O seară minunată. Bucătăria lui Joe. Disertație asupra cărnii crude. Povestea lui James Bruce. Visurile lui Joe. Bivuac. Barometrul coboară. Barometrul urcă. Preparativele de plecare. Uraganul
Seara fu plăcută și ei o petrecură după o masă reconfortantă, la umbra proaspătă a mimozelor. Se consumă ceai și grog din plin. Kennedy străbătuse micul domeniu în toate direcțiile, scotocise toate tufișurile, fără să găsească însă vreo vietate. Ei erau singurele ființe ale acestui paradis terestru. Se întinseră sub pături și noaptea trecu liniștită, făcându-i să uite prin tot ce trecuseră.
A doua zi, 7 mai, soarele strălucea din plin, dar razele sale nu puteau pătrunde prin perdeaua de verdeață. Doctorul hotărî să aștepte, în acest loc, un vânt prielnic, deoarece avea provizii destule.
Joe transportase bucătăria lui portativă și-și demonstra talentele culinare, consumând apă din plin, fără nicio grijă.
— Ce curioasă succesiune de necazuri și bucurii! exclamă Kennedy. Belșugul ăsta după lipsa de dinainte! Ce lux după atâta mizerie! Ah! Fusesem cât pe-aici să înnebunesc!
— Dragul meu Dick, vorbi doctorul, fără Joe n-ai mai fi acum aici, discutând despre nestatornicia lucrurilor omenești.
— Bun prieten! spuse Dick, întinzându-i mâna lui Joe.
— Nu aveți pentru ce să-mi mulțumiți, răspunse acesta; fiecare la rândul lui, domnule Dick. Nădăjduiesc, totuși, că nu vom mai avea ocazia să-mi plătiți cu aceeași monedă.
— Cât de slabă e constituția omului! reluă Fergusson. Să ne lăsăm înfrânți numai de atâta!
— Pentru puțină apă, ați vrut să spuneți? Se pare că elementul ăsta e foarte necesar vieții.
— Fără îndoială, Joe, oamenii rezistă mai mult timp fără mâncare decât fără apă.
— Cred. De altfel, la nevoie, mănânci ce se găsește, chiar și pe semenul tău, deși asta e o mâncare care îți rămâne mult timp în gât!
— Cu de-alde astea sălbaticii nu-și fac probleme, spuse Kennedy.
— Da, dar sunt sălbatici și-s obișnuiți să mănânce carne crudă; iată un obicei de care mi-e silă.
— E într-adevăr dezgustător, vorbi doctorul, și nimeni n-a crezut povestirile primilor călători în Africa. Aceștia spuneau că numeroase triburi se hrăneau cu carne crudă, dar nimeni nu credea. Referitor la asta, James Bruce a trecut printr-o întâmplare ciudată.
— Povestiți-o, domnule, avem tot timpul să vă ascultăm, spuse Joe întinzându-se alene pe iarba proaspătă.
— Cu plăcere. James Bruce e un scoțian din comitatul Stirling, care, între anii 1768 și 1772, a străbătut toată Abisinia până la lacul Tyana căutând izvoarele Nilului. Apoi s-a întors în Anglia, unde a publicat o carte despre călătoriile sale, dar abia în 1790. Volumul a fost primit cu multă neîncredere, neîncredere care fără îndoială le așteaptă și pe ale noastre. Obiceiurile abisinienilor erau așa de diferite de obiceiurile engleze, că nimeni nu voia să creadă. Printre altele, James Bruce spunea că popoarele Africii orientale mâncau carne crudă. Acest amănunt a ridicat întreaga lume împotriva sa. Putea să spună orice, nimeni nu s-a dus să-l controleze! Dar Bruce era un om foarte curajos și foarte irascibil. Aceste îndoieli asupra celor povestite de el îl iritau la culme. Într-o zi, într-un salon din Edinburgh, în prezența sa, un scoțian a făcut iar gluma pe socoteala cărnii crude și a declarat răspicat că așa ceva nu e nici posibil și nici adevărat. Bruce n-a spus nimic, a ieșit din salon și s-a întors după câteva clipe cu un biftec crud, dat cu sare, cu piper, după moda africană. „Domnule, a spus el scoțianului, îndoindu-vă de un fapt pe care l-am afirmat mi-ați adus o injurie gravă. Crezând că nu e posibil, v-ați înșelat. Pentru a o dovedi tuturor, veți mânca imediat acest biftec crud, sau îmi veți da socoteală de cuvintele rostite”. Scoțianului i-a fost frică și s-a executat cu o strâmbătură. Atunci, cu cel mai desăvârșit sânge rece, James Bruce a adăugat: „Admițând chiar că faptul nu e adevărat, cel puțin nu veți mai susține că nu e posibil!”
— Bună ripostă! exclamă Joe. Dacă scoțianul a făcut cumva o indigestie, a meritat-o din plin! Și dacă la întoarcerea în Anglia se va îndoi cineva de călătoria noastră...
— Ce-ai să faci?
— Am să-i pun pe cei ce se îndoiesc să mănânce bucăți din Victoria, fără sare și fără piper!
Și toți râseră de isprăvile lui Joe. Petrecură astfel ziua în glume plăcute. Odată cu puterea, le revenea și speranța, odată cu speranța, și îndrăzneala. Amintirea trecutului se ștergea în fața viitorului cu o repeziciune providențială.
Joe n-ar fi dorit să mai părăsească niciodată acest adăpost încântător; era o împărăție a visurilor, și el se simțea ca acasă. Stăpânul său trebui să-i dea poziția exactă a locului, și Joe o trecu în carnetul lui de călătorie, cu mare scrupulozitate: 15°43’ longitudine și 8°32’ latitudine. Kennedy nu regreta decât un singur lucru: faptul că nu putea vâna în această pădure în miniatură. După părerea lui, situația era lipsită de ineditul pe care l-ar fi putut da prezența animalelor sălbatice.
— Totuși, dragul meu Dick, reluă doctorul, uiți repede. Dar leul și leoaica?
— Eh! făcu el, cu disprețul pe care-l are adevăratul vânător pentru animalul doborât. Dar, în definitiv, prezența lor în această oază ne face să presupunem că nu suntem prea departe de regiuni mai fertile.
— Slabă dovadă, Dick! Aceste animale, împinse de foame și de sete, parcurg deseori distanțe considerabile. În cursul nopții viitoare, am face bine să aprindem focuri și să veghem cu multă atenție.
— Foc la temperatura asta? făcu Joe. Dar, în sfârșit, dacă trebuie, o voi face! Aș simți însă o adevărată durere să dăm foc la pădurea asta care ne-a folosit atât de mult.
— Vom fi foarte atenți să nu o incendiem, pentru ca și alții să poată găsi aici, la nevoie, un refugiu în mijlocul deșertului nisipos, răspunse doctorul.
— Vom avea grijă, domnule, dar credeți că oaza asta este cunoscută?
— Desigur, Joe, este un loc de popas pentru caravanele care trec prin centrul Africii și vizita lor s-ar putea să nu-ți placă.
— Ce, sunt și pe aici Nyam-Nyam-ii aceia îngrozitori?
— Bineînțeles; dealtfel, ăsta-i numele tuturor triburilor din aceste ținuturi și, în aceeași climă, aceleași rase trebuie să aibă aceleași obiceiuri.
— Ce să-i faci! La urma urmei, e firesc. Dacă sălbaticii ar avea gusturile unor gentlemeni, care ar mai fi diferența? Iată că există și oameni care nu s-ar lăsa rugați ca să înfulece biftecul scoțianului, ba chiar cu scoțian cu tot!
Joe se duse să pregătească focurile de noapte, făcându-le cât mai mici. Din fericire, precauțiunile fură inutile și fiecare din ei, pe rând, se bucură de un somn liniștit.
A doua zi, timpul nu se schimbase: se menținea, cu încăpățânare, frumos. Balonul rămase nemișcat, fără ca vreo oscilație, cât de mică, să trădeze prezența vântului. Doctorul începu să fie din nou îngrijorat. În cazul când călătoria s-ar fi prelungit astfel, proviziile n-ar mai fi fost suficiente. După ce erau aproape să moară din lipsă de apă, vor muri oare de foame? Își recăpătă însă încrederea, când văzu mercurul coborând simțitor în barometru: erau semnele vădite ale unei apropiate schimbări în atmosferă.
Se hotărî să facă preparativele de plecare, pentru a folosi prima ocazie. Lada de alimentare și lada cu apă fură umplute amândouă până la refuz. Trebui apoi să restabilească echilibrul aerostatului, și Joe fu nevoit să sacrifice o considerabilă parte din prețiosul său minereu. Odată cu sănătatea, îi reveniseră și ambițiile; la început se cam codi, dar când doctorul îi demonstră că nu putea ridica o greutate atât de mare și îl puse să aleagă între aur și apă, Joe aruncă în nisip o mare cantitate din bolovanii prețioși, fără să mai stea pe gânduri.
— Cei ce vor veni după noi, spuse el, vor fi mirați că găsesc o comoară într-un asemenea loc.
— Ei, făcu Kennedy, dar dacă le va găsi vreun savant călător?
— Nu te mai îndoi, dragul meu Dick. Va fi foarte surprins și-și va publica surpriza în nenumărate volume in-folio. Într-o bună zi, vom auzi vorbindu-se de un depozit de cuarț aurifer în mijlocul nisipurilor Africii.
— Și asta din pricina lui Joe!
Gândul că ar putea poate să păcălească vreun savant îl mângâie pe bravul băiat și-l făcu să zâmbească.
Tot restul zilei, doctorul așteptă zadarnic să se producă o schimbare în atmosferă. Căldura fu atât de mare, încât ar fi fost insuportabilă fără umbra oazei. Termometrul arăta, la soare, 149°[49]. O adevărată ploaie de foc străpungea aerul. Fu cea mai înaltă temperatură observată până atunci.
Joe pregăti, ca și în ajun, bivuacul pentru noapte. În timpul veghei doctorului și a lui Kennedy, nu se întâmplă nimic nou. Dar spre ora trei dimineața, în timpul veghei lui Joe, temperatura scăzu brusc, cerul se acoperi cu nori și întunericul deveni mai adânc.
— Repede, sculați-vă! strigă Joe, trezindu-și cei doi tovarăși. Repede! începe vântul!
— În sfârșit, spuse doctorul privind cerul, vine furtuna! Spre Victoria, spre Victoria!
Era și timpul să ajungă la ea. Victoria, aplecându-se sub puterea uraganului, târa după sine nacela, care grăpa nisipul în urma ei.
Dacă, din întâmplare, o parte din balast ar fi căzut la pământ, balonul ar fi plecat fără ca ei să mai aibă speranța de a-l regăsi vreodată.
Dar Joe cel iute de picior alergă din toate puterile și opri nacela, în timp ce aerostatul se întinse pe nisip, riscând să se sfâșie. Doctorul își reluă locul, aprinse arzătorul și aruncă surplusul de greutate.
Privind pentru ultima oară arborii oazei, care se îndoiau sub furtună, călătorii, folosind vântul dinspre est, dispărură în noapte, la o înălțime de două sute de picioare deasupra pământului.
Din momentul plecării, călătorii înaintară cu mare repeziciune. Se grăbeau să părăsească deșertul care le primejduise viața.