Drumul spre vest. Joe se trezește, încăpățânarea lui. Sfârșitul pățaniei lui Joe. Tagelel. Îngrijorările lui Kennedy. Drumul spre nord. O noapte aproape de Aghades
În timpul nopții, vântul se potoli și Victoria rămase liniștită în vârful unui sicomor. Doctorul și Kennedy făcură de pază cu rândul și Joe se bucură de un somn odihnitor, timp de douăzeci și patru de ore.
— Iată leacul care-i trebuia, spuse Fergusson. Natura se însărcinează cu vindecarea lui.
Spre ziuă, vântul se înteți din nou, dar era schimbător, bătea când spre nord, când spre sud. În cele din urmă, Victoria fu împinsă spre vest.
Doctorul, cu harta în mână, recunoscu ținutul Damergu, un teren vălurit, fertil, cu colibele satelor sale făcute din trestie lungă împletită cu crengi de asclepia; în câmpiile cultivate, clăile de grâne erau așezate pe câte o schelă, spre a le feri de invazia șoarecilor și a termitelor.
Peste puțin timp, călătorii ajunseră deasupra orașului Zinder, ușor de recunoscut după marea sa piață de execuții. În mijlocul ei se ridică „arborele morții”, la picioarele căruia veghează un călău; oricine trece pe sub umbra copacului e spânzurat îndată.
Consultându-și busola, Kennedy spuse:
— Ne îndreptăm iarăși spre nord.
— Ce importanță are? Dacă ajungem la Tembuctu, nu avem de ce să ne plângem. Niciodată nu s-a întreprins o călătorie mai frumoasă și în condiții mai bune.
— Nici cu o sănătate mai bună! răspunse Joe, arătându-și fața veselă printre perdelele cortului.
— Iată-l și pe bunul nostru prieten, pe salvatorul nostru! strigă vânătorul. Cum te simți?
— Absolut normal, absolut normal, domnule Kennedy. Niciodată nu m-am simțit mai bine. Nimic n-ar putea înviora mai mult un om, decât o scurtă călătorie de plăcere, precedată de o baie în Lacul Ciad. Nu este așa, stăpâne?
— Prietene! răspunse Fergusson, strângându-i mâna. Câte griji ne-ai pricinuit!
— Dar credeți că eu am fost liniștit gândindu-mă la soarta dumneavoastră? Vă puteți lăuda că mi-ați pricinuit o frică grozavă.
— Nu ne vom înțelege niciodată, Joe, dacă iei lucrurile așa!
— Văd că nici după ce a căzut din înălțimi nu s-a prea schimbat, adăugă Kennedy.
— Devotamentul tău a fost sublim, băiatule, și ne-a salvat, căci altfel Victoria ar fi căzut în lac și nimeni n-ar fi putut s-o scoată de acolo.
— Dacă devotamentul meu, cum vă place să numiți căderea mea, v-a salvat pe dumneavoastră, oare nu m-a salvat și pe mine? Fiindcă iată-ne pe toți trei împreună și sănătoși! Deci nu avem să ne reproșăm nimic în tot ce s-a întâmplat.
— Nu te poți înțelege cu băiatul ăsta! spuse vânătorul.
— Cel mai bun mijloc să ne înțelegem este să nu mai vorbim despre ce a fost, glăsui Joe. Ce s-a întâmplat, s-a întâmplat! Bun sau rău, nu se mai poate îndrepta.
— Încăpățânatule! spuse râzând doctorul. Cel puțin, vrei să ne povestești peripețiile tale?
— Dacă țineți neapărat, vă voi povesti, dar mai întâi să pregătim gâsca asta, căci văd că domnul Dick nu și-a pierdut timpul degeaba.
— Bine, Joe.
— În cazul acesta, vom vedea cum suportă stomacul europenilor un vânat din Africa.
Gâsca fu friptă la flacăra arzătorului și devorată îndată. Joe înghiți o bună parte din ea, ca unul care nu mâncase de câteva zile.
După ceai și groguri, povesti prietenilor aventurile. Vorbea cu oarecare emoție, înfățișând întâmplările cu filozofia sa obișnuită. Doctorul nu se putu opri de a nu-i strânge mâna de câteva ori, când văzu că vrednicul băiat fusese preocupat mai mult de salvarea lor decât de a sa. În ce privea scufundarea insulei Biddiomah, îi explică lui Joe că fenomenul se repetă foarte des pe Lacul Ciad. Continuându-și povestirea, Joe ajunse la clipa în care, prins în mocirlă, scosese un ultim strigăt de disperare.
— Mă credeam pierdut, stăpâne, urmă el, și gândurile mele se îndreptau spre dumneavoastră. Am început să mă zbat, cum nici nu vă pot spune. Eram hotărât să nu mă las înghițit fără luptă. Când, deodată, ce văd? La doi pași de mine, un capăt de frânghie de curând tăiată. Am făcut un ultim efort și, cu chiu cu vai, am izbutit să mă apuc de ea. Trăgând, am văzut că rezistă. Am tras din nou, cu nădejde și, în sfârșit, iată-mă ajuns pe pământ tare. La capătul frânghiei zăresc o ancoră. Ah! dacă n-aveți nimic împotrivă, am să numesc ancora asta „ancora salvării”. Am recunoscut-o: o ancoră a Victoriei. Am înțeles că dumneavoastră ați aterizat acolo. Am urmat direcția frânghiei care-mi indica locul unde fusese balonul și, după noi sforțări, am ieșit în sfârșit din mocirlă... După ce mi-am refăcut puterile, am umblat o parte din noapte fără teamă, îndepărtându-mă de lac. Am ajuns, în cele din urmă, la marginea unei păduri, parcă fără capăt. Acolo, într-o îngrăditură, pășteau fără grijă câțiva cai. Sunt momente în viață când oricine știe să călărească, nu e așa? Nu m-am gândit mult și, sărind în spatele unui patruped, iată-mă gonind spre nord. Nu vă voi pomeni nici de orașele pe care nu le-am văzut, nici de satele pe care le-am ocolit. Am străbătut câmpuri însămânțate, am sărit peste desișuri, peste garduri, am dat pinteni calului, l-am îmboldit, l-am îndemnat. În sfârșit, am ajuns la marginea câmpiilor cultivate. Bun. Deșertul! îmi convine: voi vedea mai bine și mai departe înaintea mea. Speram mereu să zăresc Victoria așteptându-mă și dând târcoale prin împrejurimi. Dar nimic! După trei ore de galop dau, ca un prost, peste o tabără de arabi. Ce vânătoare! Domnule Kennedy, un vânător nu știe ce este aceea o vânătoare, dacă nu a fost vânat el însuși. Și chiar dacă ar vrea să știe, nu-l sfătuiesc să încerce. Calul meu cădea de oboseală. Arabii mă înconjuraseră; la un moment dat m-am prăbușit, apoi am sărit pe calul unuia din ei. N-aveam nimic cu el și sper că nici el nu-mi poartă pică pentru că l-am sugrumat! Și în clipa aceea v-am văzut. Restul îl știți. Victoria alerga după mine și m-ați prins din zbor, cum prinde călărețul inelul la joc. Nu aveam dreptate să mă încred în dumneavoastră? Domnule Samuel, vedeți cât de simplu a fost totul? Nimic mai normal pe lume. Sunt gata s-o iau de la capăt, dacă v-ar fi de folos; dealtfel, după cum v-am mai spus, nici nu merită să mai vorbim despre ce-a fost.
— Bunul meu Joe, răspunse doctorul cu emoție, nu ne-am înșelat bizuindu-ne pe inteligența și îndemânarea ta!
— Ei, domnule, n-ai decât să te lași dus de evenimente și până la urmă o scoți la capăt. Cel mai bine este să iei lucrurile așa cum sunt.
În timpul istorisirii lui Joe, balonul străbătuse repede o mare parte a ținutului. Kennedy le atrase atenția asupra unui grup de colibe care părea că formează un oraș. Doctorul consultă harta și recunoscu târgușorul Tagelel din Damergu.
— Regăsim drumul urmat de Barth. Aici s-a despărțit el de cei doi tovarăși ai săi, Richardson și Overweg. Primul urma să ia drumul spre Zinder, iar al doilea spre Maradi. Vă amintiți că, dintre acești trei călători, Barth este singurul care a revăzut Europa.
— Așadar, spuse vânătorul, urmărind pe hartă direcția Victoriei, mergem din nou direct spre nord?
— Direct, dragul meu Dick!
— Și asta nu te îngrijorează?
— De ce?
— Pentru că drumul acesta ne duce drept spre Tripoli, pe deasupra unui deșert întins.
— Oh, dar nu vom ajunge atât de departe, prietene; cel puțin așa nădăjduiesc.
— Unde crezi că ne vom opri?
— Bine, Dick, dar nu ești curios să vizitezi Tembuctu?
— Tembuctu?
— Fără îndoială, interveni Joe. Nu-ți poți îngădui să faci o călătorie în Africa fără să vizitezi Tembuctu!
— Vei fi al cincilea sau al șaselea european care a văzut acest oraș misterios.
— Să mergem spre Tembuctu!
— Atunci lasă să ajungem întâi între al șaptesprezecelea și al optsprezecelea grad latitudine, iar acolo o să căutăm un vânt favorabil, care să ne împingă spre vest.
— Bine! răspunse vânătorul. Dar mai avem mult de mers spre nord?
— Cel puțin o sută cincizeci de mile!
— Atunci, răspunse Kennedy, am să dorm puțin.
— Culcați-vă, domnule, spuse Joe. Culcați-vă și dumneavoastră, stăpâne, ca domnul Kennedy. Aveți nevoie de odihnă, căci din pricina mea ați vegheat peste măsură.
Vânătorul se întinse sub cort, dar Fergusson, care nu se lăsa doborât de oboseală, rămase la postul de observație.
Peste trei ore, Victoria trecea pe deasupra unui teren acoperit cu pietriș, cu șiruri de munți de granit, înalți și sterpi. Unele piscuri izolate ajungeau până la înălțimea de patru mii de picioare. Girafe, antilope și struți alergau cu o sprinteneală uimitoare prin pădurile de salcâmi, mimoze, suahi și curmali. După uscăciunea deșertului, vegetația punea stăpânire peste tot întinsul. Era ținutul kailuașilor, care, ca și periculoșii lor vecini, tuaregii, umblau cu fața acoperită cu o bucată de pânză.
La orele zece seara, după un drum minunat de două sute cincizeci de mile, Victoria se opri deasupra unui oraș important. Lumina lunii îngăduia să se vadă o parte a localității, pe jumătate în ruine; ici-colo, sub o rază de lumină, se zăreau moschei. Doctorul luă poziția stelelor și găsi că se aflau la latitudinea lui Aghades. Acest oraș, odinioară un înfloritor centru comercial, începuse să decadă încă de pe vremea când fusese vizitat de Barth.
Profitând de faptul că nu puteau fi văzuți în întuneric, aruncară ancora la două mile de oraș, într-un întins lan de mei.
Noaptea se scurse destul de liniștită. Pe la ora cinci se lumină de ziuă, și, tot atunci, un vânt ușor împinse balonul spre vest și puțin spre sud.
Fergusson se grăbi să folosească acest prilej. Victoria se ridică repede și porni, parcă purtată pe un mănunchi de raze de soare.