O sută treisprezece grade. Părerile doctorului. Cercetări disperate. Arzătorul se stinge. O sută douăzeci și două de grade. Contemplarea deșertului. O plimbare prin noapte. Singurătate. Leșin. Proiectele lui Joe. Răgaz de-o zi
Drumul parcurs de Victoria, în cursul zilei precedente, nu depășise zece mile și pentru ca să se mențină în aer se consumase o sută șaizeci și două de picioare cubice de gaz.
Sâmbătă dimineața, doctorul dădu semnalul de plecare.
— Arzătorul nu mai poate funcționa decât șase ore, spuse el. Dacă în șase ore nu vom descoperi o sursă de apă sau o fântână, numai Dumnezeu știe ce se va întâmpla cu noi.
— Astăzi adie un vânt slab, spuse Joe, dar se poate întări, adăugă el, văzând tristețea vădită a lui Fergusson.
Zadarnice speranțe! Era o atmosferă calmă, una din acele atmosfere care în mările tropicale țin corăbiile în loc. Căldura devenea insuportabilă și termometrul arăta, la umbră, sub cort, 113°[46].
Joe și Kennedy, întinși unul lângă altul, căutau să uite această situație, dacă nu în somn, cel puțin în toropeală. Inactivitatea silită le făcea răgazul greu de îndurat. Omul care nu poate să se sustragă gândurilor printr-o muncă sau o ocupație materială este de plâns. Aici însă nu era nimic de încercat; trebuia să suporți situația, fără s-o poți îmbunătăți.
Chinurile setei începură să se facă simțite; rachiul, departe de a potoli nevoia imperioasă de a bea, din contra, o mărea și-și merita pe drept cuvânt numele de „laptele tigrilor”, nume dat de băștinașii Africii. Mai rămăseseră încă doi litri de apă, și aceea caldă. Niciunul nu-și mai lua ochii de la picăturile acestea prețioase, dar nimeni nu îndrăznea să-și moaie buzele. Doi litri de apă în mijlocul unui deșert!
Doctorul Fergusson, cufundat în gândurile sale, se întreba dacă a procedat chibzuit. N-ar fi fost mai bine să-și fi păstrat apa pe care o consumaseră zadarnic pentru a se menține în atmosferă? Străbătuse o oarecare distanță, fără îndoială, dar era oare mai avansat? Ce importanță ar fi avut faptul că s-ar fi găsit cu șaizeci de mile în urmă, din moment ce se aflau la aceeași latitudine și tot fără să fi găsit apă de băut? Vântul, dacă s-ar porni în sfârșit, ar sufla acolo ca și aici, ba chiar ar ajunge aici mai târziu, dacă ar veni dinspre est!
Speranța îl împinsese pe Samuel înainte și, totuși, aceste două galoane de apă cheltuite în zadar ar fi putut să ajungă pentru nouă zile de popas în deșert. Câte schimbări nu s-ar fi putut produce în nouă zile! Poate, de asemenea, păstrând apa, ar fi putut să se ridice aruncând din balast, chiar dacă ar fi pierdut gaz la coborâre. Dar gazul balonului era sângele său, viața sa.
Se lăsă astfel pradă miilor de gânduri, stând cu capul în mâini, ore întregi. Trebuie să facem un ultim efort, își spuse, spre ora zece dimineața. Trebuie să încercăm pentru ultima oară să descoperim un curent atmosferic care să ne ducă înainte. Trebuie să riscăm ultimele noastre resurse.
Și în timp ce tovarășii săi dormitau, încălzi hidrogenul aerostatului până la o temperatură înaltă. Acesta, din cauza dilatației gazului, se umflă și urcă drept pe razele perpendiculare ale soarelui. Doctorul căută un curent favorabil de la o sută de picioare până la cinci mile, dar zadarnic, fiindcă punctul de plecare rămânea cu îndărătnicie dedesubtul lui. O liniște absolută părea că domnește până la ultimele limite ale aerului respirabil. În sfârșit, se termină și apa de alimentație, arzătorul se stinse din cauza lipsei gazului, pila Bunsen încetă să mai funcționeze și Victoria coborî încet pe nisip, chiar în locul unde nacela își lăsase urmele mai înainte.
Era amiază. Doctorul își determină poziția: se găseau la 19°35’ longitudine și la 6°51’ latitudine, la o distanță de aproape cinci sute de mile de Lacul Ciad, la mai bine de patru sute de mile de coasta occidentală a Africii.
La coborâre, Dick și Joe se treziră din toropeala lor apăsătoare.
— Ne oprim? întrebă scoțianul.
— Trebuie, răspunse Samuel cu un ton grav.
Tovarășii săi îl înțeleseră. Ca urmare a depresiunii sale constante, solul se găsea la nivelul mării; balonul se menținea într-un echilibru desăvârșit și într-o nemișcare absolută.
Greutatea călătorilor fu înlocuită cu o încărcătură corespunzătoare de nisip și ei coborâră. Fiecare era preocupat de propriile-i gânduri, de aceea timp de câteva ore nu-și vorbiră. Joe pregăti masa, compusă din biscuiți și pemmican, din care mâncară foarte puțin. O înghițitură de apă fierbinte completă această masă tristă.
În timpul nopții nu veghe niciunul, dar nici nu dormiră. Căldura era înăbușitoare. A doua zi nu mai rămăsese decât o jumătate de litru de apă; doctorul o puse deoparte, hotărându-se să nu se atingă de ea decât la cea mai mare nevoie.
— Mă sufoc! strigă Joe. Nici nu mă miră, urmă el, după ce consultase termometrul. Căldura crește! Sunt 140°[47].
— Nisipul arde ca și cum ar ieși dintr-un cuptor, spuse vânătorul. Niciun nor pe cerul de foc! Să înnebunești!
— Să nu disperăm, spuse doctorul. La această latitudine, după călduri mari, urmează inevitabil furtuni, care vin cu iuțeala fulgerului. Deși cerul este de o seninătate apăsătoare, s-ar putea produce schimbări în mai puțin de o oră.
— Dar, în sfârșit, e vreun indiciu? reluă Kennedy.
— Ei bine, mi se pare că barometrul are o ușoară tendință de coborâre, spuse doctorul.
— Cerul să te audă, Samuel, căci iată-ne pironiți la pământ ca niște păsări cu aripile sfărâmate.
— Cu singura deosebire că aripile noastre sunt neatinse și sper că ne vom putea servi încă de ele, dragul meu Dick.
— Ah, vântul, vântul! strigă Joe, de ne-ar duce până la o apă sau până la un puț! Nu ne-ar lipsi nimic: proviziile noastre sunt suficiente și cu apă am putea aștepta o lună, fără să suferim. Dar setea este lucrul cel mai crunt.
Setea, ca și contemplarea continuă a deșertului îi descurajase pe călătorii noștri. Nu se vedea nicio ridicătură de pământ, nicio grămadă de nisip, nicio pietricică pentru a-ți odihni ochiul. Această întindere nesfârșită producea o senzație de neliniște, numită „răul deșertului”. Nepăsarea cerului de un albastru șters și galbenul nisipului nesfârșit te înspăimântau. În atmosfera incendiată, căldura părea vibrantă ca deasupra unei plite incandescente. Te cuprindea disperarea în fața acestui calm neclintit și nu se năștea în tine nicio nădejde care să te facă să crezi că situația s-ar putea schimba, căci imensitatea era ca o eternitate. Astfel, nenorociți, lipsiți de apă la această temperatură toridă, începură să manifeste simptome de halucinație; ochii li se măriră și privirea li se tulbură.
La căderea nopții, doctorul se hotărî să combată această stare îngrijorătoare, printr-un mers rapid. Dorea să meargă câteva ore, nu pentru a face cercetări, ci pentru a se mișca.
— Haideți, credeți-mă pe mine, va fi mult mai bine, le spuse tovarășilor săi.
— Imposibil! N-aș putea face niciun pas, răspunse Kennedy.
— Eu prefer să dorm, făcu Joe.
— Somnul și odihna însă vă vor fi fatale, prieteni. Împotriviți-vă acestei toropeli; haide, veniți!
Doctorul nu putu obține nimic de la ei și plecă singur prin noaptea înstelată. Păși întâi anevoie, ca un om slăbit și dezobișnuit de mers; dar își dădu curând seama că acest exercițiu îi va prinde bine. Înaintase câteva mile spre vest și începuse să se învioreze, când, deodată, îl cuprinse amețeala; i se păru că se afla deasupra unei prăpăstii, își simți genunchii îndoindu-se sub el. Singurătatea îl înspăimânta; era punctul matematic, centrul unui cerc fără margini, adică nimic. Victoria dispăruse cu totul în întuneric. Doctorul fu covârșit de spaimă... El, neînfricatul, îndrăznețul călător! Voi să se întoarcă din drum, dar picioarele nu-l ascultau. Strigă, dar niciun ecou nu-i răspunse: vocea lui cădea în spațiu ca o piatră într-o prăpastie fără fund. Slăbit, se culcă pe nisip, singur în mijlocul tăcerii deșertului.
La miezul nopții își reveni în simțiri, în brațele credinciosului Joe. Acesta, îngrijorat de lunga lui absență, luându-se după urmele lăsate limpede în nisip, îl găsise leșinat.
— Ce s-a întâmplat? îl întrebă.
— Nimic, bunul meu Joe, un moment de slăbiciune, atâta tot!
— Nimic, într-adevăr, dar ridicați-vă, sprijiniți-vă de mine și să ne întoarcem la Victoria.
Și astfel, ajutat de Joe, doctorul străbătu drumul înapoi.
— A fost imprudent să vă aventurați astfel! Puteați să fiți prădat, spuse Joe râzând. Dar acum să vorbim serios.
— Vorbește, te ascult.
— Trebuie neapărat să luăm o hotărâre. Situația noastră nu mai poate dura așa decât cel mult câteva zile, și dacă nu vom avea vânt suntem pierduți.
Doctorul nu răspunse.
— Ei bine, trebuie ca unul dintre noi să se sacrifice pentru ceilalți și acela voi fi eu, spuse Joe.
— Ce vrei să spui? Ce plan ai?
— Un plan foarte simplu: să-mi iau provizii și să merg înainte, până când voi ajunge undeva, ceea ce nu se poate să nu se întâmple. În timpul acesta, dacă cerul vă va trimite un vânt prielnic, veți pleca fără să mă așteptați. În ceea ce mă privește pe mine, dacă ajung la vreun sat, mă voi descurca prin câteva cuvinte arabe pe care mi le veți nota și, sau vă voi aduce ajutoare, sau îmi voi lăsa pielea acolo. Ce părere aveți de propunerea mea?
— E un plan nesăbuit, dar demn de sufletul tău bun, Joe. Din păcate e cu neputință de înfăptuit; nu ne vei părăsi.
— În sfârșit, trebuie încercat ceva; asta nu vă poate încurca, pentru că vă repet, nu mă veți aștepta. Și aș putea reuși.
— Nu, Joe, nu! Nu ne vom despărți! Ar fi o durere în plus pe lângă celelalte. A fost scris să se întâmple așa și poate că e scris ca mai târziu să fie altfel. Să așteptăm deci cu resemnare.
— Fie, dar vă previn că vă mai dau încă o singură zi; nu voi aștepta mai mult. Astăzi este duminică, sau mai bine-zis luni, căci s-a făcut ora unu spre dimineață; dacă marți nu plecăm, eu îmi voi încerca norocul. Este un plan hotărât, în mod irevocabil.
Doctorul nu răspunse. Peste puțin ajunse la nacelă și se așeză lângă Kennedy. Acesta era cufundat într-o liniște absolută, dar nu dormea.