Presupuneri. Restabilirea echilibrului Victoriei. Noile calcule ale doctorului Fergusson. Vânătoarea lui Kennedy. Explorarea completă a lacului Ciad. Tangalia. Întoarcerea. Lari
A doua zi, la 13 mai, călătorii mai întâi cercetară partea coastei unde se aflau. Era un fel de insulă ce răsărea dintre mlaștini; jur împrejurul ei creșteau trestii de înălțimea copacilor din Europa, care se întindeau cât vedeai cu ochii. Mlaștinile, cu neputință de trecut, făceau ca poziția Victoriei să fie sigură. Trebuia supravegheat numai țărmul lacului. Întinderea imensă de apă se lărgea mai ales spre est; la orizont nu vedeai nimic, nici maluri, nici insule.
Cei doi prieteni nu îndrăzneau să pomenească de sărmanul lor tovarăș. Kennedy fu primul care împărtăși doctorului părerile sale.
— Poate că Joe nu este pierdut! spuse el. E un băiat îndemânatic și un înotător fără pereche. Nu i-a fost greu să treacă înot Frith of Forth, la Edinburgh. Îl vom revedea; când și cum, nu știu nici eu, dar nu trebuie să neglijăm nimic pentru a-i da posibilitatea să ne regăsească.
— Dumnezeu să te audă, Dick, răspunse emoționat doctorul. Vom face tot ce este cu putință să ne regăsim prietenul. Să începem prin a ne orienta! Dar, înainte de toate, să eliberăm Victoria de anvelopa exterioară care nu ne mai servește. O să scăpăm de o greutate considerabilă, de șase sute cincizeci de livre, ceea ce merită oboseala.
Doctorul și Kennedy se puseră pe lucru, dar întâmpinară greutăți mari. Taftaua, rezistentă, trebuia smulsă bucată cu bucată, în fâșii înguste, pentru a putea fi scoasă prin ochiurile plasei. Ruptura produsă de ciocurile păsărilor de pradă se întindea pe o lungime de câteva picioare.
Operația ținu cel puțin patru ore; constatară că balonul interior, acum degajat complet, nu suferise deloc. Victoria se micșorase cu o cincime. Diferența aceasta destul de mare îl miră pe Kennedy.
— Va fi de ajuns? îl întrebă el pe doctor.
— Nu te îngrijora, Dick. Vom reface echilibrul și, dacă Joe va reveni, ne vom relua călătoria împreună cu el, în mod normal.
— După câte îmi aduc aminte, Samuel, în momentul căderii nu eram prea departe de o insulă...
— Într-adevăr, îmi amintesc, dar insula asta, ca toate celelalte ale Lacului Ciad, este desigur locuită de pirați și ucigași, care au fost fără îndoială martorii catastrofei noastre. Și dacă Joe cade în mâinile lor, ce i se va întâmpla? Numai superstițiile lor ar putea să-l salveze.
— Îți repet, Joe este un om care o scoate totdeauna la capăt. Am încredere în dibăcia și inteligența lui.
— Și eu! Acum, Dick, tu vei vâna în împrejurimi, fără să te îndepărtezi prea mult. Trebuie să ne reînnoim neapărat proviziile, care au fost, în cea mai mare parte, aruncate.
— Bine, Samuel, nu voi lipsi mult timp.
Kennedy luă o armă cu două țevi și își făcu loc prin ierburile înalte, spre un desiș destul de apropiat. Îndată, detunături repetate vestiră o vânătoare rodnică.
În acest timp, doctorul făcu bilanțul obiectelor păstrate în nacelă și stabili echilibrul celui de al doilea aerostat. Le rămăseseră vreo treizeci de livre de pemmican, puțin ceai și cafea, un galon și jumătate de rachiu și un rezervor de apă cu totul gol. Carne uscată nu mai aveau însă deloc.
Știa că, prin pierderea hidrogenului din primul balon, puterea de ascensiune se redusese cu aproape nouă sute de livre, astfel că fu nevoit să țină seama de această diferență, pentru a restabili echilibrul. Victoria avea acum o capacitate de șaizeci și șapte de mii de picioare cubice și conținea treizeci și trei de mii patru sute optzeci de picioare cubice de gaz. Aparatul de dilatație părea să fie bun; nici pila, nici serpentina nu erau stricate. Forța de ascensiune a noului balon era deci de trei mii de livre. Adunând greutatea aparatelor, a călătorilor, a proviziei de apă, a nacelei și a accesoriilor ei, încărcând cincizeci de galoane de apă și o sută de livre de carne proaspătă, doctorul ajungea la un total de două mii opt sute treizeci de livre. Putea deci să mai pună încă o sută șaptezeci de livre de lest, pentru cazurile neprevăzute, iar aerostatul s-ar fi aflat atunci în echilibru cu aerul înconjurător.
După ce luă toate aceste măsuri, înlocui greutatea lui Joe cu un supliment de lest. Își petrecu întreaga zi cu aceste treburi și le termină abia la întoarcerea lui Kennedy.
Dick aduse o sumedenie de păsări: gâște, rațe sălbatice, becațe, cârâitoare și fluierari, și începu să se îngrijească de prepararea și afumarea vânatului. Fiecare bucată, înfiptă într-o țepușă, fu suspendată deasupra unui foc, făcut din lemne verzi. Când i se păru că bucățile de carne sunt destul de bine pătrunse de căldură și fum, treabă la care dealtfel se pricepea foarte bine, le depozită în nacelă. Rămânea să întregească aprovizionarea a doua zi.
Seara îi găsi pe călătorii noștri în plină activitate.
Cina lor fu alcătuită din pemmican, biscuiți și ceai. După ce le stârnise pofta de mâncare, oboseala îi îmbie la somn. În timpul orelor de veghe, fiecare dintre ei asculta încordat în noapte, părându-i-se că-l aude uneori pe Joe strigând. Dar vai, cât de departe era vocea mult dorită!...
Când se lumină de ziuă, doctorul îl trezi pe Kennedy.
— M-am gândit mult, spuse el, la ceea ce trebuie făcut pentru a-l regăsi pe Joe.
— Orice plan ai avea, sunt de acord cu el.
— Mai întâi, e foarte important ca Joe să știe unde suntem...
— Fără îndoială! Dacă și-ar închipui că l-am părăsit?
— Ne cunoaște prea bine! Niciodată nu i-ar trece așa ceva prin minte. Dar trebuie să afle locul unde ne găsim.
— În ce fel?
— Vom face o ascensiune.
— Dar dacă vântul ne duce în altă parte?
— Din fericire, asta nu se va întâmpla. Vezi, Dick, briza ne poartă spre lac, lucru care ar fi fost supărător ieri; astăzi, însă, ne este folositor. Sforțările noastre se vor mărgini la a ne menține în tot timpul zilei deasupra întinderii de apă. Astfel, Joe ne va vedea acolo unde privirile sale se îndreaptă fără încetare. Poate va izbuti să ne arate locul unde este ascuns.
— O va face, dacă este singur și liber.
— Chiar dacă este prizonier, reluă doctorul, ne va vedea și va înțelege scopul cercetărilor noastre. Indigenii nu au obiceiul să-și închidă prizonierii.
— Dar, la urma urmei, reluă Kennedy, fiindcă trebuie să prevedem toate cazurile, ce vom face dacă nu găsim niciun semn, dacă nu a lăsat nicio urmă despre trecerea sa?
— Vom încerca să ne întoarcem spre partea nordică a lacului și, pe cât ne va fi posibil, vom căuta să fim văzuți. Acolo vom aștepta, vom cerceta, vom scotoci țărmurile, la care Joe va încerca, fără îndoială, să ajungă și nu vom părăsi aceste locuri înainte de a fi făcut tot ce este cu putință pentru a-l regăsi.
— Să plecăm, glăsui vânătorul.
Doctorul își însemnă poziția exactă a locului pe care îl părăseau; stabili, după hartă și după măsurători, că se găseau la nord de Ciad, între orașul Lari și satul Ingemini, ambele vizitate de maiorul Denham. În vremea asta, Kennedy își completă provizia de carne proaspătă.
Cu toate că bălțile dimprejur purtau urma trecerii rinocerilor, hipopotamilor și lamantinilor, nu avură prilejul să întâlnească niciunul din aceste enorme animale.
La șapte dimineața, desprinseră cu greutate ancora din copac, treabă pe care Joe ar fi îndeplinit-o cu multă pricepere. Gazul se dilată și Victoria ajunse din nou la înălțimea de două sute de picioare. La început, balonul șovăi, învârtindu-se pe loc. Dar, în sfârșit, luat de un curent repede, înainta deasupra lacului și în curând fu purtat cu o viteză de douăzeci de mile pe oră. Doctorul îl manevră necontenit la înălțimi ce variau între două sute și cinci sute de picioare. Kennedy trăgea mereu focuri de armă.
Deasupra insulelor, călătorii coborâră mai jos, fără niciun fel de precauțiuni, cercetând cu privirea desișurile, pretutindeni unde vreo umbră sau vreo scobitură de stâncă ar fi putut servi de adăpost tovarășului lor. Trecură pe aproape de pirogile care străbăteau lacul. La apariția lor, pescarii din bărci se aruncară în apă, cuprinși de spaimă, și fugiră înot spre insula lor.
— Nu se vede nimic! spuse Kennedy, după două ore de cercetări.
— Să așteptăm și să nu ne pierdem curajul. Nu putem fi prea departe de locul accidentului.
La ora unsprezece, Victoria străbătuse nouăzeci de mile. Apoi întâlni un nou curent de aer, care o împinse către est cam șaizeci de mile, sub un unghi aproape drept. Pluti deasupra unei insule mari și foarte populată, pe care doctorul o luă drept Farram, capitala biddiomahilor. Din fiecare tufiș se aștepta să-l vadă apărând pe Joe, scăpând din mâinile lor, chemându-l. Liber, l-ar fi luat fără greutate; prizonier, repetând manevra folosită pentru misionar, ar fi ajuns curând la prietenii săi. Dar nu apăru nimic; în jurul lor nu se vedea și nu se mișca nimic. Simțeau că-i cuprinde disperarea.
La ora două și jumătate, Victoria ajunse în fața satului Tangalia, situat pe marginea orientală a Lacului Ciad, care era punctul cel mai îndepărtat atins de Denham în explorarea sa.
Pe doctor îl îngrijora direcția constantă a vântului. Se vedea purtat spre est, împins spre centrul Africii, către pustiurile nesfârșite.
— Trebuie neapărat să ne oprim și să aterizăm, spuse el. Trebuie să ne întoarcem deasupra lacului, mai ales pentru Joe; de aceea este necesar să încercăm a găsi un curent contrar.
Mai mult de o oră cercetă diferite zone. Victoria se îndrepta spre maluri, dar, din fericire, la o mie de picioare, un vânt foarte puternic o purtă spre nord-vest.
Era cu neputință ca Joe să fi fost reținut pe una din insulele lacului: ar fi găsit, desigur, un mijloc prin care să-și manifeste prezența. Poate că îl târâseră spre țărm. Acestea erau gândurile doctorului, când revăzu țărmul nordic al Lacului Ciad. Iar gândul că Joe s-ar fi putut îneca era de neconceput. O idee groaznică trecu totuși prin mintea lui Fergusson și a lui Kennedy: în aceste ținuturi erau numeroși caimani. Nici unul, nici altul nu avu curajul să-și mărturisească teama, însă ideea îi urmărea într-atât, încât, la un moment dat, doctorul spuse fără ocol:
— Crocodilii nu trăiesc decât pe malurile insulelor sau ale lacului; desigur că Joe a avut îndemânarea să-i ocolească. Dealtfel, sunt puțin periculoși; africanii se scaldă fără să se teamă de atacurile lor.
Kennedy nu răspunse; prefera să tacă decât să vorbească despre această posibilitate groaznică.
La ora cinci seara, doctorul semnală orașul Lari. Locuitorii munceau la culesul bumbacului, în fața colibelor împletite din trestie, în mijlocul ogrăzilor curate și îngrijit întreținute. Orașul, o îngrămădire de aproape cincizeci de colibe, se afla într-o mică depresiune a terenului, o vale cuprinsă între munți nu prea înalți.
Violența vântului purta aerostatul mai departe decât i-ar fi convenit doctorului. Dar vântul își schimbă direcția a doua oară și îl aduse exact la punctul de plecare, deasupra insulei unde petrecuse noaptea precedentă. Ancora, în loc să se fixeze de crengile unui arbore, se prinse într-un ghem de trestii, foarte rezistent, amestecat cu mâlul cleios al bălții. În condițiunile acestea, doctorului îi era foarte greu să stăpânească aerostatul, dar, odată cu căderea nopții, vântul se domoli. Cei doi prieteni vegheară împreună, stăpâniți de neliniște.