Un servitor ciudat. El vede cu ochii liberi sateliții lui Jupiter. Dick se ia la harță cu Joe. Îndoială și credință. Cântăritul. Joe Wellington. Primește o jumătate de coroană
Doctorul Fergusson avea un servitor, Joe, înzestrat cu o fire minunată. Avea o încredere absolută în calitățile stăpânului său și-i purta un devotament fără margini; îi ghicea dinainte dorințele și întotdeauna i le îndeplinea în chip desăvârșit. Un Caleb, care nu era niciodată morocănos ci, dimpotrivă, întotdeauna vesel. Oricât ai fi căutat, n-ai fi putut găsi unul mai nimerit decât el. Fergusson i se încredințase cu totul în privința amănuntelor vieții sale, și nu greșise. Nespus de cinstit era acest Joe! Un om care-ți comandă masa întocmai cum ai face-o tu, care-ți face bagajele și nu-ți uită nici ciorapii, nici cămășile, care-ți ține cheile, îți cunoaște secretele și nu abuzează de ele!...
Dar ce nu însemna doctorul pentru cinstitul Joe! Cu cât respect și cu câtă încredere accepta hotărârile lui! Când vorbise Fergusson, nebun ar fi fost cel care ar fi vrut să-i răspundă. Tot ce gândea doctorul era bine; tot ce spunea era cugetat; tot ce dorea se putea face; tot ce întreprindea era cu putință de îndeplinit; tot ce înfăptuia era minunat. Dacă l-ați fi tăiat pe Joe în bucăți, ceea ce sunt sigur că n-ați fi fost în stare să faceți, tot nu și-ar fi schimbat părerea despre stăpânul său.
Așa încât, atunci când doctorul plănui să străbată Africa pe calea aerului, pentru Joe totul fu limpede; nu mai existau piedici. Din clipa în care Fergusson se hotărâse să plece, era ca și ajuns – împreună cu credinciosul său ajutor, căci acest băiat de treabă știa perfect de bine că va fi și el în călătorie, cu toate că nu i-o spusese nimeni.
Dealtfel, avea să-i aducă doctorului cele mai mari foloase, datorită inteligenței și minunatei sale agilități. Dacă ar fi trebuit să se numească un profesor de gimnastică pentru maimuțele din Grădina zoologică – și așa destul de sprintene – cu siguranță că Joe ar fi obținut postul. Pentru el era o jucărie să sară, să se cațere, să alerge și să facă tot felul de năzdrăvănii.
Dacă Fergusson era șeful, iar Kennedy mâna sa dreaptă, Joe avea să le execute dispozițiile. El își însoțise și până atunci stăpânul în mai multe călătorii și-și însușise oarecare cunoștințe științifice. Dar mai mult se distingea prin blândețe și printr-un optimism încântător.
Totul i se părea ușor, logic, firesc, și ca urmare nu simțea nevoia să se plângă de ceva sau să bombănească. Printre alte calități se mai bucura de o vedere nespus de bună. El și cu Moestlin, profesorul lui Kepler, posedau rara facultate de a vedea fără ochelari sateliții lui Jupiter și de a putea număra în grupul Pleiadelor paisprezece stele, ultimele fiind de mărimea a noua. Se putea folosi fără greș de ochii săi în orice împrejurare, dar nu se arăta mai mândru din pricina asta; dimpotrivă, te saluta de foarte departe.
Ținând seama de încrederea pe care o avea Joe în doctor, nu trebuie să ne mire nesfârșitele discuții dintre Kennedy și vrednicul slujitor al acestuia, cu tot respectul cuvenit, dealtfel. Unul se îndoia, celălalt credea. Unul era prudența clarvăzătoare, celălalt încrederea fără margini. Astfel, doctorul se găsea între îndoială și credință. Dar trebuie să spun că nu-i păsa nici de una, nici de alta.
— Ei bine, domnule Kennedy? spunea Joe.
— Ei bine, băiete?
— Iată că se apropie momentul. Se pare că ne îmbarcăm pentru plecarea în lună.
— Vrei să spui Țara Lunii, care nu-i tot atât de departe, dar, fii pe pace, drumul e la fel de primejdios.
— Primejdios cu un om ca doctorul Fergusson?
— N-aș vrea să-ți spulber iluziile, dragul meu Joe, dar ce pune el la cale e pur și simplu isprava unui smintit: nu va pleca.
— Nu va pleca? Atunci nu i-ați văzut balonul la atelierul domnilor Mitchell din Borough[11].
— Nici n-o să mă duc să-l văd.
— Pierdeți un spectacol frumos, domnule! Ce lucru minunat! Ce linie frumoasă! Ce nacelă încântătoare! Ce bine ne vom simți în ea!
— Așadar, te gândești serios să-l însoțești pe doctor?
— Eu? Dar am să-l însoțesc oriunde va dori! replică Joe cu convingere. Asta ar mai lipsi, să-l las să plece singur, după ce am cutreierat toată lumea împreună! Dar cine să-l sprijine când va fi obosit? Cine să-i întindă o mână viguroasă, ca să sară peste o prăpastie? Cine să-l îngrijească dacă se îmbolnăvește? Nu, domnule Dick. Joe va fi totdeauna la postul său, aproape de doctor. Dar ce spun eu? În jurul doctorului Fergusson.
— Ești un băiat de treabă!
— Dealtfel, veniți și dumneavoastră cu noi, reluă Joe.
— Fără îndoială, făcu Kennedy, adică vă însoțesc ca să-l împiedic pe Samuel până-n ultima clipă să comită o asemenea nebunie! Îl voi urma chiar până la Zanzibar, pentru ca, acolo, mâna unui prieten să-l poată opri de a-și duce la îndeplinire planul său nebunesc.
— Vă rog să mă iertați, domnule Kennedy, însă nu-l veți opri deloc. Doctorul Fergusson nu e un zăpăcit. Se gândește mult până să întreprindă ceva, dar când s-a hotărât nici dracul nu-l mai poate face să renunțe.
— O să vedem!
— Nu vă amăgiți cu nădejdea asta. Dealtfel, important e că mergeți cu noi. Pentru un vânător ca dumneavoastră, Africa e un ținut minunat. Așa că, oricum n-o să vă pară rău de călătoria ce-o veți face.
— Nu, cu siguranță că n-am să regret, mai ales dacă încăpățânatul ăsta își va da în sfârșit seama de realitate.
— Fiindcă veni vorba, spuse Joe, știți că astăzi ne cântărim?
— Cum așa, „ne cântărim”?
— Fără îndoială! Doctorul Fergusson, dumneavoastră și eu, toți trei ne vom cântări.
— Ca jocheii?
— Ca jocheii! Dar să nu vă neliniștiți, nu veți fi nevoit să slăbiți dacă veți fi prea greu. O să vă ia cum sunteți.
— Nu mă voi cântări! spuse scoțianul cu tărie.
— Dar, domnule, se pare că e nevoie de asta pentru buna funcționare a aparatului său.
— Ei bine! O să meargă și altfel!
— Asta-i acum! Și dacă nu ne vom putea ridica în aer din cauza lipsei unor calcule precise?
— Ei zău! Dar nici nu doresc altceva!
— Se poate, domnule Kennedy! Domnul doctor vine îndată să ne ia.
— Nu voi merge!
— N-o să-i faceți una ca asta.
— Ba am să i-o fac.
— Bine! spuse Joe, râzând. Vorbiți așa pentru că nu-i el aici, dar când o să vă spună direct: „Dick (cu tot respectul), Dick, trebuie să-ți cunosc în mod exact greutatea”, vă veți supune fără îndoială.
— Nu voi merge.
În această clipă, doctorul intră în cabinetul său de lucru, unde avea loc convorbirea, și îl privi pe Kennedy, care nu se simțea în largul său.
— Dick, îi spuse, vino împreună cu Joe; trebuie să știu cât cântăriți fiecare.
— Dar...
— Poți să rămâi cu pălăria în cap. Vino!
Și Kennedy îl urmă.
Se duseră cu toții la atelierul domnilor Mitchell, unde se pregătise unul din cântarele acelea, zise „romane”. Doctorul trebuia neapărat să cunoască greutatea însoțitorilor săi, pentru a stabili echilibrul aerostatului. Așa că-l puse pe Dick să se urce pe platforma cântarului. Fără să i se împotrivească, acesta spuse cu jumătate de glas:
— Bine, bine! Asta nu mă obligă la nimic.
— O sută cincizeci și trei de livre, constată doctorul, înscriind cifra în carnetul său.
— Sunt prea greu?
— Aș de unde, domnule Kennedy! răspunse Joe. Dealtfel, eu sunt ușor, așa că se va compensa.
Și Joe trecu plin de atâta entuziasm în locul vânătorului, încât, în grabă, fu gata să răstoarne cântarul. Luă poziția statuii lui Wellington care îl maimuțărește pe Ahile de la intrarea în Hyde-Park, și arăta minunat chiar fără scut.
— O sută douăzeci de livre, înscrise doctorul.
— Ei, ei! făcu Joe cu un zâmbet de satisfacție. De ce zâmbea, nici el n-ar fi putut spune.
— Acum e rândul meu, spuse Fergusson, înscriind în dreptul său o sută treizeci și cinci de livre. Toți trei, adăugă apoi, nu cântărim mai mult de patru sute de livre.
— Domnule doctor, reluă Joe, dacă expediția dumneavoastră ar cere-o, aș putea foarte bine să postesc, ca să slăbesc vreo douăzeci de livre.
— Nu-i nevoie, băiete, răspunse doctorul. Poți să mănânci cât poftești: iată o jumătate de coroană, ca să te ospătezi și să bei după voia inimii.