Uraganul. Plecarea forțată. Pierderea unei ancore. Gânduri triste. O hotărâre luată. Tromba. Caravana înghițită. Vânt potrivnic și prielnic. Întoarcerea spre sud. Kennedy la postul său
La trei dimineața, vântul deveni aprig, suflând atât de puternic, încât Victoria nu mai putea să rămână pe pământ, căci ar fi fost în primejdie; trestiile loveau învelișul balonului, gata să-l rupă.
— Trebuie să plecăm, Dick, spuse doctorul. Nu putem rămâne aici în situația aceasta.
— Samuel, dar Joe?
— Nu-l părăsesc, desigur. Chiar dacă uraganul ne-ar duce la o sută de mile spre nord, tot am reveni. Așa, însă, punem în primejdie siguranța tuturor.
— Să plecăm fără el? strigă scoțianul îndurerat.
— Crezi că mie nu-mi sângerează inima ca și ție? glăsui Fergusson. Nu mă supun oare unei nevoi poruncitoare?
— Sunt la ordinele tale! Să plecăm! încuviință vânătorul.
Dar plecarea era foarte greu de înfăptuit. Ancora, înfundată adânc, rezista sforțărilor lor; balonul, trăgând în direcția contrară, nu făcea altceva decât s-o înfunde mai mult. Kennedy nu izbuti s-o smulgă și, dealtfel, în poziția în care se găseau, manevra devenea primejdioasă, riscând ca Victoria să se înalțe mai înainte ca ei să se fi putut urca în nacelă.
Dându-și seama de pericol, doctorul îi spuse scoțianului să se urce în nacelă și se resemna să taie frânghia ancorei. Victoria făcu o săritură de trei sute de picioare în aer și porni direct spre nord.
Fergusson nu putea face altceva decât să se supună vijeliei și, încrucișându-și brațele, se lăsă cuprins de gânduri triste.
După câteva clipe de liniște deplină, se întoarse spre Kennedy, care era cufundat de asemenea în tăcere.
— Poate că l-am ispitit pe Dumnezeu, spuse el. Nu le era dat oamenilor să întreprindă o astfel de călătorie!
Și-l scutură un suspin de durere.
— Abia acum câteva zile ne felicitam de reușita călătoriei noastre, de faptul că am scăpat din toate primejdiile întâlnite și toți trei ne strângeam mâinile, răspunse vânătorul.
— Bietul Joe! Ce fire blândă! Ce suflet bun și cinstit! Amețit pentru moment de bogăție, a renunțat apoi bucuros la comorile lui. Ce departe e acum de noi!... Și vântul acesta care ne duce cu o viteză de neînvins!
— Dar, Samuel, admițând că a găsit adăpost la triburile de pe malul lacului, nu ar putea face ca și călătorii care le-au vizitat înaintea noastră, ca Denham, ca Barth? Aceștia și-au revăzut patria.
— Bietul meu Dick! Joe nu cunoaște un cuvânt din limba indigenilor. Este singur și n-are nimic la el. Călătorii despre care vorbești nu plecau niciodată decât însoțiți de escorte înarmate, pregătiți pentru aceste expediții, trimițând șefilor de triburi numeroase daruri. Și totuși, nici ei nu au putut evita suferințe și necazuri dintre cele mai groaznice. Ce-o să facă nenorocitul nostru tovarăș? Este îngrozitor când te gândești. Niciodată n-am simțit o durere mai mare.
— Dar vom reveni, Samuel!
— Vom reveni, Dick, chiar dacă ar trebui să părăsim Victoria și să parcurgem drumul pe jos, până la Lacul Ciad, chiar dacă ar trebui să ne punem în legătură cu sultanul din Bornu. Arabii nu au păstrat o amintire proastă despre primii europeni.
— Te voi urma, Samuel, răspunse cu energie vânătorul, poți să te încrezi în mine. Mai curând vom renunța la reușita călătoriei noastre... Joe s-a jertfit pentru noi; noi vom face la fel dacă va fi nevoie.
Hotărârea aceasta le mai dădu puțin curaj. Se simțeau îmbărbătați de același gând. Fergusson făcu totul pentru a găsi un curent care să-i apropie de Ciad, dar coborârea devenea imposibilă, atât din cauza terenului lipsit de orice vegetație, cât și din cauza violenței uraganului.
Victoria străbătu în acest fel ținutul tibbușilor. Trecură dincolo de Belad el Djerid, un deșert plin de mărăcini, la frontiera Sudanului. Pătrunseră apoi în pustiul nisipos, brăzdat de urmele caravanelor. Ultima linie de vegetație se confunda cu cerul spre sud, la orizont, nu departe de oaza principală din această parte a Africii, unde cele cincizeci de puțuri sunt umbrite de pomi falnici. Le fu cu neputință să se oprească.
O tabără arabă, corturi de pânză vărgată, cămile care își țineau capetele ca de viperă culcate în nisip mai înviorau din loc în loc pustietatea. Victoria trecea pe deasupra lor ca o stea căzătoare. Străbătu astfel, în trei ore, o distanță de șaizeci de mile, fără ca Fergusson să-i poată domoli viteza.
— Nu putem să ne oprim, nu putem să coborâm. Niciun arbore, nicio ridicătură de pământ! Vom trece oare peste toată Sahara? Hotărât lucru, cerul este împotriva noastră!
Vorbea astfel, cuprins de furia disperării, când văzu deodată, spre nord, cum nisipurile deșertului se ridicau și se roteau în vârtejuri groase de praf, sub impulsul unor curenți potrivnici.
O caravană risipită, răscolită, dispărea sub avalanșa de nisip; cămilele, învălmășite unele peste altele, scoteau strigăte jalnice; din negura înăbușitoare se înălțau țipete și urlete.
Uneori ieșea la iveală câte un veșmânt vărgat, în culori vii. Mugetele furtunii dominau scena aceasta pustiitoare. Curând, nisipul se adună în mase compacte, astfel că acolo unde era înainte o câmpie netedă se ridică o colină încă în mișcare, mormânt imens al unei caravane înghițite.
Doctorul și Kennedy asistau, palizi și speriați, la îngrozitorul spectacol. Nu puteau stăpâni balonul, care nu mai asculta de dilatația gazului și se învârtea în mijlocul curenților potrivnici. Prinsă în vârtej, Victoria se rotea cu o repeziciune vertiginoasă. Nacela oscila puternic, instrumentele agățate sub cort se loveau unele de altele, gata să se spargă, țevile serpentinei se îndoiau, gata să plesnească, iar rezervoarele de apă se ciocneau cu un zgomot asurzitor.
La doi pași unul de altul, călătorii nu se auzeau. Agățați de funii cu mâinile crispate, încercau să țină piept furiei uraganului. Kennedy, cu părul răvășit, privea fără să vorbească. Doctorul își recăpătase îndrăzneala care-l caracteriza în momentele de primejdie și nu-și trăda emoțiile violente nici chiar atunci când, după o ultimă învârtire, Victoria se opri deodată, într-o liniște neașteptată. Vântul dinspre nord ieșise învingător și o împingea în direcția contrară, cu o repeziciune tot atât de mare ca și la venire, pe drumul parcurs în timpul dimineții.
— Unde mergem? strigă Kennedy.
— Unde ne va duce Providența, dragul meu Dick. Am greșit când m-am îndoit de ea; ea știe mai bine decât noi ce ni se cuvine. Și iată că ne întoarcem spre locurile pe care nu speram să le mai revedem vreodată.
Pământul, care fusese atât de plat și de lipsit de orice altă formă de relief când goneau înainte, era acum răscolit ca valurile mării pe vreme de furtună; deșertul se acoperise din distanță în distanță cu șiruri de ridicături, de curând formate; vântul sufla cu violență, iar Victoria zbura prin spațiu.
Direcția urmată de călători nu era tot aceea din cursul dimineții, astfel că, pe la ora nouă, în loc să regăsească malurile Lacului Ciad, văzură deșertul întinzându-se încă sub privirile lor.
Kennedy îi atrase atenția doctorului.
— Nu are nicio însemnătate, răspunse acesta. Pentru noi, are importanță numai revenirea spre sud. Vom întâlni orașele Bornu, Wuddie sau Kuka și atunci nu voi ezita să mă opresc!
— Dacă tu ești mulțumit, sunt și eu, spuse vânătorul, dar să dea cerul să nu fim siliți să traversăm deșertul ca acești nenorociți arabi. Ce-am văzut a fost oribil.
— Aceasta se întâmplă deseori, Dick. Traversarea deșertului este mai periculoasă decât aceea a oceanului: deșertul prezintă toate primejdiile mării, chiar și pe aceea de a fi înghițit de valuri, valuri de nisip, bineînțeles; nu mai pun la socoteală oboseala și lipsurile cele mai grele.
— Mi se pare, spuse Kennedy, că vântul tinde să se liniștească; nisipul spulberat este mai puțin compact, ondulațiile terenului se fac mai line, orizontul se luminează.
— Cu atât mai bine; trebuie să-l cercetăm atent cu luneta, ca să nu ne scape nimic neobservat.
— Mă însărcinez eu, Samuel, ca la ivirea primului copac să-ți dau de veste.
Și Kennedy se așeză în partea din față a nacelei, cu luneta în mână.