptă puțin, Samuel! glăsui Kennedy. Și după un timp, adăugă: Ciudat! Se întâmplă ceva de care nu pot să-mi dau seama exact. După mișcările lor și după alcătuirea neregulată a formației, arabii au aerul că urmăresc ceva; parcă n-ar face un exercițiu de cavalerie.
— Ești sigur, Dick?
— Sigur. Nu mă înșel. Este o vânătoare, dar o vânătoare de oameni! În frunte nu-i conducătorul lor, ci un fugar.
— Un fugar? întrebă Samuel, emoționat.
— Da!
— Să nu-l pierdem din vedere și să așteptăm.
Câștigară repede trei sau patru mile asupra călăreților, care alergau cu o repeziciune uimitoare.
— Samuel! Samuel! strigă Kennedy cu glasul tremurător.
— Ce e, Dick?
— Am o halucinație? Este oare posibil?
— Ce vrei să spui?
— Așteaptă.
Și vânătorul, ștergând repede sticla lunetei, continuă să privească.
— Ei, ce e? întrebă doctorul.
— Samuel, este el!
— El! strigă acesta din urmă.
„El”, spunea totul; nu era nevoie să se pronunțe niciun nume.
— E călare, la o distanță de abia o sută de pași de dușmanii lui.
— E într-adevăr Joe! făcu doctorul pălind.
— Nu poate să ne vadă din cauza goanei! adăugă Kennedy.
— Ne va vedea, răspunse Fergusson micșorând flacăra arzătorului.
— Dar cum?
— În cinci minute vom fi la cincizeci de picioare de sol, în cincisprezece minute vom fi deasupra lui.
— Trebuie să-l prevenim cu un foc de armă.
— Nu! Joe nu se poate întoarce; e înconjurat!
— Ce să facem atunci?
— Să așteptăm.
— Să așteptăm! Dar arabii?
— Îi vom ajunge și îi vom întrece; nu suntem decât la două mile de ei. Numai să reziste calul lui Joe.
— Dumnezeule mare! exclamă Kennedy.
— Ce este?
Kennedy scoase un strigăt de deznădejde, fiindcă îl văzuse pe Joe aruncat jos. Calul său, pe cât se părea la capătul puterilor, se prăvălise istovit la pământ.
— Ne-a văzut! strigă doctorul. Când s-a ridicat ne-a făcut semn.
— Dar arabii îl vor ajunge din urmă! Ce mai așteaptă? Ah, curajosul băiat! Ura! strigă vânătorul, care nu se mai putea stăpâni.
Joe se ridicase îndată și, în clipa în care unul din călăreții cei mai apropiați se năpusti asupră-i, el se feri cu o săritură de panteră, se aruncă pe crupa calului, îl apucă pe arab de gât cu mâinile lui vânjoase, cu degetele lui de fier, îl sugrumă, îl răsturnă în nisip și își continuă goana înspăimântătoare. Un strigăt puternic se ridică în aer.
Arabii, preocupați să-l urmărească, nu vedeau Victoria care plutea la cinci sute de pași în urma lor și numai la treizeci de picioare deasupra pământului. Între ei și fugar era o distanță de numai douăzeci de lungimi de cal. Unul se apropia din ce în ce mai mult de Joe și se pregătea să-l străpungă cu lancea, când Kennedy duse arma la ochi și, fără nicio șovăială, ținti și-l doborî la pământ cu un singur glonț. La auzul detunăturii, Joe nici nu întoarse capul.
Câțiva arabi, văzând Victoria, își întrerupseră cursa și se prăbușiră cu fața la pământ; ceilalți își continuară urmărirea.
— Dar ce face Joe? strigă Kennedy. Nu se oprește.
— Procedează foarte bine așa, Dick. L-am înțeles: se menține în direcția aerostatului și se bizuie pe priceperea noastră. Strașnic băiat! Îl vom răpi de sub nasul arabilor. Suntem la numai două sute de pași de el!
— Ce trebuie să facem? întrebă Kennedy.
— Lasă pușca deoparte!
— S-a făcut! glăsui vânătorul, lăsând arma jos.
— Poți să ții în brațe o sută cincizeci de livre de lest?
— Și mai mult chiar.
— Nu, atât va fi suficient.
Doctorul îngrămădi sacii de nisip în brațele lui Kennedy.
— Așează-te în partea cealaltă a nacelei și fii gata să arunci lestul cu o singură mișcare. Dar, pe viața ta, să nu-i dai drumul fără ordinul meu!
— Nicio grijă!
— Altminteri nu vom izbuti să-l salvăm pe Joe.
— Încrede-te în mine.
Victoria se afla deasupra grupului de călăreți, care goneau în galop pe urmele lui Joe. Doctorul ținea scara desfăcută, în partea din față a nacelei, gata s-o arunce la momentul potrivit. Joe păstra o distanță de aproape cincizeci de picioare între el și urmăritori, pe care, în sfârșit, Victoria îi depăși.
— Atenție! îl preveni Samuel pe Kennedy.
— Sunt gata!
— Ferește-te, Joe! strigă doctorul, cu vocea sa puternică, aruncând scara ale cărei prime trepte ridicară jos o dâră de praf.
La strigătul doctorului, Joe întoarse capul, fără să oprească goana calului. În clipa când scara ajunse lângă el, se întinse și-o prinse în mâini.
— Dă-i drumul! îi strigă doctorul lui Kennedy.
— S-a făcut!
Scăpată de o greutate mai mare decât a lui Joe, Victoria se ridică repede la o sută cincizeci de picioare.
Joe se agățase zdravăn de scara care se legăna în aer și, făcându-le arabilor un gest de nedescris, urca treptele cu agilitatea unui acrobat. Îndată ajunse la tovarășii săi, care-l îmbrățișară.
Arabii scoaseră un strigăt de uimire și furie. Fugarul le fusese răpit din zbor și Victoria se îndepărta cu repeziciune.
— Stăpâne! Domnule Dick! îngăimă Joe.
Apoi, sfârșit de oboseală și de emoție, leșină, în timp ce Kennedy striga, aproape în delir:
— Salvat! Salvat!
— Cred și eu! spuse Fergusson, care-și recăpătase calmul lui de nezdruncinat.
Joe era aproape gol; brațele-i însângerate și trupul acoperit de vânătăi erau dovada suferințelor îndurate. Doctorul îi pansa rănile și-l culcă sub cort. Bravul băiat își reveni curând în simțiri și ceru un pahar cu rachiu. Doctorul nu-l refuză, ținând seama că se afla în fața unui om care trebuia tratat în mod excepțional. După ce bău, Joe strânse mâinile prietenilor săi și se declară gata să-și povestească peripețiile. Dar nu i se îngădui să vorbească. Peste puțin timp căzu într-un somn adânc, de care avea multă nevoie.
Victoria se îndreptă pieziș spre vest. Sub influența unui vânt puternic, trecu din nou deasupra marginii deșertului plin de mărăcini, peste palmierii încovoiați sau smulși de furtună, și, după ce străbătu o distanță de aproape două sute de mile de la locul de unde fusese răpit Joe, către seară, depăși al zecelea grad de longitudine.